La belle personne

Ei bine, dacă vreţi să citiţi câţiva sâmburi de sinceritate, să resimţiţi sau să vă aduceţi aminte de o iubire singuratică, mută, cum numai o iubire adolescentină poate fi, dar o iubire adolescentină conştientă de sine, ştiindu-se oricând pe ducă, instabilă şi firavă ca un praf de cretă purtat de vânt, un pic (mai mult) dramatică, atunci, cu siguranţă, puteţi citi Sabina Penciu.  Aleg să citez din filmul La belle personne, care i se potriveşte, cred, mănuşă Sabinei, care, ca persoană şi ca autor, vede totul în clar: „Il n'y a pas d'amour éternel, même dans les livres, il n'y en a pas. Donc s'aimer, c'est s'aimer pour un certain temps. Il n'y aura pas de miracle pour nous”. Nu există iubire eternă, iar iubirea este numai pentru un anumit timp, nu există miracol pentru noi, sună traducerea, aproximativ şi pe scurt. Cam aşa ar spune şi Sabina în poemele ei, chiar dacă speră să poată aduce „marea la castel”. Aşadar, iată cum au fost receptate „exerciţiile ei de respiraţie” în cenaclu: - „fulguraţii ale inimii puse frumos în pagină, stil puţin sacadat, care dă un ritm interior textului şi muzicalitate. Ştie ce este poezia şi o simte, dar poezia Sabinei eşuează acolo unde dă verdicte şi pare filosofardă” (Ion Avram);

- „voce lirică inedită, extrem de sinceră cu sine şi cu universul în care se proiectează. Nostalgie, jale, dragoste in absentia, forţate, şi, uneori, există o prea mare preţiozitate, care nu îi este caracteristică autoarei” (Stela Iorga);

- „poeme cu atmosferă dulce-amară, cuvinte la îndemână (de unde, poate, şi impresia Anei Maria Panagatos, care spune că se foloseşte de clişee anoste), dar care vin împrospătate de eul liric” (Anca Şerban Gaiu)… Şi, în mare, potrivit Simonei Toma, Sabina se concentrează mai mult, e mai controlată în tehnică, dacă e să ne luăm după opinia Elenei Donea, iar, după Radu Dragomir, tânăra autoare poate da impresia că poezia sa este un Sisif al dragostei. Poate, uneori, într-adevăr, nu ştie unde să oprească metafora, dar „am murit în castelul de nisip. Aveam tălpile ude, muşcate de scoici (…), scoicile au fost mute. Valurile (…) s-au prins de gleznele mele ca nişte lanţuri. Am încercat să aduc marea la castel”. (Sabina Penciu, I)

Nicoleta Onofrei

Vineri, după 18.00, la sediul cotidianului „Viaţa Liberă”, ne va citi, din viitorul său volum, semizeul autodeclarat, Florin Buzdugan.

POEME DE BECI

vocea copilului s-a frânt/ a încercat să urce scările beciului/ scările l-au învins/ l-au învins buruienile crescute printre scări/ încolăcindu-i-se de picioare/ vocea copilului s-a frânt/ i-au căzut şi ochelarii/ şi acum stă/ repetând aceleaşi cuvinte/ aceleaşi cuvinte/ la poalele scărilor/ înşurubat în liane (...)                       

(Nicoleta Onofrei – copilul)

Vinerea trecută, părerile au fost împărţite în legătură cu poeziile aduse de Nicoleta Onofrei spre lectură la cenaclu. În timp ce unii ar fi vrut mai mult, textele „oscilând între minimalism şi mizerabilism” (a. g. secară), considerând că valoarea poeziilor a scăzut comparativ cu textele precedente, acum fiind „mult mai decolorate”  (Radu Dragomir) sau pur şi simplu personal nu le-au plăcut pentru că „mai degrabă debusolează, nu dau o direcţie” (Ionuţ Vasile), altora puşcăriaşul li s-a părut „chiar original” (Tudorie Ioana) sau au fost mişcaţi de pasajul cu scările (Iulia Roman, Sabina Penciu), precum şi de poezia copilul în ansamblul ei (Radu Dragomir).

De asemenea, dacă unii dintre membrii cenaclului au văzut o coeziune a textelor, un recognoscibil propriu autorului (Sabina Penciu) sau chiar o repetare aproape obsesivă a laitmotivului claustrării (Simona Toma), alţii au considerat că „temele diferă de la o poezie la alta, nu au legătură” (Violeta Bobe) sau că „prezintă o tipologie” (Tudorie Ioana), fiind „un fel de condiţii ale omului: omul peşterii... copilul... puşcăriaşul” şi marcând totodată „o încercare de a ieşi din beci, de a se regăsi” (Florin Buzdugan).

