Noduri si Semne

Poezii Tatiana Nona Ciofu

2012-03-03T09:51:00.002+02:00

XXXIII

degetele lui răsfoiesc

cartea îmbătrânită.

încă muşcă din carnea fadă

rostindu-i numele.

XXXIV

cu ochii închişi

adună freamătul străzilor

cu dale sparte,

urme vii în culori moarte,

rămâne pe drumuri care duc

nicăieri

până se îngroapă cuminte

în pământul odihnit.

XXXV

printre cei care nu se văd

îl caut

pe cel care nu este

să nu mă pierd iar

printre cei care se văd.

XXXVI

exist greşit

sunt un număr mâzgâlit

un şir nesfârşit de clipe

umbra unui cuvânt

un sac de nervuri încâlcite.

XXXVII

timpul desprins din noi

se întinde

te-am întrebat unde suntem

şi-am înţeles că aproape am ajuns

captiv

într-un spaţiu limitat

XXXVIII

prin crăpăturile pereţilor

ies idei deformate,

iluzii împăiate

atârnă greu de tavan.

îmbin bucăţi de oglindă

visând

fulgi de zăpadă multicolori.

dincolo de uşile închise

e mişcare scenică,

şi aplauze.

XXXIX

când se trag pe sfoară

iţele încurcate,

încălţările se-mpotmolesc

în dreptul scărilor

roase de voinţa celor desculţi.

când ceaţa înghite

oraşul răguşit,

luminile nesigure

urmăresc unele întâmplări

până se sting nemulţumite.

uneori, din prea mult

rămâne tăcerea,

înşelând ca o femeie care a pierdut.

XXXX

demachiate şi cuminţi

stau amantele-n vitrine.

peste drum, rânjind în rafturi,

se vând moaşte de poeţi.

praful geme deşirat

înrobit de veşnicie,

vrac, la anticariat.

ÎNTRE STICLĂ ŞI DIAMANT

2012-03-01T20:32:00.001+02:00

în groapa pe care o săpăm/ aerul dintre mine şi tine zvâcneşte/ cu picioare de greieri/ culori/ facem tumbe ca în burta mamei/ exerciţii la paralele pe fire întinse de telegraf/ împinşi printre/ coloane/ arcade/ ne azvârlim în uşi trântite/ cu umerii goi/ şi când cerul ne frige la degete/ îl tragem ca o plapumă/ geam de vitrină peste noi

(Simona Toma – Pinball)

„Poeme bine structurate, bine dozate, scrise cu grijă şi curajos; metafore reuşite, succesiune de imagini şi o repetitivitate care m-a dus cu gândul la Medeea Iancu.” (Andrei Velea)

„Un ciclu de poeme unitar sub al cărui ton clar, oracular se mişcă un eu dezinvolt, natural, aclimatizat la un aer irespirabil pentru cei neaveniţi, un ton care invită la celebrare, la litania poetei – o poetă de luat în seamă, cu un registru stilistic matur.” (Valeriu Valegvi)

„Simona Toma apare din ce în ce mai modernă; are şi zone unde forţează; pare mult mai întreagă, mult mai matură în poezie; de salutat personajul liric – un învingător care parează cu hotărâre şi cu demnitate dificultăţile vieţii.” (Anca Şerban Gaiu)

„Emoţii şi trăiri adevărate, personale, topite în experienţa altora – ceea ce mi se pare firesc, dacă admitem că sunt poeţi care ne influenţează/ marchează în actul poetic; o poezie caldă cu un câmp larg cu multe elemente strălucitoare în care găseşti şi sticlă, dar şi diamante; are imagini care ţin direct de suprarealism.” (Victor Cilincă)

„O lume interioară care vrea să evadeze într-o lume exterioară.” (Violeta Bobe)

„Se vede o schimbare de atitudine de la primele poeme la ultimele: în primele îşi mai permite să jongleze cu imaginile, cu altfel de stare, este mai feminină; în ultimele este mai dură, mai bărbată. Poemele induc imagini filmice.” (Nicoleta Onofrei)

„Poeme unitare - atât la nivel de formă, cât şi mesaj; o întoarcere la lumea copilăriei într-o tonalitate aşezată, neostentativă.” (Cristina Dobreanu)

„Prea multe imagini vizuale; rămâne consecventă stilului şi sensibilităţii cu care ne-a obişnuit.” (Elena Donea)

„Metafore de invidiat.” (Laurenţiu Pascal)

„Păşeşte cu dexteritatea adultului printre jucăriile logosului; găseşte frumuseţe şi tristeţe în fiecare obiect/stare, umanizându-şi universul liric.” (Radu Dragomor)

„Îngiroşnie, căldură, firesc al metaforei, maturitate; are conştiinţă autocritică şi o calofilie atentă la avatarurile urâţeniei sau ale răutăţii în sine.” (a.g. secară)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Tatiana Nona Ciofu.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

Stela Iorga, sub bradul de Crăciun

2012-02-29T21:17:00.000+02:00

Alina Durbacă în publicația Noduri și Semne

2012-02-29T08:00:00.002+02:00

din "Noduri și Semne", Nr.17, pg.4, 1990

(Autoprezentare)

Am 20 de ani și îmi place culoarea roz. Unul din defecte: văd totul în roz. Îmi plac pisicile și caii și broaștele țestoase. Și oamenii. Scriu poezii din nevoia de comunicare cu lucrurile ce mă înconjoară, din nevoia de a depăși acea interiorizare acută care mă hârșâie. Dacă am reușit într-ale poeziei? Nu știu. O vor spune alții. (Într-o zi am să iau Premiul Nobel. Dar nu mai spuneți la nimeni.)

Al treilea ochi

eu scriu la o masă înconjurată de camere pereți de sticlă

O lumină roșie parcă s-ar developa ceva. Mă uit prin pereți

ca printr-un ecran. Și văd:

dincolo mama mă naște. O recunosc după zbateri. Întuneric

și umed. Aerul greu.

Trupul izbucnește ca lava din craterul unui vulcan

dincolo alerg din perete-n perete. Părul

mi se răzvrătește pe creștet o armată de inimi îmi bate ritmul

în urechi

încotro

îmi plec privirea auzul e un zgomot surd.

Un păianjen cu cruce își leagănă pânza.

Eu văd toate astea și scriu. Masa devine tot mai înaltă.

îi cresc repede picioarele ca în pubertate. Mă întind

tot mai mult las vânătăi pe hârtie. Masa crește mereu ajung

curând ca o răstignită

E întunericul fără fund un hău

se cască în loc de podea în loc de boltă. Ca o lumânare

în mână să nu greșesc drumul. Să ajungi odată unde trebuie.

Cineva stă cu spatele și scrie.

Filmul s-a rupt aici.

N-a fluierat nimeni în sală.

Poem pentru un bărbat domestic

1. afunzi mâna în ceață de parcă ai pătrunde.

gol lângă fereastră. câte perechi se iubesc

acum în paturi canalizări mașini.

- scrie un poem – spui – în timp ce eu

te voi iubi.

2. așa cum nici eu nu sunt prima ta dragoste.

aceleași vorbe mângâieri aceeași ondulare

a trupului. până și momentul acela ca o respirație

adâncă în răstimpuri mă strigi cu numele ei

supurând răni

deschizând cicatrici.

3. vom povesti tuturor. cum ne-am cunoscut noi

la zoo. ei tocmai dădeau de mâncare la lei și la lupi.

hălci crude de carne mirosea puternic a sânge.

și tu:

- parcă ar naște o femeie așa miros e aici.

("eu nu eu nu am născut niciodată")

animalele se loveau de gratii urlând

și tu:

- așa și copiii când se rup de întunericul mamei

mirosul acela nu poți să-l jupoi

nu poți scăpa.

("soarele asfințește și ce miros dă soarele când asfințește")

4. iubire= sentiment de afecțiune pentru cineva sau

ceva. tu spune-mi că luna e o frumoasă

de pe vremea mireselor virgine

și te voi crede

pe cuvânt.

5. amintirea ei încă îți zburlea așternutul.

amintirea lui încă mai crispa mușchii inimii.

animale față în față adulmecându-se.

totul s-a transmis prin simțuri.

la nivelul sinapselor.

liniștea ca după o criză epileptică.

6. să scriu tot așa mi-am zis. să știe și ei.

că era întuneric. unu cânta așa frumos

la saxofon.

bețivi în stradă

vântul în ferești.

lunga perioadă a dezghețării.

(un nou dans al trupurilor

o altă vibrație)

pătrunzi în mine ca și cum

te-ai afunda în ceață-

- iubește-mă – îți spun

în timp ce eu voi sfârși poemul.

Cutia de viteze

(sau poem în care cele patru viteze se schimbă după cum le taie capu)

eu alina durbacă. și toate aceste cuvinte zile și nopți.

toate vârstele visele perindându-se ca o bandă destrămându-se

ca o ceață nisip mișcător. nașterea survenind în casă

ca un deșert surpriză cam ars dar bun. ca o greșeală tolerabilă

ca și numele ca și tot restul întâmplărilor.

(aici schimbi viteza te năpustești pe un drum cu multe serpentine)

mama arătându-mi scutecele mele cu găuri prin care corpul

meu lua câte o gură de aer. rochia de mireasă a bunicii transformată

în rochie de casă. după ce a fost pe rând rochița de serbare albă ca

zăpada alina în grupa mică eșarfa pentru alina zâna cea bună la carnaval.

