de Octavian Miclescu
Se trezi de dimineaţă, ca de obicei, îşi luă tablele şi plecă la poartă. Krasna dădea cu mătura prin curtea păsărilor ridicînd mai mult praful decît să facă curat. Ajuns la poartă, îşi arînja tabla pe o băncuţă din trei şipci, piesele, apoi începea să arunce zarurile dintr-o parte într-alta, calm, fără a muta vreuna din piese. Doar părea că face în minte diverse calcule, scheme de apărare sau de atac împotriva unui adversar imaginar, mult aşteptat. Femeile mai evlavioase îl ocoleau crezînd că toată ziua joacă table cu dracul însuşi şi începeau să tot scuipe în sîn şi să facă cruci strîmbe peste îmbrăcămintele ponosite,iar odată ajunse acasă se năpusteau în odaie făcînd mătănii pentru a nu supăra pe Domnul pentru că-l întâlnise pe Ule şi dracul său amator de table.
Prînzul veni şi dete peste Ule tot la poartă aruncînd zaruri. Krasna culesese cîteva roşii, unele mai crude, altele mai putrezite pentru o salată. Nu-şi vorbiseră toată ziua. Nici nu obişnuiau, de altfel, ea avea să vină la poartă după ce pregăti prînzul, să se aşeze în picioare alături şi să cerceteze cu privirile micul sat din împrejurul lor, copleşit de-o tristeţe şi de-o uscăciune de nedescris, fără să vezi vreun copac, vreo picătura de apa, vreo plantă verde sau ceva cât de cât umed, încît să-ţi apeşi sternul cu palmele şi să spui, Doamne, cît de părăsiţi suntem, uitaţi aici pe vecie de toate forţele naturii, de civilizaţie, rămaşi fără nimic, nimic în afară de praful cenuşiu de culoarea fierului, de culoarea cerului ca o prelungire absurdă şi apăsătoare a uliţelor, de partea cealaltă a orizontului, de unde încetară acum vreo opt ani să mai apară vreun om, vreun animal, ceva, iar toată ţara părea să fi uitat de acest sat cu o singură moară, căci nu mai interesa pe nimeni acum grandioasa clădire a morii, pe care o construiră senatorii ce alergau pe aici după cele patruzeci şi opt de voturi, cu previziuni că acest sat va fi, în cîţiva ani, dovada fericirii noii sale politici, că vor mînca mai bine după construirea morii, dar nici nu terminaseră bine că senatorii dispăruseră, iar autobuzul, care venea din trei în trei sîmbete, oprind la vreo unsprezece kilometri de sat pentru a nu devia de la traseu, încetă să mai circule, iar odată cu el dispăru, aici, în sat, noţiunea de sîmbătă, apoi de duminică, de miercuri, de săptămînă şi de an rămînînd doar cîteva cioturi de zile pînă cînd, într-o după-amiază sătenii se pomeniră doar cu zile urmate de nopţi. De atunci, de pe vremea autobuzului, în sat rămăseseră patruzeci şi opt de oameni, nimeni nu se născuse, nimeni nu murise deşi cu toţii erau foarte bătrîni. Ule era ceva mai tînăr decît ceilalţi, cam cît avea locul acesta, satul. Toţi fuseseră aduşi din toate colţurile ţării pentru a popula şi domestici Bărăganul; printre cei bătrîni umbla o vorbă cum că, demult, imediat după război, oamenii închişi aici, în Bărăgan, ar fi construit un oraş secret ca să-I ferească de inchiziţia cîmpiei şi cea a statului. Înainte se vorbea în şoaptă despre asta, de frică, iar acum tot în şoaptă pentru că nu mai crede nimeni.
Ule îşi strînse fără grabă piesele şi îndoi tabla de joc în timp ce se ridică în capul oaselor, amorţise. Privi şi el uliţa pentru ca apoi să o urmeze pe Krasna pînă-n fundul curţii unde aveau să mănînce salată de roşii aproape putrede. Cînd se aşezară, ea scoase dintr-o cîrpă mototolită o bucată de brînză verde şi tare ca fierul, pe care o linseră în chip de desert. După masă Krasna intră în casă pentru a împleti. Terminase de mult ultimele frînturi de lînă, căci nici oi nu aveau, şi se apucă de despletit plovăre, ciorapi, mănuşi ca apoi să se apuce din nou de împletit. Ule plecă la poartă şă-şi continue partida de table. Lumina molcomă a amezii adormi tot satul lasînd o linişte atît de apăsătoare, încît puteai auzi gîfîitul celor cîteva găini de prin sat.