În privinţa viitoarelor scrieri, a. g. secară consideră că i-ar sta mai bine cu titluri mai ironice, care să dea „un plus de valoare ontologică poemelor”, Tudorie Ioana îşi doreşte titluri mai incitante iar Ionuţ Vasile îi propune să-şi schimbe cu totul stilul.

Diana Balmuş

Vineri, la ora 18.00, la sediul Viaţa Liberă, va citi pentru cenaclu Sabina Penciu.

de-a dreptul apă

adunare

în camera asta se aude cum zăngănesc clopoţeii
cozile pline cu venin stau ascunse
undeva în poşete, sub fuste, sub fund, sub scaune
stau în buzunare, la piept
în loc de batiste
zâmbiţi, vă rog
maestrul face poze

puşcăriaşul

păiajenii îşi întindeau plasa

în beci

lucrau în linişte

nu-i deranjam

lucrau sigur

n-am crâcnit

am fost companioni

când piciorul patului a fost stâlp

de casă pentru unul dintre ei

nu-i deranjam şi n-am crâcnit

iar a doua zi nici măcar atât

omul peşterii

de la început

omul peşterii îşi puse capul pe piatră

îşi puse capul pe stâncă şi

stătea în amorţire

de la început

omul stătea

la auzul iernii

de la început

omul îşi aşezase capul pe iarbă

la auzul vântului

de la început femeia dansa

în jurul focului

sângele curgea prin vine

prin vene şi

încălzea ca un must

prefăcut abia în vin

de la început

(am ţipat)

copilul

vocea copilului s-a frânt

a încercat să urce scările beciului

scările l-au învins

l-au învins buruienile crescute printre scări

încolăcindu-i-se de picioare

vocea copilului s-a frânt

i-au căzut şi ochelarii

şi acum stă

repetând aceleaşi cuvinte

aceleaşi cuvinte

la poalele scărilor

înşurubat în liane

 - nu-i nimic

îi zic

- uite, au înflorit narcisele

CUVINTE LIPITE DE PAGINĂ

(...) Dintr-o dată, privirea ei fioroasă se năpusti asupra cerului. Roşul norilor dezgolea o siluetă piramidală, cu vârful în sus, care strălucea ca un cuarţ. Aceasta cobora lent, rotindu-se pe solul marţian, şi ateriză la o distanţă de trei copaci de Lilith. Piramida transmitea peste tot un spectru luminos împărţit în cele şapte culori fundamentale.(...)

 (Andreea Violeta Bobe – Abisul)

„O secvenţă SF uşor confuză, cu destule pasaje de pseudoştiinţă popularizată; acţiunea este fragmentată, nu are acel suflu epic obligatoriu; se pierde în amănunte; un colaj între temeni şi cuvinte insuficient însuşite; personajele sunt abia schiţate; are şi pasaje de un comic involuntar; o manieră de a scrie adoptată imatur, deşi intenţiile autoarei sunt generoase.” (Valeriu Valegvi)

„Pare influenţată de nişte cărţi prost traduse; descrierile sunt prea lungi – ca şi dialogurile, care par şi nefireşti: nicăieri, nici măcar în cosmos, nu se vorbeşte aşa; să încerce un limbaj al viitorului, un soi de dialect al extratereştrilor; ideea unei planeta rămase fără apă este interesantă, chiar filozofică – dar prea puţin exploatată; pendulează între limbajul tehnic şi cel poetic; trebuie încurajată... Să nu se lase de scris! ” (Victor Cilincă)

„Un comentariu naiv, fără transfigurare, la care cititorul adoarme cu succes; un fel de lilu-lilu-crocodilu’; cuvintele sunt lipite de pagină, nu se desprind şi nu au semnificaţie; să citească despre estetica scrisului/ artei.” (Ion Zimbru)

„Nu scrie despre ceea ce simte, nu recreează; să fie ca un clopoţel care rezonează la sentiment, la idee, la trăire; să fie sinceră cu ea însăşi, să se raporteze la sufletul ei, nu la Univers; cititorul să vadă proiecţia ei în lume, a sufletului său de adolescentă.” (Stela Iorga)

„Este prea conştiincioasă în scriitură; parcă a scris o expunere după o temă dată; nu trezeşte emoţie, nu are consecvenţă în limbaj.” (Simona Toma)

„Are şi unele pasaje reuşite – dar majoritatea sunt plictisitoare; scris altfel – ar fi ieşit un text bun.” (Paul Berenştain)

„Compilează/ aplică nişte informaţii goale în mod mecanic/ artificial.” (Nicoleta Onofrei)         

„Are câteva realizări lirice adolescentine; în rest, scrie prea direct, prea brut, prea buzdugănos.” (Anca Şerban Gaiu)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Nicoleta Onofrei.     