(ninge – spun eu. redundanță – spuneți voi. și mă loviți

peste mâini. viteza se schimbă singură. încerci acum o

curbă periculoasă.)

și alina creștea într-un an cât alții în șapte. suferea de gigantism.

până în nori ajungea cu capul.

după aceea s-a îndrăgostit ca o proastă pentru prima oară.

după aceea s-a îndrăgostit ca o proastă pentru a doua oară.

și a fost minunat. cu venele tăiate în vie. cu vinul băut direct de la rană

(ca și cum n-aș fi fost eu. ca și cum aș fi fost tu.

romeo și julieta atât de moderni încât

s-au născut gata punk.)

toate scrisorile adolescenței mele; pete de cerneală și sărutări

în final

toate așternuturile adolescenței mele imaculate foșnitoare precum

zăpezile-n munte.

toate cardiogramele cu inima sufocată de aorte artere.

(încât o manevră. cutia de viteze explodează)

hei ho hei hi precum alpiniștii pe timp

de avalanșă.

(Poeziile fac parte din volumul " Cutia de viteze". Nu sunt dedicate nimănui. Orice asemănare cu fapte sau persoane din realitate nu este întâmplătoare!)

@Texte culese și selectate de Simona Toma.

Lectură Simona Toma

2012-02-27T06:28:00.000+02:00

între maluri

s-ar putea să-ți aduc aminte cândva

cum ne privim unghiile acvarii cu pești

și că scârțîie perna când ne foim

în vele umflate cearșafuri înalte

cum udați de-atâta fugă printre roți dințate

în călcâiele tocite

ne-am oprit

pe marginea dimineții de acum

să ne salutăm olarul cu palmele murdare de noi

s-ar putea să-ți aduc aminte cândva

că soarele se scurge

pe prima noastră piele

ca pe ferestre

când tăiem ceața

cu piepturile ca vârfurile de barcă

Sonya Fu-Can you hear me?

norii au intrat pe geam

astăzi

ziua care vine mereu

cu viteza unui ghemotoc de hârtie

suflat prin țeavă de-un copil

când ne îmbrăcăm lumea

haină încheiată până la ultimul nasture

ne desenăm pete

ne mirăm ca girafele

că putem întinde bărbia sprijinind-o cât mai sus

Sonya Fu- I don't give a damn

umflăm baloane

le băgăm în plicuri

chiar dacă

pe acoperișul arătătoarelor noastre

se mai plimbă sinucigașul

cu mainile la spate

printre guguștiuci

ne mai murdărim încă o dată

la gură

unul pe altul

cu vată de zahăr

Sonya Fu- I can hear you

Pinball

în groapa pe care o săpăm

aerul dintre mine și tine zvâcnește

cu picioare de greieri

culori

facem tumbe ca în burta mamei

exerciții la paralele pe fire întinse de telegraf

împinși printre

coloane

arcade

ne azvârlim în uși trântite

cu umerii goi

și când cerul ne frige la degete

îl tragem ca o plapumă

geam de vitrină peste noi

poem cu motto pentru aglaya v.

când murim

ne întoarcem de unde am plecat

adică

în burta mamei

este o bubă

ce trebuie scoasă

zise mama mamei mele

învârtind mămăliga așa

cum o învățase mama ei

văzând că n-o fierbe destul

fiica ei

mama mea

zvâcnește pe masă

în analizele medicale

e mică și aș spune doar

că e de-o seamă cu mine

sau tot la fel

o soră mai mică

așa că

cine mai e tata

cel cu ochelarii cu dioptrii potrivite

pe taraba din piață

care mângâie cu degetul

rândurile din pagini aurii

spitalul universitar, spitalul colentina, institutul oncologic, clinica radiologică

mama mamei mele

nu râde niciodată

a învățat să nu râdă

când a fost tunsă

în pușcărie

mâna ei dreaptă

sigură stă pe cuțit

și cuțitul taie

adânc găina cu pielea galbenă

până la mai

(așa i se spune ficatului

acolo unde ea s-a născut)

îmi arată fierea

ca o bubă

ce trebuie scoasă

dacă nu ești atent se sparge și

toată carnea se amărăște

nu mai e bună de nimic

mâncăm rasol de găină

în aburi de pene opărite

mama mamei mele

își privește copila cum se întoarce pe dos

și seamănă

din ce în ce mai mult a cocon

eu aștept ca tata să mă ia în brațe

hopa sus și să mergem pa-pa

***

clădirile înalte sunt

albe pe dinăuntru

au coridoare lungi

numere

liftiere mofluze

care croșetează

când merg

pe coridoare lungi

îmi pun mâinile la ochi

să n-o văd pe

mama

deschizându-se ca

o ușă

dacă aș fi liftieră

mi-aș desena

fereste

la lift

"To be or not to be", cronică de cenaclu din decembrie 1995

2012-02-26T10:27:00.001+02:00

Astăzi vin cu un alt "semn" din anul în care s-a publicat prima cronică Noduri și Semne. Această întoarcere în timp aduce aminte încă o dată că nimic nu este nou sub soare și că poți scrie cronici de cenaclu chiar dacă nu ai despre ce scrie.(Simona Toma)

Din săptămânalul Imparțial, Nr.249, 8-15 decembrie 1995.

În urmă cu paișpe zile, prozatorul Ion Avram, poetul Alexandru Cvitenco, megapoetul Panait Căpățână și subsemnatul, ne-am întâlnit să-l ascultăm pe Florică Iov. Acesta, om cu probleme delicate în viața personală, prozator de talent și bătaie lungă, nu s-a înființat la momentul stabilit și nici după una oră de așteptare.

Din punct de vedere al valorii textelor prezentate în timp, cenaclul Noduri și Semne nu a menajat pe nimeni, niciodată, chiar dacă, uneori, s-a făcut uz de amabilitate plantată pe respect vis-a-vis de personalitățile literare care au onorat, prin cuvântul lor, această grupare drăcoasă și nonconformistă.

Cu părere de rău, sunt obligat să scriu că, în ultima vreme, scriitorii și erudiții urbei noastre, care multe ne-au învățat, nu mai vin lângă noi. Probabil, în sfera lor nemuritoare și rece, consideră că au dat destul, că următorii nu merită puțină lumină din lumânarea lor consacrată.

Cu aceeași tristețe, dar fără ură față de slujitorii limbii române, constat că tinerii, unii dintre ei fiind cei care au rugat renașterea mișcării Noduri și Semne, privesc evoluția cenaclului dintr-o poziție precară și, oarecum, indiferentă. Ca să-și motiveze absența, creatorii fără cărți, dar valoroși, aruncă vina pe ploaie, pe vânt, pe iarnă, pe frig, adică pe tot ce a dat Dumnezeu.

Mă trece râsu’-plânsu’, domnilor! Ca și cum Ștefan cel Mare ar fi trebuit să rezolve otomanii numai dacă 10 ianuarie 1475 cădea primăvara, la ora 17.

Nec plus ultra!

Ion Zimbru

@Texte culese și selectate de Simona Toma.

PRIN LABIRINTUL ABSTRACTIZĂRII

2012-02-23T11:04:00.000+02:00

cântarea aceea ademenea/ sub voalurile negre ploaia/ precum o rugăciune/ ne sărută umbrele/ bunica, mătuşa şi mama/ prin casă prieteni şi rude/ amintiri troienind/ prin locurile lui/ au înflorit pânzele de păianjăn/ cu gust de ceară, cu gust de liturghie/ umbra lui din curte a plecat

(Laurenţiu Pascal – Ultimul peisaj al unchiului)

„Poezia lui Laurenţiu Pascal este ca o băutură efervescentă care dă pe afară din prea mult zel, din prea multă dorinţă de explicare; are probleme şi cu logica liricului.” (Anca Şerban Gaiu)

„Are două caracteristici: simţirea, care depăşeşte actul descrierii şi infatuarea/ preţiozitatea textului de dragul de a şoca/ atrage; are unele zone de lirism exacerbat şi altele lipsite de orice formă de lirism; are o devălmăşie a scrisului care se datorează unui preaplin de trăire/ simţire; să evite monorima care-l coboară la nivel de joc; o poezie inegală – inegalitate care ne demonstrează că Laurenţiu Pascal încă îşi caută calea.” (Stela Iorga)

„Tonul imperativ îi deserveşte poemele.” (Simona Toma)

„Elemente abstracte îmbinate şi rătăcite ca într-un labirint; de aici, şi o anume dificultate a descifrării poemelor; în rest – scris liber, spontan, ce pare a se încadra în curentul modernist.” (Violeta Bobe)

„O poezie idealizată, nesinceră; romantizează prea mult, în detrimentul atmosferei; are cuvinte în plus; prea siropos; să fie mai pasional, să aibă mai multă vervă.” (Nicoleta Onofrei)

„Are probleme cu titlurile pe care le alege defectuos; are şi pasaje de adevărată poezie.” (Tatiana Nona Ciofu)

„Un bun arhitect al miniaturalului; un bun observator, un bun îmbinător al lumii ideilor cu concretul.” (Radu Dragomir)