Atunci, după ce privi o vreme în gol, o porni pentru prima oară prin satul cu o singură moară, unde se născuse şi copilărise alături de Krasna, înainte de a se căsători şi de a rămîne în casa părinţilor, o casă ca toate celelalte din sat, construite din pămînt şi ţăruşi din lemn, acoperite cu petice de carton presat şi tablă care, pe ici pe colo, mai străluceau ruginite pe deasupra gardurilor ştirbe, ridicate ca adevărate fortăreţe împotriva ciulinilor care mai dădeau năvală în unele seri de toamnă, dansînd pe şuierul vîntului un motiv aproape macabru în lungul celor trei uliţe, la capătul cărora se oprise acum Ule, iar în faţa lui se desfăcea aceeaşi cîmpie diabolică prin calmitatea şi liniştea ei, cu drumul îngust, tărăgănat ca de om beat, ce ducea spre nord, cu fîntîna ce era şi ea departe de sat arătînd nehotărîtă cu o cumpănă nu tocmai dreaptă înspre văzduh şi cu cerul mult prea jos, ca o domnişoară bătrînă, o soră mai mare a pămîntului crăpat de salpetru(?), căci semănau leit încât el putea vedea crăpăturile oglindite pe deasupra capului de puteai jura că nu sunt nori ci, pur şi simplu, crăpase cerul de secetă.
Scurta plimbare îl făcu să se simtă mai bine şi începu să fluiere uşor, să îngîne un fluierat, de fapt, căci nu ştia să fluiere. Mări pasul pentru a ajunge de grabă acasă, să-şi vadă femeia fără de care nu putea să se simtă în largul său pentru prea mult timp şi o găsi întristată, cu andrelele alături, pe marginea patului, iar o lacrimă îi ungea obrazul, pornită dintr-un regret al vieţii adînc săpat în suflet şi din lipsa vreunui prunc pe care să-l iubească şi să-l crească, aşa cum auziseră ei cîndva, pe la părinţii ori bunicii lor.
– Anul ăsta cred că am să mor, Ule!
El încremenise undeva între uşă şi pat cu privirea cercetînd lacrima de pe obrazul Krasnei. Era a doua sau a treia oară cînd îşi vorbiseră de la căsătorie în coace, ba chiar mai de mult căci tinereţile lor se aflau acum undeva în urmă, îngropate în istorie, dar ce era cu anul ăsta, se întrebă, însă îi era teamă să mai facă un efort pentru a se apropia de pat şi rămase locului urmărind traiectoria sinuoasă a lacrimii.
– Am să mor anul ăsta!
Acum auzise, i se desfundaseră urechile şi înaintă spre ea prin cameră ca şi cum ar fi încercat din răsputeri să nu răstoarne şi să spargă ceva de mare valoare.
– Nu, n-ai să mori!
Acest nu, n-ai să mori, sună mai mult ca gîjîitul unui mut, se lovi de trei, patru ori de pereţi şi ţîşni afară, în curte lovind în treacăt şipcile gardurilor şi răspîndi în tot satul o veste groaznică şi bizară în acelaşi timp, cineva avea să moară în cele din urmă în acest sat cu o singură moară, fără vreun cimitir, după cum auziseră de pe la părinţii lor că ar fi avut fiecare sat, dar nimeni nu făcu vreunul pentru că nu ştiau cum arată; nu, n-ai să mori, repetă Ule mai hotărît şi mai articulat.
– Ba am să mor, să ştii! Iar cînd se va întîmpla, vreau să mă laşi aici, în pat, sprijinită de perete şi cu faţa spre fereastră.
Lacrimile sfîrîiau pe obrazul stafidit ajungînd cu chiu cu vai în vîrful bărbiei, unde se evaporau în aerul încăperii; Ule respira greu ca şi cum ar fi vîslit o zi întreagă: era emoţionat şi se priveau în liniştea după-amezei. Aşa vorbiră pînă spre seară, cînd Ule plecă în sat să caute, nu ştia ce, dar simţea o nevoie acută de a căuta, căci intervenise un lucru în viaţa sa care i-o schimbase, nu mai putea juca table, nu va mai avea aceeaşi viaţă pentru că, pe cît se pare, Krasna avea să moară anul acesta, îşi spuse complet încrezător în vorbele femeii, mai ales în acele picături de udătură ce-i năvăleau din colţul ochilor pe chip, semn neîndoielnic al anului morţii femeii pe care a iubit-o din copilărie, căci simţea că o are pe Krasna tocmai din primii ani ai prunciei, chiar de dinainte, se născuseră alături, şi-şi repetă asta în gând in timp ce colinda uliţele pline de zvonuri cum că femeia lui Ule va muri curînd, iar undeva, într-unul din capetele satului, cîteva familii se pregăteau de înmormîntare, căci săraca Krasna era rece de ceva zile ca nopţile de iarnă.