 

LIRISM, PARADOX, AUTOCENZURĂ

când îngerul s-a trezit/ soarele alergase jumătate de viaţă/ avea o durere scursă din cap/ îşi căuta aripile prin buzunare/ din braţul până la cot, până la umăr/ degetele se plimbau agitate în cerc/ corăbiile visează în adâncul oceanelor/ sinuciderea apelor/ îngerul dă din umeri scurt/ oftează, se aşează în dreapta mea/ îmi şopteşte că putem începe.

 (Laurenţiu Pascal – umărul gol)

„O poezie inegală în ceea ce priveşte discursul liric – aşa cum este el organizat; această organizare nu este posibilă dintr-un exces de liricitate; aglomerări de verbe care îngreunează discursul poetic; are şi multe locuri comune, multe discontinuităţi şi nu prea îşi găseşte drumul între sine şi discursul liric.” (Stela Iorga)

„Pare decis să construiască; acolo unde scrie mai mult din creier decât din inimă, este mai puţin realizat; are şi nişte zone paradoxale, care vin bine în text, dar şi multe lucruri spuse deja; în rest – pare mai sigur pe el; are, cel puţin, un poem rotund, bine realizat.” (Victor Cilincă)

„Poemele prezentate de Laurenţiu Pascal mi se par nişte parabole existenţiale care frizează deşertăciunea; se vede că vizează perfecţiunea, dar topica îi îngreunează mesajul; mai trebuie eliminate multe piese (şuruburi/ piuliţe) care sunt în plus.” (Ion Zimbru)

„O atmosferă prea romantică; se cam repetă – atât în formă, cât şi în mesaj – şi cam stagnează; stilul tineresc/ zglobiu nu-l avantajează – să se maturizeze.” (Andreea Violeta Bobe)

„Într-adevăr, se vede o schimbare legată de stil – probabil, datorată unor lecturi diferite; sunt locuri unde regăsesc vocea autorului şi unele locuri care nu mă încântă; se vede un soi de autocenzură oarecum exagerată!” (Tatiana Nona Ciofu)

„Are lirism – însă, mai întotdeauna, îi lipseşte claritatea; are ceva de Frankenstein; spune prea multe la un moment dat şi încurcă cititorul; are şi un soi de preţiozitate/ de nefiresc, de dorinţă de a şoca.” (a.g. secară)       

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Andreea Violeta Bobe.      

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

La Mulți Ani, Ion Zimbru!

Marcel Chirnoagă, Sirene

Ca o bătrînă care cară lemne  

1.

Întinde toamna mîna peste noi
un stol rănit de păsări călătoare
zei cotropiți de brume și de ploi
îngeri săraci cu pene căzătoare

ne aplecăm de-aceeași grea povară
ca o bătrînă care cară lemne
ne facem foc mereu întîia oară
ne facem rug cutremurați de semne

întîrziem în viața noastră scurtă
chiar dacă timpul curge tot la fel
în patul toamnei mai visăm o nuntă
și-o lună cîștigată în duel

nu poate nimeni să ne ceară vamă
păstrăm iluzii demascăm gunoi
nici noi să nu rămînem fără toamnă
nici toamna să rămînă fără noi

n-am cîștigat pariuri niciodată
dăm împrumut cămăși lui dumnezeu
mîine iubita nu ne mai așteaptă
iubim dreptunghic și murim mereu

și suntem vii și încă este vie
această toamnă cu un singur sens
mereu mai singuri cu o poezie
și mai înalți în jocul sapiens

2.

esenin ne așteaptă pe afară
plîngem un cal înțepenit pe drum
ne aplecăm de-aceeași grea povară
fauști nebuni ai marelui acum

în vîrful toamnei luna se dezbracă
logodnica poetului de cînd
alunecînd o eminească barcă
eram borfași cu șapcă și cuțit

azi auzim cum se ridică pură
rugina-n vii și-n aripile morii
ne învelim cu brumă și cianură
și ne șoptim în gînd memento mori


                                                                      Ion Zimbru