„Cred că se încurcă în cuvinte şi sintagme prea alese, dar goale; să fie mai atent la ce vrea să spună decât la cum vrea să spună.” (Cristina Dobreanu)

„Laurenţiu Pascal are o problemă cu viziunea - în sensul că îşi propune o altă viziune; cred că vrea să fie mai cuceritor, romantic – ca poet, desigur; un editor bun ar putea să organizeze o carte din textele sale.” (Andrei Velea)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Simona Toma.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)

Noduri și Semne în mai 1995

2012-02-22T11:07:00.001+02:00

Inspirată fiind de recentul eveniment la care a luat parte Noduri și Semne, am găsit de cuviință să aduc pe blog o altă (re)venire a cenaclului petrecută în urmă cu 17 ani și semnalată în Imparțial, Nr. 217, An V, 5-11 mai 1995. (Simona Toma)

Cenaclul Noduri și Semne a ieșit la drumul mare

După 5 ani de zbor- timp în care s-au organizat visuri, iluzii, revoluții și haine spirituale- gruparea literară NODURI ȘI SEMNE a coborât pe pământ. Ca niște oameni ronțăiți de cuvinte, idei și fluturi, cei străvechi, vechi, noi și viitori au întocmit o adunare de zile mari. Curajoșii, nu numai că au savurat atmosfera unui 28 aprilie fără precedent, dar au avut și revelația Poesiei Lorettei Ioja, a comentariului și judecății de valoare dăruite de Dimitrie Lupu. A fost o demonstrație că există arme împotriva truismului, convenționalului și ignoranței.

O POETĂ INFLAMABILĂ : LORETTA IOJA

ARITMETICĂ

El merge pe drum

Bătrânul alături

Doi pași în față

Un pas alături

INTROSPECȚIE

Nimic nu se mai întâmplă de ieri încoace

Liniștea măsluiește gândurile

Bunicul își șterge ochelarii

Să vadă mai bine cum cresc nepoții

***

Fumez mahorcă și citesc poezii rusești. Citesc poezii rusești și înfulec din slănina lui Boris. Înfulec și mă uit plictisit la Ania cea cu burtă mare, ascunsă sub fusta înflorată, descusută pe la poale.

Burlacii din căminul vecin beau vodcă și o ciupesc de șolduri pe Mașa. Mașa râde cu gura până la urechi, iar râsul slab, zdrelit la colțul gurii, se rostogolește până în bucătăria Aniei. Boris bate un cui în ușa de la baie și o strigă golănește pe Mașa.

Vania, desculț, coboară scările, cu sacoșa de sticle goale. Sonia...Sonia arată ca o umbră. Mănâncă din pomana vecinilor și bea când se îmbată Vania. Pute a usturoi tot timpul.

Ania spală rufele și cântă. Ce bine miroase a săpun de levănțică! Mi-amintește de bunica. Mănca puțin și făcea pâine în jarul din sobă, noaptea, când cucuveaua striga pe la garduri.

Bunica, Ania, Sonia!

Bunica mi-a cumpărat agrișe de ziua mea. Și eu cântam : „între două orașe”. Și bunica râdea. Râsul ei sclipea sub gene și eu cântam…cântam : “între două orașe”.

Boris își șterge sudoarea cu mâna dreaptă.

Ce păcătos și Boris ăsta ! Își bate nevasta și, duminica se duce la biserică. Înjură de mamă.

Eu îl dau dracului : “Mai du-te, bă, la dracu!”

Nu înțelege nimic din ce scriu ăștia în ziare, dar îi plac poeziile. Mănâncă slănină cu ceapă și citește poezii. Adună cu grijă firimiturile de pâine și le aruncă în pagina morților. Își aprinde o mahorcă. Fumează și citește poezii rusești.

@Texte culese și selectate de Simona Toma.

Un nou val de cerneală!

2012-02-21T20:48:00.007+02:00

23 de nume lansate pe Domnească

* Anthologie la Centrul Cultural

foto Centrul Cultural "Dunărea de Jos"

Desant literar 2012 – cei 23, alături de directorul Centrului şi de iniţiatorul proiectului, abia încap în cadru!

«Cuvinte noi pe Domnească» o nouă antologie de la Centrul Cultural «Dunărea de Jos», una a noului val gălăţean: poeţi, ceva prozatori, chiar şi un dramaturg, majoritatea tineri şi foarte tineri, publicaţi în reviste, premiaţi. Nu nu fac parte din vreo uniune de creaţie a scriitorilor profesionişti, au însă în spate mai multe cenacluri şi, ceea ce contează, două cenacluri… editoare. Bătrânul «Noduri şi Semne», apărut acum aproape trei decenii, şi Cubul Critic Oblio, cu trei ani de entuziasm. Între cele două cenacluri de pe aceeaşi stradă, Domnească, care se întâlnesc în zile diferite: osmoză! Mulţi membri participă la ambele întâlniri.

Volumul a apărut acum la Editura Centrului Cultural, în premieră, printr-un parteneriat al celor două cenacluri este dedicat celor frumos numiţi de criticul Adrian George Secară «generaţia domnească» . A fost ideea criticului Secară, care a şi muncit la alcătuire, alături de unul dintre cei din volum – poetul Andrei Velea, care are câteva volume deja publicate şi premii naţionale. În deschiderea volumului – «Argumentum» ; «UPLOAD/ Generaţia 2000 – 2010 la Galaţi» , întâmpinare semnată de Secară. În închidere, înainte de CV-urile celor publicaţi, postfaţa – «Repere pe drumul devenirii unei generaţii», semnată de Velea.

Scriem degeaba dacă nu pomenim aici toate numele celor tipăriţi acum, care au acordat luni, aproape toţi, primul autograf din viaţa lor, prietenilor şi colegilor de volum. Aşezaţi, prieteneşte, după iniţiala prenumelui, aceştia sunt şi, desigur, o să mai auzim frumos despre ei: Adrian Haidu, Alexandru Maria, Anca Şerban Gaiu, Andra Pelineagră, Andrei Velea, Claudia Samoilă, Cristina Bălan, Cristina Dobreanu, Elena Donea, Florin Buzdugan, Gabriel Ghimpu, Laurenţiu Pascal, Leonard Matei, Marian Stroe, Marius Grama, Mihaela Galu, Mitruţ Popoiu, Nicoleta Onofrei, Octavian Miclescu, Sabina Daniela Penciu, Simona Toma, Sorin Atanasiu, Tatiana Nona Ciofu. 23 cu toţii! Mai citiţi o dată şi de la cap la coadă şi ţineţi minte, chiar dacă nu vă ascultă nimeni la tablă! Pentru ei, pentru noi, contează!

Luni au citit versuri toţi antalogaţii prezenţi şi au vorbit: A. G. Secară – iniţiatorul proiectului, directorul Centrului Cultural – plasticianul Saergiu Dumitrescu, prof. Nicolae Colceriu (cu un istoric succint al literaturii gălăţene încă de dinainte de război), prozatorul Ion Avram, preşedinte la «Noduri şi Semne» şi secretar al filialei Galaţi-Brăila a Uniunii Scriitorilor din România, criticul Viorel Ştefănescu, poetul Ion Zimbru, poeta Stela Iorga, poetul Iulian Grigoriu, părintele Eugen Drăgoi, cunoscut editor, care crede că, dacă şi generaţia sa ar fi putut debuta în volum, ar fi ajuns mult mai departe şi mai altfel...

Scurt despre cele două «fabrici» literare. «Noduri şi Semne», care se întruneşte de ani buni la «Viaţa liberă», după ce a pribegit în tot felul de spaţii gălăţene, înfiinţat la câteva zile de la trecerea la veşnicie a lui Nichita, adună chiar şi câţiva membri ai Uniunii Scriitorilor, dar aici vin şi mulţi tineri, întocmai ca şi la «Oblio». Vin la «Noduri» şi scriitori din ţară, în jurul prozatorului Dimitrie Lupu şi a lui Ion Avram. Botezat în 1983, chiar în bucătăria poetului Ion Zimbu, cenaclul aduna creatori care se întâlneau încă de un an înainte – după cum cita luni criticul Viorel Ştefănescu, dintr-o notă din «Tomis» a lui Eugen Neculiţă, cenaclist care şi-a sfârşit viaţa în mod misterios tocmai în India. Azi, fondatorii care au plecat din Galaţi sunt în capitală şi în străinătate. S-au pomenit luni, printre alţi scriitori îndrăgiţi, Mihail Gălăţanu, Alina Comşa Durbacă sau Adina Dabija. Al doilea cenaclu, «Oblio», constituit la Centrul Cultural, în jurul criticului Secară şi a profesorului Constantin Dimofte, vin din alte două ceacluri – «Anton Holban», de la Casa Corpului Didactic, precum şi «Gellu Naum» sau revista «Drumeţul incendiar», de la Casa de Cultură a Studenţilor.

Victor Cilincă pentru „Viaţa Liberă”.

Lectură Laurențiu Pascal

2012-02-20T21:43:00.000+02:00

Sprijinitul Privirii

ospitalitate

Ceara lumânării adoarme în ferestra mea A4

lasă acolo o mască cu miros adânc de rugină

de mă cauţi deschide

am lăsat o aripă răsucită în butuc

şi instrucţuni de mângâiat cuvinte

puneţi gândurile în cuier

şi îţi voi prinde oftatul înainte să cadă

de ai ostenit

sub pielea aceasta e o formă de scaun

aşează-te
acum îţi aduc o cană de peisaje.