Nu găsi nimic în sat care să-i dea, undeva în interiorul lui, sentimentul de înmormîntare şi se întoarse acasă, se aşeză pe marginea patului unde Krasna tocmai adormise cu lacrimile uscate pe ambii obraji întineriţi faţă de după-amiază, da, într-adevăr, în ochii lui întinerea miraculos stăpînită de un somn adînc şi liniştit, încît atunci cînd se trezi ridurile aproape că-i dispăruseră în pielea netedă şi vorbiră în continuare nemaisăturîndu-se de atîtea vorbe care invadau camera, casa, se înghesuiau prin pod şi respirai cu greutate aerul acela încărcat de fel de fel de cuvinte plutitoare sau ce se tîrau pe la picioarele patului, încît Krasna se văzu nevoită să-şi mişte mîinile ca şi cum ar da de-oparte o perdea imaginară şi se ridică în capul oaselor pentru a-i povesti iubitului ei, ah Doamne, frumos mai e să vorbeşti, să iubeşti vorbind, şi ştii, pe cînd era linişte aici, iar tu rămîneai la poartă, am descoperit ceva extraordinar dedesupt, arătă plină de iubire în jos, spre beci, iar sprîncenele ei deveniră mai vii ca niciodată la fel cu întregul chip desfigurat de tinereţe şi de frumuseţea vorbelor dimprejurul lor, care se revărsau din toate crăpăturile afară, în curte, şi fluviul continua să-şi croiască drum prin şanţurule uliţei, apoi pe cea care tăia cîmpia, iar cînd depăşi fîntîna cu apă sălcie, Krasna îi povesti totul despre averea lor din beci, despre treptele cele roşii din teracotă care coborau pînă undeva în apropierea centrului pămîntului, iar la capătul lor se desfăşura oraşul, unul mai mare decît cel mai mare oraş din lume şi mai părăsit decît cel mai părăsit oraş din lume, plin de pereţi din teracotă roşie, cu multe străzi şi bulevarde, iubitule, cu vitrine şi maşini moarte alături pe trotuarele cu stîlpi înalţi pentru iluminat, pe care nu i-a văzut niciodată arzînd de cînd se plimbă pe acolo, de vreo patru duzini de alte duzini de zile, căci înşiruirea zilelor o pierduse de pe vremea dispariţiei autobuzului din trei în trei sîmbete, cînd cîmpia îşi pierdu întreg calendarul lăsînd oamenii doar cu o simplă înşiruire de întuneric şi lumină, acolo însă, îi povestea cu sufletul la gură, simţea o mică adiere a unor zile, ce îi stîrneau într-un mod ciudat amintiri din anii prunciei şi din vremurile în care nu-şi vorbeau, nici acolo nu auzeai nimic, dar înţelegeai povestea fiecărei cărămizi, fiecărui bulevard şi acest loc, dragul meu, m-a învăţat cum este să vorbim, să ne îmbrăţişăm cu vorbele, şi într-adevăr accentul ei se deosebea cu mult faţă de al lui, care cu mari eforturi reuşea să articuleze puţinele cuvinte pe care le cunoştea şi să-şi înţeleagă femeia iubită ce stătea în faţa lui, neajutorată în mîinile frigurilor morţii, ultimelor clipe umbrite de acest delir de cuvinte din cauza cărora îl usturau acum ochii şi, pentru prima oară în viaţă, simţi acele bobiţe de udătură întîi umezindu-i ochii, apoi curgîndu-i pe obraz, dar înăuntrul său nu simţi nimic deosebit, ci o tristă durere pricinuită de vederea acestei femei ce era cuprinsă de delir şi povestind lucruri bizare ce-l buimăceau, căci, doamne, ce frumoasă era liniştea din sat, iar acum cea mai mică frîntură de linişte părea sumbră, sinistră aruncată peste lucrurile din jur, şi dacă îţi încordai bine auzul puteai distinge scîrţîitul mobilei sub apăsarea ei, lucru ce te făcea conştient de faptul că satul se schimbase radical odată cu revărsarea aceea de vorbe aducînd la viaţă un monstru adormit al acestei cîmpii cu nimic sinistră prin liniştea, canicula şi sărăcia ei de aprope o duzină de veacuri, nu, n-ai să mori, repetă cu un accent puternic dar nehotărît, iar ea păru că observă pentru o clipă lipsa de convinge a