Tinereţe fără bătrâneţe

Prin ogradă
copiii se orbeau
legându-se la ochi cu frunze de nuc
cu strigăt de luptă
vânau vântul cu trestii
sub streşini cu nuci în pleoape
bătrănii închid în coajă
miezul de nucă
de bătrâni suntem şi orbi
să punem în cupe ograda
sub pielea stoarsă de timp
vor înflori începuturile vieţii.

Trepte de lumină

dimineaţă

se desenau lent în lumină pereţii
cearşaful, umărul tău
ochiul meu călare îţi fuma aerul
trăgea adânc în piept
să nu îţi pierzi aripile
sub derularea clipelor

terapie pentu îngeri

La ferestra lumii
de ochii nu-ţi plâng
stinge lumina cu pietre
va veni clipa
când un gând îl ucide pe altul
strânge aripa sub tine
pune talpa în talpă
pasul necălcat în abis
de ochii nu-ţi plâng
coboară de nouă ori
în piatră.

tatuaj

de sus până jos
acesta îmi este braţul
şi crede
nu pot scrie întotdeauna
pe o nervură de trandafir
nu pot scrie întotdeauna
sub roşu de inimă
tu să mă cerţi
mai ales când îmi uit mângâierea
pe chipul tău.

S-a lansat o generaţie: “Cuvinte noi pe Domnească”

2012-02-20T00:36:00.011+02:00

Antologia tinerilor autori gălăţeni,“Cuvinte noi pe Domnească”, s-a lansat luni, 13 februarie, în compania unor scriitori/critici/traducători precum a.g. secară, Viorel Ştefănescu, prof. Nicolae Colceriu, Dan Plăeşu, Petru Iamandi, Iulian Grigoriu, Ion Zimbru, Ion Avram, Stela Iorga, dar şi alţii.

Între oameni apropiaţi literaturii, generaţia tânără de scriitori gălăţeni şi-a dovedit şi punctat existenţa prin lansarea unei antologii. „Cuvinte noi pe Domnească” (editura Centrului Cultural) adună tineri care s-au format literar-estetic în cadrul cenaclurilor gălăţene „Cubul Critic Oblio” şi „Noduri şi Semne”. Evenimentul i-a avut moderatori/prezentatori ai antologiei pe a.g.secară, care s-a ocupat îndeaproape de proiect dar şi de strângerea textelor, redactare, etc, pe prof. Nicolae Colceriu, criticul Viorel Ştefănescu, pe scriitorul Andrei Velea, dar şi pe Sergiu Dumitrescu, directorul Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, fără aprobarea căruia proiectul nu ar fi putut fi dus la capăt. S-a încercat o trasare a drumului către generaţia prinsă în „Cuvinte noi pe Domnească”, generaţia 2010, pornind de la contextul literar gălăţean, o mică istorie a celor două cenacluri din care provin tinerii antologaţi. De asemenea, discuţiile au fost presărate de lecturi ale celor antologaţi.

Generaţia 2010

foto Centrul Cultural "Dunărea de Jos"

Chiar dacă e o generaţie tăcută, dispersată, şi poate prea puţin prezentă atât la concursurile de specialitate cât şi în publicaţiile de talie naţională – ceea ce poate da senzaţia acum că a ieşit din neant - iată că, timid, tinerii generaţiei 2010 se unesc pentru a se face cunoscuţi. Poate o problemă majoră, dacă poate fi numită problemă şi mai ales majoră, a fost lipsa de interes a celor antologaţi pentru vizibilitate. Dacă ne gândim la membrii tineri şi vechi ai cenaclului „Noduri şi Semne” - Nona Tatiana Ciofu, Anca Şerban Gaiu, Simona Toma, Laurenţiu Pascal - care au crescut odată cu cenaclul, în cenaclu, aceştia s-au format pur sub umbrela lecturilor la cenaclu şi mai puţin sub impulsul publicării unui volum personal. Un suflu nou a dat, aşadar, întâlnirea cenaclului „Noduri şi Semne” cu „Oblio” - Octavian Miclescu, Marius Grama, Leonard Matei, Andrei Velea-, dar şi apariţia celor mai tineri - Alexandru Maria, Adrian Haidu, Nicoleta Onofrei, sau a celor foarte tineri Florin Buzdugan, Elena Donea, Sabina Penciu, Claudia Samoilă. "După o generaţie literară '90 care s-a afirmat din plin la nivel naţional, Galaţiului i-a lipsit continuitatea: nu există niciun douămiist! După "deceniul pierdut", Galaţiul revine în forţă, propunând nu mai puţin de 23 de nume de tineri autori! O "bază de selecţie" consistentă, promiţătoare. Le urez "colegilor de antologie" multă inspiraţie şi succes! Şi să ezite mai puţin în faţa debutului!" a spus poetul Andrei Velea.

„Mi se pare un pas important pentru mine, având în vedere şi că sunt cea mai tânără din cenaclu (Noduri şi Semne) - a fost şi este un impuls ca să mă ţin de scris. Atunci când scriu mă simt de parcă aduc un bine lumii în care trăiesc. Mă bucur pentru fiecare-n parte, pentru fiecare coleg de antologie”, a spus Sabina Penciu, elevă a Liceului Teoretic „Emil Racoviţă”.

„Cuvinte noi pe Domnească” după lansarea de luni, de la Centrul Cultural, ar urma - cel puţin aşa speră cei din paginile antologiei - să fie lansată, undeva prin aprilie, şi în Bucureşti, în cadrul întâlnirilor cu poezie şi muzică „Pariu pe Prietenie”, astfel s-ar putea spune că generaţia 2010 din Galaţi s-a ambiţionat să iasă la suprafaţă.

Nicoleta Onofrei

(articol apărut în „Imparţial” în 17 februarie 2012)

CINISM, UMOR, LIRISM, FORŢĂ DESCRIPTIVĂ

2012-02-15T13:05:00.001+02:00

(...)Alexandru se hotărăşte să facă o vizită până în ţara de origine doar ca să descopere că totul acolo se schimbase enorm într-un interval foarte scurt de timp. Decis să se întoarcă în Italia, descoperă că Salvatore fusese omorât de membrii unei cosche rivale şi se hotărăşte să se răzbune.

După execuţia vinovatului, este ajutat să scape de către frumoasa grikană numai ca să înţeleagă că este folosit de don Pastore şi că i se pregăteşte un flagrant ca să liniştească presa italiană.

În timp ce trecea o nouă turmă de oi heroinice, este prins în ambuscadă de către forţele de ordine şi este rănit uşor, dar reuşeşte să scape împreună cu caravana sa peste un pod invizibil ce străbate peste ani şi marea Adriatică şi să coboare într-un alt timp, în oraşul Moscopole al străbunilor săi.

În Italia, poliţia - neputând crede ceea ce a văzut - hotărăşte că el e mort, iar turma de oi s-a înecat în apa râului secat din apropiere.(...)

(Radu Vartolomei – Moscopolitul)

„O proză bună, dar nu văd cum ar face trecerea la roman; descrierile sunt frumoase, însă nu pot susţine un roman; personajele ar trebui mai bine conturate pentru a defini ceea ce numim roman.” (Mihai Şerb)

„Cred că se descurcă mai bine cu proza scurtă; fragmentele prezentate sunt bine scrise, dar cred că trebuie revăzute; se vede că are un tipar, un stil al lui, dar ar mai trebui desăvârşit; nu are cursivitate.” (Cristina Dobreanu)

„Îşi păstrează cinismul pe tot parcursul – ceea ce e bine; este mai bun povestitor decât orice altceva; dialogurile au un umor de limbaj, dar nu şi de situaţie.” (Laurenţiu Pascal)

„Nu are încă suflu pentru roman; nu am găsit conflictul, firul epic, ideea, mesajul; nu are structură; par doar încercări.” (Anca Serban Gaiu)

„Fragmente de proză în care găsim şi pasaje de poezie pură; are echilibru, idee, atmosferă; o scriitură bună.” (Tatiana Nona Ciofu)

„Un text bine realizat; se vede că are imaginaţie, dar şi o notă personală, un stil propriu, am putea zice.” (Violeta Bobe)

„Mi se pare un text cursiv, închegat, cu personaje bine conturate; are multă metaforă – ceea ce dă o notă romantică textului.” (Simona Vartolomei)

„Să fie mai organizat în structura textului; sinopsisul mi s-a părut interesant; are şi zone care par cam expeditive.” (Alexandru Maria)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, va citi Laurenţiu Pascal.

A fi sau nu

2012-02-13T13:49:00.000+02:00

(Cronica lecturii lui Florin Buzdugan)

“când eram mic, credeam c-o să mă fac preot,/ c-o să fiu mâna dreaptă a lui Dumnezeu, c-o să iau cina cu el și cu nevastă-sa,/că voi juca table sau șah cu Isus, că vom medita la cum se va termina lumea; cum va muri, cum va renaște, ca o pasăre phoenix, cum va fi mai albă, mai frumoasă ca fosta mea iubită de la trei ierarhi”.(Florin Buzdugan)

În vinerea de 3 februarie, Florin Buzdugan ne-a demonstrat prin măști existența unui Dumnezeu monogam, unisexuat, răstignit, a/temporal, in/divizibil, muritor, in/vizibil. Teribilismul său vine, poate, dintr-o contradicție a unui teism foarte bine documentat prin ateism, viceversa rămânând valabilă.

Colegii de cenaclu, un pic debusolați, au spus că “fragmentele în care fantezia este lăsată liberă sunt mai bine realizate față de cele în care autorul se erijează într-un căutător filozofard, remarc o mai mare atenție asupra scrisului”(I.Avram), “autorul are simț liric, sau n-are simț estetic, nu știe unde să se oprească” (N.Onofrei), “latura religioasă exprimă naivitatea copilului, maturizarea schimbă idealul copilului narator din Dumnezeu în Eros”(V.Bobe), “o revoluție în credință, o rebeliune în imagini puternice, un minus ar fi suprasolicitarea motivelor bisericești”(R.Dragomir),“textul m-a bucurat” (M.Șerbu), “grupajul are consistență prin cursivitatea imaginilor duale eros-agapi; textele construiesc o scară simbolică în care o treaptă e o idee de credință, alta un apel la deslușirea lumii prin iubire, alta un semn de exclamare într-un univers social în care totul se descompune și se reface din bucăți”( S.Vartolomei).

Simona Toma

Evenimentul de astăzi!

2012-02-13T07:01:00.000+02:00

Împăratul Gunoaielor

2012-02-09T20:19:00.000+02:00

Poeme de Florin Buzdugan

2012-02-06T20:25:00.002+02:00

când eram mic, credeam c-o să mă fac preot,/ c-o să fiu mâna dreaptă a lui Dumnezeu, c-o să iau cina cu el și cu nevastă-sa,/ că voi juca table sau șah cu Isus, că vom medita la cum se va termina lumea; cum va muri, cum va renaște, ca o pasăre phoenix, cum va fi mai albă, mai frumoasă ca fosta mea iubită de la trei ierarhi,/ că voi învăța secretele iubirii de la Maria, care torcea liniștită pe prispa de la marginea grădinii,/ dar mi-am dat seama că// // // sunt un păcătos mai mare decât credeam când eram mic.

cerul e întors cu susu-n jos și josu-n sus. masa învârte toată casa ca pe o minge de baschet. uite, dansăm în pat, sărim, ne-mbrățișăm, mă iubești, apoi pleci. iei ușa cu tine, iei cerul cu tine. Dumnezeu stă agățat de o răscruce, trântit pe jos, căutând o piatră pe care să se odihnească. să-și doarmă somnul cel de veci.

casa mă învârte ca într-o horă, cămilele migrează înspre Nord, căci femeile nasc încontinuu, iar polii se ascund după deget; ce frumoase furnici ai pe coapse, ce frumoși șerpi atârnă de urechile tale. ești ispita însăși, sunt Adam. ești o venă din care curge sânge. ești Eva, sunt un nerv paralizat. și uite așa se mai

duce o zi. o zi și o lună, un an și un anotimp au crescut în sânul meu, iar tu te-ai veștejit ca un brad primăvara.

delfinii se dau de-a dura pe marginea căzii, iar în congelator pinguinii fac oameni de zăpadă,

perușul meu se leagănă în bătaia focilor, iar dinții lor se-aștern alandala, ca un joc de x și O, sau scrabble, fiecare cum apucă; în sufragerie dorm maimuțele,

cămilele se-mpletesc până la telegraful din colț, melcii-și fac case din trestia de zahăr ce crește în pereți.

mi-e sete și mi-e foame, hai să ieșim din jungla asta sus, unde fâșii peticite zboară ca zmeii

nu știu să scriu, sunt străin de

poezie, așa-numita poezie, cea care

mă înalță, mă duce sus, acolo unde

nu există decât fărâme de dumnezei

și schelete de isuși; eu nu știu să scriu,

sticla spartă din tălpi, sângele-boabe de pe oglindă

seamănă cu bucăți de nori dăltuiți în palma ta, poemul

de la ora nouă; eu nu știu să scriu, și mi-e ciudă că

uneori, când vreau să te laud, trebuie să folosesc mai mult de

trei cuvinte: când te sărut, prin gura ta mă sărută un întreg univers.

patul se bălăbăne în mare. amețesc, pe sub apă pești, pe sub pești gurile

căscate ~~ale~~ oamenilor.

dacă iei ceasul și-l spargi de perete, sari doi dumnezei înapoi; dacă spargi. marea mișună pe sub pat, iar patul mă amețește; aud vocile cum se scurg din pereți, mă inundă. te cheamă și n-ai să-i dai

să te ducă pe celălalt mal, acolo unde te așteaptă întinsul, oceanul.

e atât de târziu, cât de târziu e, cât de scufundat mă simt în salteaua pe care atâția moși au șezut înaintea mea, cu verighete în palme, strânse atât de tare, că s-a îndoit aurul din ele, ascult melodia asta cu chitări și pian și vocea lipsă ce te cheamă, ce mă cheamă,

unde ești? unde Ești? ieși, arată-Te! nu mai fi atât de nesuferită, vino când te chem, mă simt atât de singur și nici măcar pietrele nu mă mai ascultă, se crapă în două, în patru, în un miliard de

exemplare, nici măcar oglinda nu mă mai privește, nici ea, nici reflexiile pe care le poți vedea cu ochiul liber,

atârnând liniștit de bărbie. femeile au fost create pentru a-l îndulci pe bărbat, bărbatul, pentru…

nu știu decât că mi-e somn,

că oasele mi-s atât de obosite, că ar vrea să se așeze, să-și odihnească bătrânețile ce au să vină și să asculte cântecul îngerilor dând din aripile chele, goale de orice pic de lumină.

ce ai cu religia?

un copil, îl cheamă Isus și va fi

tâmplar

niciun Doamne-ajută, Doamne-păzește, Sfinte mângâietorul, Sfinte tare, Sfinte fără de păcate nu te vor ajuta, căci

am trecut de mult de această etapă de naștere și rugă, de moarte și rugă, de rugă și renaștere. suntem fiecare câte un dumnezeu; ce mai tura-vura, hâr-mâr, la deal-la vale? suntem

toți Dumnezei și creăm universuri pe care le umplem cu câte un mic zeu, ca și când ar fi un

bibelou.

nicio mătanie, nicio tămâiere nu te vor mai ajuta, căci Dumnezeu a murit la răspântie de drum,

atins de holeră, sărutat de un oarecare Iuda, din sat de la Fănel, unde era un Cristi Potcovarul, care

prezicea a cincea venire a lui Cristos din munți, dar munții nu s-au crăpat,

marea nu a vuit, cerul nu s-a spart, iar Isus nu a mai venit la noi în vizită, ne-a lăsat de izbeliște, așa că nu te vor ajuta nici mătăniile, nici rugile, nici asprimile-de-sine,

zi și tu de trei ori Doamne-ajută și fă-ți cruce când treci pragul casei, fie că intri,
fie că ieși.

te tot caut, dar nici că te găsesc, Doamne!

te ascunzi sub coaja de nucă nenorocită. îți aud hlizeala. te aud cum pășești, cum mă strigi, Florine, cum nu mă găsești. mi-s chiar în fața ta, și eu, da,

Sfinte, dar, zău, că nu te văd,

apoi fugi sub coaja de nucă nenorocită și stai. taci, dar aud cum inima ta bubuie, bate în piept ca un clopot în turla bisericii la o înmormântare. lent, atât de lent, că-mi vine să adorm

dar ceva în mine spune nu adormi/ vrea să vadă cât mai reziști,/ dar tu strigă te tot caut, dar nici că te găsesc, Doamne!, iar el// cu siguranță va ieși,/

va arunca pietre în tine,/ te va izbi cu palma peste falcă,/ te va scuipa și renega,/ dar tu să-l strigi, o să apară el odată și-o dată.

te tot caut, dar nici că te-am găsit, nici în mine, nici în ei

marginile foii urlă,/ pustiul urlă,/ colțurile de stradă urlă,/ gurile urlă,/ îngerii urlă,/ sfinții urlă,// Doamne, chiar și tu urli, urli și-ți smulgi sfințenia,/ că oamenii și-au întors fața de la tine;// iertați-mă, că nu Știu ce fac!// // vă rog,

îndurare, iertare și îndurare, oamenii Mei!// primiți-mă în casele voastre, în sufletele voastre pline de lumină și viață, luați-mă din pustiul acesta,/

care urlă!

IRONIA ABSURDULUI, ABSURDUL IRONIEI

2012-02-01T12:33:00.000+02:00

(...)tanti firescu: Nu, Doamne-fereşte! Adică nu, nu era bun deloc, în liceu – că soţu’ meu a făcut şi liceu, şi facultate, da’ înainte de accident – îl lăsase profesorul de Istorie corigent: Mitică al meu e şi acum bâtă la Istorie. Dar ce i s-a întâmplat, ce vede el acu’ – şi nu ne explicăm, că noi suntem oameni cinstiţi, cu origine sănătoasă mult stimate tovarăşu’ – e datorită, cred eu, accidentului: că după aia a început el să-i vadă... Eu n-am aflat decât după căsătorie, că întâi mi-a ascuns... Da’ nu m-a deranjat – alţii bea şi bate nevestele! Are şi el meteahna asta a văzutului, da’ vă asigur că nu-i instigare! Ce, îşi alege omul ce fantome să vază?!