preaiubitului ei soţ şi porni pentru prima oară să-l sărute, însă perdeaua tot mai densă de vorbe dintre ei făcu imposibilă atingerea buzelor , se sărutară în vînt, iar ea părea tot mai tînără cu unghiile înroşite şi sprîncenele mai arcuite decît le cunoştea el, uluit de schimbările femeii sale, cu gîndul că aşa ar trebui să fie moartea, frumoasă şi tînără, căci satul nu cunoscuse niciodată un astfel de eveniment, temîndu-se că ea va muri, va pleca cine ştie unde şi n-o va mai vedea vreodată, dar ea muri spre dimineaţă cînd Ule crezu că adormise obosită de delirul din noaptea precedentă şi după ce o aşeză cu grijă în lungul patului ieşi la poartă cu placa de table îndoită la subraţ, în căutarea aceluiaşi partener de joc necunoscut şi nevăzut de nimeni, decît poate de el, ce arunca zarurile ca într-un gol imens, cu mişcări obosite ale mîinilor, cearcăne învineţite în jurul ochilor iar sprîncenele înăsprite la fel ca buzele strînse şi încrestate de neliniştea ce-l stăpînea şi bună ziua, se pomeni că articulează în timp ce un bărbat se apropia de el şi de tabla de joc.
– Bună ziua, se auzi din zumzetul nemaiîntîlnit în sat pînă acum. A murit Krasna, nu?
– Da, i se răspunse bărbatului, a murit azinoapte.
Au pornit amîndoi pînă-n fundul curţii unde se afla moarta. Spre surprinderea amîndorura, femeia se mai afla încă acolo, întinsă în lungul patului, cu obrajii netezi şi uşor înroşiţi, mult mai tînără decît o ştiau Ule şi restul sătenilor. Ule simţi pentru a doua oară o uşoară emoţie în coşul pieptului, iar bărbatul rămase încremenit în tocul uşii, cu ochii holbaţi la tînăra întinsă pe pat iar buzele zvîcneau ca şi cum ar fi vrut să spună ceva, însă nu reuşi să scoată vreun sunet; cunoscuse moartea şi nu se aştepta să fie într-atît de frumoasă. De emoţie, fugi pe poteca de lîngă casă şi ţîşni în uliţă alergînd spre casă. Repede se duse vestea că, într-adevăr, Krasna muri cu o noapte în urmă, iar moartea o transfigură într-un hal de nerecunoscut, încît satul vuia de frumuseţea morţii, iar multe femei deveniseră invidioase pe Krasna şi pe moartea ei atît de frumoasă şi bărbaţii îl invidiau pe Ule de aşa soţie.
După vreo două săptămîni, femeia arăta la fel iar Ule, împins de săteni, o îngropă la cîţiva paşi de fîntînă, după cum povestea bătrînul satului, Iabob, că ar fi făcut părinţii lor odată. Atunci Ule simţi prima bobiţă de udătură pornită chiar din străfundul pieptului prin colţul ochilor şi puse degetul s-o prindă, dar din cauza secetei lacrima începu să sfîrîie acolo, pe buricul degetului, şi dispăru sub privirile lui. Sătenii nu băgară de seamă acest amănunt şi pornică fiecare spre casă, iar Ule rămase cu gîndul că va muri şi el şi se bucură într-atît încît simţea cum i se umple inima de bucurie, de-şi simţea gîtlejul sufocat de nerăbdare şi plecă în fugă acasă pentru a muri, of doamne, ce frumuseţe, îşi spuse mai repede decît bătăile inimii, care îi lovea pieptul din interior ca niciodată. Ajuns în camera unde murise Krasna, se întinse în pat şi începu aşteptarea, se foi de pe o parte pe alta, căuta ceva care îi era folositor la a-şi vedea chipul şi nu găsi nimic, nu avea nici o oglindă, dar simţea nevoia de a-şi vedea chipul, fruntea, ochii, şi se nelinişti căci nu simţea pe trupul lui vreun semn de frumuseţe, şi nici într-un caz una atît de mare încît să moară, se gîndi că i s-o fi părut întîmplarea cu acea picătură, îşi luă inima în dinţi, se ridică iute din par şi, după ce îşi pipăi atent chipul, nimic care să semene cu frumuseţea, spuse alergînd pe una din uliţe spre casa bărbatului ce se interesase de moartea Krasnei, una deosebită, îşi închipuia aruncînd tălpile prin praful ce se uscase