OMUL ÎN HAINĂ DE PIELE (brusc nervos): Da’ nu putea adică să vadă şi el ilegalişti? Nu putea să se întâlnească, dacă-i venea să se întâlnească cu morţi, cu ilegaliştii noştri morţi? Cu comunişti morţi?! Ce-i în subconştientu’ ăla al lui de nu vede şi el ilegalişti, ca omu’?! O fi la mijloc vreo antipatie politică, ceva? Îi plac numai ţărăniştii, moşierii?! (...)

(Victor Cilincă – OUT OF ROMANIA – scurt metraj)

„Un text cu situaţii foarte balcanice care duce cu gândul la Kusturica; interesantă alegerea de culori; creează o atmosferă captivantă.” (Radu Vartolomei)

„Interesantă ideea – desacralizarea istoriei şi a ficţiunii, a unei realităţi gonflabile; s-ar fi impus o simbolistică mult mai flexibilă; are o sprinteneală a replicilor şi a acţiunii; un scenariu care poate ajunge pe marile ecrane; original; deschiderea pentru ironia absurdului şi absurdul ironiei nu este de neglijat; un umor scrâşnit care personalizează textul.” (Stela Iorga)

„Savuros cu tuşe lirice; cadre scurte şi la obiect.” (Anca Şerban Gaiu)

„O piesă de teatru care-şi merită aplauzele.” (Andreea Melinte)

„Trecerea de la comunism la postcomunism a fost tratată prea facil; cred că ar fi trebuit accentuat tragismul situaţiilor; în rest – dialogurile şi cadrel sunt bine realizate.” (Cristina Dobreanu)

„Pare influenţat şi de Caragiale; s-ar impune un film pe acest scenariu.” (Bogdan Vrânceanu)

„Am văzut şi am înţeles personajele; o împletire între umorul brut şi cel subtil cu gust dulce-amărui.” (Tatiana Nona Ciofu)

„Un text tragi-comic; personajul principal mi-a amintit, prin nebunia lui, de soţul Aglaiei din Enigma Otiliei – care se credea Iisus Hristos şi care credea că Sfântul Duh s-ar afla chiar şi în cearşafuri etc.” (Violeta Bole)

„Fiecare element din scenariu este atent conturat şi bine inserat.” (Radu Dragomir)

„Acţiunea curge bine.” (Florin Buzdugan)

„Dur, realist, comic, tragic şi original.” (Gelu Ghemiş)

„Un text care nu mai ţine de clasic, aşa cum ne-a obişnuit Victor Cilincă; nici nu ştiu dacă este încadrabil în vreun gen; un umor uzitat, dar actual; personajele sunt construite pe altă schemă decât cele cunoscute; un fel de suprarealism bine esenţializat; are şi pasaje care ţin de absurd.” (Simona Vartolomei)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Florin Buzdugan.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)

a way to you

2012-01-30T18:36:00.000+02:00

I would've sang this song to you
for all the seasons we've been thru
for every joy and any pain
if not to bring you back again
as if the shooting stars don't die
they only move on other sky
but this sad tune rings in my mind
and all its words can't help me find
a way to you

Homo Comicus

2012-01-30T06:51:00.003+02:00

"Am simțit la prânz ceva în mine. Și nu era de la mâncare. Am avut un sentiment care m-a făcut spre după-amiază să iau niște vopsea și să desenez un cal pe peretele peșterii. Nevastă-mea a înnebunit când a văzut. M-a întrebat de ce-am făcut-o, mai ales că era un perete proaspăt zugrăvit ! I-am răspuns că nu știu. Ea mi-a spus că ar trebui să văd un psiholog. Eu am fost de-acord." (Paul Berenștain- Jurnalul unui Homo sapiens).

Vinerea trecută, Paul Berenștain a dat dovată de umor englezesc. Trecerea fluidă de la o poantă la alta și abandonarea "poantei" finale merg în stilul grupului de comedie Monty Python din parodia legendei arturiene "Monty Python și Sfântul Graal" sau, de ce nu, "Viața lui Brian". Asocierea pare a fi riscantă, dar nu la voia întâmplării ținând cont că mai tânărul nostru coleg nutrește la o carieră în actorie.

Părerile din ședința de cenaclu au fost unanime și s-a spus despre text că "este o bună proză umoristică cu propoziții clare și influență suprarealistă, un bun exercițiu literar fără miză".(a.g.secară), "stilistic e bine, umor fin masculin și lejeritate în scris, mă întreb dacă-și va închina condeiul Marii Literaturi"( S.Iorga),"o perspectivă originală asupra artei, morții și sensului vieții, nașterea unei conștiințe ilustrată în forma unei parodii"(D. Balmuș),"o evoluție față de textul anterior, miza ar fi ironia și șăgalnicul sau o altă modalitate de a scrie despre lucruri serioase"(A. Șerban-Gaiu), "text spumos, bine scris, acest jurnal poate continua la nesfârșit"( Alex.Maria),"ar trebui să-și modeleze retorismul"(R.Dragomir), "mă deranjează elementele moderne care se interpun prea des"(M.Șerbu),"text scris simplu, natural, e plăcut și face bine sufletului"(Tatiana Nona Ciofu),"mă așteptam ca ideea de final să fie mai bine conturată, mai trebuie puțin lucrat"(Violeta Bobe).

Simona Toma

Jurnalul unui Homo sapiens

2012-01-26T19:03:00.000+02:00

de Paul Berenștain

Luni, 4 octombrie 10000 î. Hr.

Azi dimineaţă m-am trezit cu un sentiment ciudat. Mă tot preocupă chestia care i s-a întâmplat ieri lui Hun. Pur şi simplu nu mai zicea nimic şi se uita în gol. Cred că s-a supărat pe mine pentru că am băgat ieri din greşeală suliţa în el. Pe deasupra era şi rece. Oricum, am zis că trebuie se numească cumva chestia asta. I-am zis neveste-mii că ar trebui să i se spună „moarte”. Ea a zis că-s un imbecil şi să nu-mi mai pierd timpul cu tâmpenii. Eu i-am răspuns că e ciudat cum toţi cei împunşi din greşeală cu suliţa se supără pe toată lumea şi nu mai zic nimic. În sfârşit, cred că e prea superficială pentru mine.

Joi, 7 octombie 10000 î. Hr.

Tot nu-mi iese ideea cu „moartea” din cap. Adică de ce se întâmplă? Şi mai important, de ce toţi morţii îşi neglijează igiena”? Dacă eşti supărat şi nu vorbeşti cu nimeni n-ar trebui măcar să te speli? Oricum încep să cred că e mai mult de-atât. Am observat că unii oameni care sunt de mai mult timp pe-aici (cred că o să le spun „bătrâni”) „mor” pur şi simplu. Înseamnă că cineva face asta intenţionat! Dar de ce? Şi pe ce criterii? Şi mai presus de asta, dacă o să mi se întâmple şi mie! Mai am multe lucruri de făcut! Nu vreau să stau degeaba tot timpul să mă-mput.

Vineri, 15 octombrie 10000 î. Hr.

Azi de-abia dacă am vânat o hienă. Nu mă mai pot concentra la nimic. Mă sperie toată treaba cu „moartea”. Mă sperie cel mai mult pentru că vine dintr-o dată şi te ia prin surprindere. Îmi doresc să apuc să fac cât mai multe ca, atunci când o să se întâmple, să nu mă prindă nepregătit. În ciuda a ceea ce-mi doresc, nu pot să fac nimic. Oricum, care-ar fi rostul? Cui o să-i pese de noi după ce „murim”? Nu e ca şi când peste douăsprezece mii de ani cuiva o să-i peste c-am existat. Ah, totul este în zadar! Trăim, mâncăm, ne reproducem şi apoi „murim”. Care-i rostul?

Marţi, 26 octombrie 10000 î. Hr.

Am simţit la prânz ceva în mine. Şi nu era de la mâncare. Am avut un sentiment care m-a făcut spre după-amiază să iau nişte vopsea şi să desenez un cal pe peretele peşterii. Nevastă-mea a înnebunit când a văzut. M-a întrebat ce m-a putut poseda să fac asta (interesant cuvânt, „poseda”). De ce-am făcut-o, mai ales că era un perete proaspăt zugrăvit! I-am răspuns că nu ştiu. Ea mi-a spus că ar trebui să văd un psiholog. Eu am fost de-acord.

Miercuri, 27 octombrie 10000 î. Hr.

Psihologul e un imbecil. Îl plătesc o grămadă de bani şi nu mă ajută deloc. Toată şedinţa a stat şi şi-a notat nu ştiu ce. I-am spus despre cal. Mi-a zis că nu-i un lucru neobişnuit ca cineva să fie cuprins de un „spirit creativ” (ce terminologie idioată) şi să vrea să deseneze un cal. L-am întrebat de ce e vorba musai de un cal. Nu mi-a răspuns. În plus, nici nu s-a atins de problema cu „moartea”. A zis că aşa ceva nu există. Ce oameni încuiaţi!

Joi, 4 noiembrie 10000 î. Hr.

Toamna şi-a intrat în drepturi. Pe la patru dimineaţa a bătut la uşă Gung. M-am dus somnoros să-i deschid. Era foarte enntuziasmat că a reuşit să lege o piatră de capătul unui băţ. Spunea că o sa-i zică „ciocan”. M-am uitat la el cruciş. L-am întrebat la ce foloseşte acest „ciocan”. Mi-a răspuns că nu ştie încă dar că va încerca să-i găsească o uitilitate. I-am trântit uşa în nas şi m-am dus înapoi în pat unde mi-amm continuat visul. Visam că eram la marginea unei prăpăstii şi o figură neagră cu glugă m-a împins şi am căzut şi am căzut şi am căzut si am tot căzut... până când m-a trezit Gung. Auzi, un „ciocan”. Cu ce idei trăsnite o să mai vină lumea?

Sâmbătă, 27 noiembrie 10000 î. Hr.

N-am mai scris de mult în jurnal. Îmi era dor. În majoritatea timpului m-am certat cu nevastă-mea şi suntem în pragul divorţului. Oricum nu mai mergea nimic între noi. Ne certam mereu. Zilele trecute îmi repsoşa ca este singura femeie care nu are bijuterii de aur. Am întrebat-o ce dracu’ mai sunt şi alea. Mi-a răspuns că habar n-are dar ar fi foarte drăguţ din partea mea să-i cumpăr. În ciuda numeroaselor neînţelegeri, mă îngozeşte gândul că o să fiu singur. Sunt complet dependent de ea. Nici nu pot să fierb un ou dacă nu mă ţine de mână.

Marţi, 7 decembrie 10000 î. Hr.

Mâine mă întâlnesc cu avocaţii. Nevastă-mea mi-a spus că sunt un bou şi că la divorţ o să-mi ia tot ce am. I-am zis că nu am nimic. Atunci s-a enervat şi mai tare. Oricum, n-are importanţă. Nişte prieteni de-ai noştri s-au mutat într-o peşteră nouă, în centru... foarte frumoasă. Cică chiria-i o avere (mereu, în mod surprinzător, au dus-o mult mai bine decât noi). Au dat sâmbătă o petrecere unde au invitat pe toată lumea. Acolo am cunoscut cea mai minunată femeie. E foarte inteligentă şi amuzantă şi, cel mai important, îmi împărtăşeşte viziunile despre „moarte” şi „artă”. O cheamă Pim. Mă întâlnesc vineri seară cu ea.

Sâmbătă, 11 decembrie 10000 î. Hr.

Aseară a fost genial. Ne-am plimbat ore întregi şi am discutat. Mi-a povestit cum ambii ei părinţi au „murit” când ea era mică şi ea a plecat prin lume. Eu i-am spus despre obsesia mea cu „moartea” şi cum îmi este teamă că o să mă ia prin surprindere. I-am mai spus şi despre calul pe care l-am desenat. M-a întrebat daca pot sa i-l arăt. Când am dus-o la pretele cu pricina a zis că e cel mai frumos cal pe care l-a văzut vreodată. Într-un cuvânt cred că am găsit femeia perfectă. Singura parte negativă este că tot am o senzaţie de anxietate când mă gândesc la viaţa mea, la rostul meu pe Pământ. Mă găndeam să-i spun „existenţialism”.

Vineri, 24 decembrie 10000 î. Hr.

Mâine este mare sărbătoare. Toată lumea taie copaci din pădure şi-i impodobesc cu tot felul de chestii. Dacă-i întrebi habar n-au de ce fac asta. Spun că aşa a fost de la începutul timpului şi aşa va fi şi de acum înainte. Mai zic şi că mâine peste zece mii de ani o să se întâmple ceva foarte important care va schimba omenirea. Nişte aiuriţi. Între timp, nu mai reuşesc să dau de Pim. Nu-mi mai răspunde la mesajele pe care i le-am lăsat la bolovanul peşterii şi mereu când trec pe la ea nu e acasă. Cred că mă evită. Acum sunt şi mai distrus. Am ajuns să dorm pe o bancă în parc pentru că nevastă-mea, după divorţ (unul foarte scurt şi la obiect, as putea zice), nu m-a mai lăsat cu nimic, nici măcar cu ursuleţul cu care dormeam de obicei. Cel mai trist e că voi petrece acest 25 decembrie singur.

Marţi, 28 decembrie 10000 î. Hr.

Am reuşit să dau de Pim. A zis că a fost nevoită să plece din oraş pentru câteva zile să că îi pare rău că n-a reuşit să mă anunţe. Arăta prea bine ca să pot fi supărat pe ea. Am mers iar într-una dintre plimbările noastre în care i-am împărtăşit ideile mele „existenţialiste”, dar şi problema mea cu nevastă-mea şi cu divorţul. A zis că sunt cel mai inteligent bărbat cu care a fost vreodată (ce fată deziluzionată) şi că dacă vreau pot să stau la ea. În seara aia am făcut dragoste şi a fost sublim.

Vineri, 31 decembrie 10000 î. Hr.

Eu şi Pim ne pregătim să mergem la o petrecere la care am fost invitaţi. Mulţi oameni, multă mâncare şi multă băutură. Pim a promis că o să mă înveţe să dansez. I-am spus că n-are nicio şansă, mai ales că nimeni nu s-a gândit încă să inventeze muzica. Oricum, n-am mai fost atât de fericit de foarte mult timp. Fiinţa asta mă completează, mă înţelege. Nici nu-mi amintesc ce-am văzut la nevastă-mea (de fapt, îmi amintesc pumnul ameninţător a lu tas-su care-mi spunea că dacă tot am luat-o o tură pot s-o iau toată viaţa). Noaptea asta o să fie extraordinară!

Sâmbătă, 1 ianuarie 9999 î. Hr.

Sunt atât de beat că de-abia ţin în mână stiloul. Aseară mi-am dat seama un lucru foarte important despre „moarte” şi de ce suntem aici. Am realizat că cel mai probabil o să fii pregătit atunci când o să „mori”. Moartea te prinde nepregătit doar dacă eşti dezbrăcat. Şi în momentul ăla, probabil e cel mai păcat să mori.

ÎNTÂIA BEŢIE A SCRISULUI

2012-01-24T00:02:00.006+02:00

(...)Căldura îl ademenise în jocurile ei. Seara se pitulase, stânjenită, deasupra lui. Până şi felinarul, ce pâlpâia în scrâşneli supărătoare, conchise că e vremea să se stingă. Din toate părţile se simţi încolţit de hămăitul câinilor. Le vedea ochii înrobitori ascunşi în parbrizul fiecărei maşini parcate, iar din fălcile întinse grotesc, asemenea unui coviltir, balele turbării începură să se scurgă, sub forma unor picături, împregnând macadamul în stropi ca de ploaie zvârliţi din cerul gurilor stranii. Înşfăcate în miimi de colţi, în dedesubtul cărora o limbă însângerată le sporea furia, îl ţintuiau pe bărbat în mijlocul străzii, complet hipnotizat. (...)

(Radu Dragomir – Întâia beţie)

„Textul prezentat m-a trimis la cruzimea lentilei regizorale a lui Federico Fellini prin puterea exacerbată de observaţie; bună ordonare a substanţei epice; descriptiv, plin de detalii realiste; îi lipseşte ceva care ţine de tristeţea şi tragismul vieţii, de neorealism; se vede talentul, autodisciplinarea şi evoluţia.” (Stela Iorga)

„Un text cu o consistenţă epică bună, dar accidentată pe ici, pe colo din cauza aglomerării detaliilor.” (Tudor Neacşu)

„Un exerciţiu reuşit; cheia mi se pare a fi hiperrealismul; ca narator, nu se plasează clar pe tot parcursul textului.” (Andrei velea)

„Nu prea stăpâneşte elementele ce ţin de timp şi spaţiu; un fel de nebuloasă.” (Simona Toma)

„Schimbările de perspectivă mi s-au părut derutante.” (Diana Balmuş)

„Unii termeni nu se încadrează în carnea textului – sunt anacronici.” (Nicoleta Onofrei)

„Se vede talentul, dar a supralicitat: prea multe detalii, descrieri, metafore, epitete etc.” (Cristina Dobreanu)

„Are putere de observaţie, scrie cu grijă, brodează minuţios personajele.” (Tatiana Nona Ciofu)

„Abundenţa de detalii şi descrieri nu mi se pare deranjantă – chiar face textul tentant, mai ales în zonele de descriere a senzaţiilor; mi-ar fi plăcut să fie scris la persoana întâi.” (Alexandru Maria)

„Unele pasaje m-au dus cu gândul la Portocala mecanică prin logica structurării; pare a scrie firesc – dar, dacă nu revine asupra textului, nu poate fi publicabil; n-am găsit miza textului.” (a.g.secară)

În încheierea acestor consemnări, amintim versurile memorabile ale poetului Panait Căpăţână: Priveam absent biserici şi femei/ Când mi-a călcat o lacrimă tramvaiul – ca o fulguraţie omagială către unul dintre ultimele bastioane ale boemei gălăţene, căzut la datorie acum o săptămână şi ceva.