după acel potop de vorbe revărsat prin toate colţurile satului pînă hăt, în zare unde continua cîmpia la fel de ruginită ca acum două săptămîni, ca acum un secol, dar nu găsi nici o casă care să-i inspire faptul că acolo ar fi putut locui acel bărbat, parcă îl văd, înalt, bine legat, cu o barbă grizonată şi stufoasă, pînă aproape de mijloc şi părul la fel de lung şi lipsit de acea putere a culorii din tinereţe, iar tabloul se completa încet-încet în mintea lui Ule în timp ce se îndrepta spre casă înfrînt, asudat de efortul aducerii aminte a acelui bărbat ce se interesa de Krasna, apoi de Krasna pe cînd era soţia lui, bătrînă şi tăcută, căci acum toată lumea luase obiceiul ei de a vorbi, stîrnind atîta larmă că alungaseră calmitatea cîmpiei, obicei învăţat de la acel oraş de teracotă din delirul ei, din beciul casei lor spre care se îndrepta acum Ule măturînd cu picioarele praful Bărăganului ce pufăia în urma lui şi, odată ajuns la uşile beciului, se încordă să tragă de belciugele ruginite, iar primii ciulini ai toamnei se rostogoleau iuţi prin sat şi vîntul începea să şuiere în şoaptă pe cînd el porni spre oraşul de teracotă pe nişte trepte înguste roşii, şi pe cît cobora pe atît lumina cîmpiei pălea, pînă cînd dispăru de tot odată cu cea a cerului, a soarelui, şi se afunda cu mişcări lente şi tainice lăsînd în urmă încetul cu încetul satul acela cu o singură moară, lipsit de zilele calendarului şi de atobuzul din trei în trei sîmbete, iar treptele aleii începură din nou a prinde culoare, tot una roşiatecă, alunecînd molcom una după alta pînă la capătul aleii care dădea într-un bulevard vast care, după ce trecu printr-un gang, i se desfăcea în faţa ochilor asemeni unui evantai, cu stîlpi de iluminat, înălţaţi de-o parte şi de alta a bulevardului, care spărgea cu un bubuit puternic liniştea din timpanele lui Ule prin fel de fel de automobile, trecători certăreţi, încît simţi o presiune ameninţătoare în urechi şi îşi vorbea singur, dus de acel val de oameni, fiecare cu drumul său, doamne, de-aş ajunge mai repede acasă, dar împletindu-se într-un uriaş lanţ ce zornăia zgomotos pe dalele de teracotă ale trotuarelor, totuşi avu curajul de a se opri la un chioşc de ziare pentru a întreba urîcios aveţi chibrituri, iar dinăuntru i se răspunse că da şi începu o tornadă de nume de fabrici de chibrituri, iar el ceru două duzini la nimereală căci tare se grăbea, de-aş ajunge mai repede acasă, doamne, luă în grabă şi un ziar stufos ca apoi, după ce le aruncă în diplomat, să mărească pasul, să cotească la dreapta pe o stradă mai puţin aglomerată dar cam la fel de lată şi să alerge spre o staţie de tramvai pentru a se urca în ultimul moment într-unul, ştiind că aceasta este ultima cursă şi, dacă l-ar fi pierdut, cu siguranţă ar fi trebiut să traverseze pe jos trei sferturi de oraş, şi nu era chip de a lua vreun taxi, căci în ce metropolă eşti în siguranţă într-unul din astfel de automobile, gîdea de fiecare dată cînd era pe punctul de pierde ultimul tramvai, cu luminile sale difuze aruncate în semiobscuritatea bulevardelor, ca într-un sfîrşit străzile să se îngusteze din ce în ce mai mult, iar Ule, cu puţin înainte de a se sfîrşi cursa, să coboare în ultima sa staţie, cu valiza într-o mînă, cu sacoul aruncat pe braţul celălalt şi cu răsuflarea întretăiată de bătăile rapide ale inimii pe treptele celor şapte etaje pe care era nevoit să le urce la fiecare sfîrşit de zi, înainte ca uşa să se deschidă, să arunce sacoul în cuierul de la intrare şi să se aşeză la masă; Krasna era o bună gospodină, iar după ce mîncară de seră, făcură dragoste pînă spre dimineaţă, cînd teama ca ea să moară îl va încerca din nou.