Dumnezeu să-l primească şi să-l odihnească în grădinile Sale!

Ion Avram

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

Întâia beţie

2012-01-14T02:26:00.003+02:00

de Radu I. Dragomir

Pentru prima dată, ieşi beat din cârciumă. Abia nimeri drumul spre uşă. Gălăgia nemaipomenită îl asurzea, îl înnebunea de-a binelea. Simţea cum râsetele mesenilor se aruncă spre el ca un ciot, tăindu-i spinarea din dreptul cefei până în dreptul coccisului, încercând să dreneze tăria din stomac spre fisura posterioară, migălind, asemenea mâinilor unui chirurg, nervii şi organele. Scârţâitul provocat de scaune îl dezechilibră şi, în cele din urmă, vocea chelnerului, mirosind fetid a băutură, îl proiectă de cealaltă parte a uşii, supunându-l unei lungi serii de injurii; taverna amuţi sub represaliile amfitrionului, iar beţivul îşi târî nepăsător picioarele spre marginea trotuarului, căutând să priceapă măcar o vorbă din logoreea individului. Îşi aminti că se întoarse să-l salute cu un gest grăbit, fără a înţelege de ce a luat la socoteală o modalitate ironică de a-i răspunde. Se învârti, gâlgâind un dram de cuvinte ininteligibile, coborî bordura şi se trezi în stradă, departe de larma veseliei îndoielnice. O senzaţie euforică, împreună cu un nod de vomă, se reflectau din gât spre tot corpul. Căldura îl ademenise în jocurile ei. Seara se pitulase, stânjenită, deasupra lui. Până şi felinarul, ce pâlpâia în scrâşneli supărătoare, conchise că e vremea să se stingă. Din toate părţile se simţi încolţit de hămăitul câinilor. Le vedea ochii înrobitori ascunşi în parbrizul fiecărei maşini parcate, iar din fălcile întinse grotesc, asemenea unui coviltir, balele turbării începură să se scurgă, sub forma unor picături, impregnând macadamul în stropi ca de ploaie zvârliţi din cerul gurilor stranii. Înşfăcate în miimi de colţi, în dedesubtul cărora o limbă însângerată le sporea furia, îl ţintuiau pe bărbat în mijlocul străzii, complet hipnotizat. Ar fi vrut să riposteze, însă nicio parte a corpului nu-l mai asculta: ca şi când muşchii s-ar fi pierdut în chiotul crâşmei, pe când strădania de a se avânta singur, la miezul nopţii, pe aleile oraşului, înflorise într-un om sterp, care nu ştiu la momentul acela altceva decât să urineze, în pantaloni, de frică. Asmuţitul câinilor se potoli. Făcu un pas în plus şi iar răsăriră cârdurile de ochi mânioşi de prin vehicule, de prin ziduri, de prin curţi, însă nu le mai dădu atenţie. De astă dată se distingeau doar mârâituri ce mişunau în tandem cu drumul, pe care îl urma. Cracul ud al pantalonilor se lipea de pielea piciorului, provocând supărări la mers. O primă răscruce se întrezărea puţin mai încolo. Nu mai avea mult până acasă. Văzu blocul. Balconul dădea spre strada cu cârciuma. Nu părea să fie nimeni treaz. Caldarâmul se lumină dintr-odată. Era numai mizerie; ca într-o gheenă. Mâncare, hârtii, plastic, toate aruncate de-a valma. Duhoarea îi mătură nările. Se prăbuşi în genunchi, se ţinu de ceea ce credea a fi un tomberon şi începu să vomeze.
Îl priveam de la o distanţă considerabilă. Am fost puţin uimiţi de reacţiile lui atât de bruşte. Deja lesa ce i-o învălătucisem în jurul gâtului era întinsă la maxim. O smucitură şi s-ar fi ştrangulat. De pe strada ce întretăia traseul beţivului se iţi un automobil. Sau cel puţin asta îngăduim să afirmăm; cert este că, orice-ar fi fost, avea o viteză exagerată. Doar cât a trecut şi a secerat laţul, iar în momentele imediat următoare l-am zărit pe nemernic vărsând pe roata unei maşini. Ne-a buşit râsul, ne-a auzit, s-a întors spre noi, şi-a adăstat ochii cât să ne smulgem râsetul şi să-l înlocuim cu o ţinută indiferentă. Ce-i drept, am zăcut o perioadă în apele tulburi ce-i înveleau globii oculari. Ochii nu erau nici bătrâni, nici, tineri, nici atenţi la noi. Ne-a înşelat. Din respect pentru involuntara-i capacană, ne-am răsucit pe călcâie şi am pornit, în legea noastră, să căutăm altă distracţie.
S-a ridicat cu dificultate şi abia se sprijinea pe picioare. Mulţumit că a scăpat de dihăniile cercetătoare, şi-a suit privirea către etajul al optulea al blocului unde locuia, implorând în sinea lui ca la acea oră să fie totuşi cineva treaz, care să apindă măcar o veioză drept păvază în calea nălucilor ce ar fi putut să-l necăjească în continuare. Clădirea era la fel de impersonală ca orice loc unde păşea. Instinctul îl povăţuia să se întoarcă în cârciumă, să caute un beţiv cu bani, care să-l cinstească până spre dimineaţă, când s-ar mai lumina, iar fantasmele ar fugi la culcare. Însă nu era nu laş. Alt instinct nu-i permitea să se avânte într-o linguşeală nefastă. Oricum nu i s-ar fi permis să calce, în starea aceea, pragul dughenei. Bâţâindu-se grotesc, se îndură să-şi mişte păşii spre casă. Nici bine nu ajunse la cotitura străzii că şi auzi:
- Iar te-ai îmbătat ca un porc? Nevastă-sa aluneca pe ambele trotuare, de sute de ori, dându-i bărbatului impresia că urmăreşte o încrengătură de vagoane identice, scurse pe şină.
- Taci! i se păru lui că tună. Nu sunt beat!
Femeile nu-i ofereau niciun răgaz. Urlau din ce în ce mai tare; de astă dată nu mai nimerea înţelesul cuvintelor. Îl făceau să se dezechilibreze. Bărbatul îşi acoperi urechile cu palmele. Văzând că nu este luată în seamă, ceata de clone se năpusti asupra lui şi toate începură să-l pălmuiască, necurmându-şi ocările. Disperat, se strădui să intre in defensivă. Nu avea nicio şansă – ca şi când s-ar fi luat la trântă cu un roi de albine hotărâte să-l extermine. Zbieră la ele; pumnii zvâcniră într-o întrecere de lovituri, dar atacatoarele se retrăgeau în zidurile cădirilor. Beţivul se trezi în luptă cu pereţii şi ochii scâteietori începură să-l cerceteze din nou. Şovăi câteva clipe. Lumina felinarelor era din ce în ce mai supărătoare. Pielea începea să-l mănânce. Auzea paşi mărşăluind în spatele său, iar murmurul sâcâitor: “Iar te-ai îmbătat ca un porc?” răsuna stringent în minte. S-a smucit deodată, aşteptând parcă haita să se năpsutească asupra trupului descumpănit. Simţea colţii râcâindu-i carnea. O dâră de misoginism îl îmboldi să creadă că erau numai căţele, ce tocmai fătaseră, iar la picioarele sale, mârâind subţire, gloata de căţeluşi îi pregătea sfâşierea, într-o tortură confundată cu rotirea jucăuşă a codiţelor. Nu scânteia nimic dindărăt. Doar o adiere plăpândă se schimonosi în năzuinţa batjocoritoare de a-i lipi cracul ud al pantalonilor de picior.
- Chiar credeţi că vă bateţi joc de mine? se auzi ţipând în plin întuneric. Hai, arătaţi-vă şi ne luptăm vitejeşte, corp la corp! M-am săturat de insultele voastre! Vreau să ajung, dracului, mai repede acasă!
Îşi pregăti pumnii ca înaintea unui meci de box. Însă tihna întunecimii se abatu iarăşi peste stradă. Doar becul felinarului fâşâia şi, în cele din urmă, se stinse.
- Hai, arătaţi-vă de prin ascunzători dacă mai cutezaţi! Hai...şi lovea cu picioarele marginile trotuarului. Izbi cu pumnul în stâlpul de beton, iar lampa se reaprinse ca la comandă. Ce, vă pomeniţi că vă e teamă? Hai, sunt aici, neînarmat! Îşi întinse braţele şi încercă să-şi strângă pumnii într-un gest de chemare la luptă, precum adeseori văzuse în filme. Nimic nu se mişca. Laşelor!
Porni spre casă, atent la fiecare mişcare ce i se părea nepotrivită. De pe o străduţă lăturalnică, un grup de golani se apropia de el. Îi observa cu coada ochiului. Era sigur că ei provocaseră întreg pocinogul. Se prefăceau atât de impasibili, încât i se făcut, într-adevăr, frică. Se hotărî să grăbească pasul, însă scălămbăiala aceea era maximul de care putea da dovadă. La început nu păreau să ia în seamă făptura beată, însă conştientizau că e fără apărare şi-şi vor putea bate puţin joc de meteahna sa, în timp ce, mai mult ca sigur, ar fi încercat, cu dezinvoltură, să-şi demostreze vitejia.
Când am văzut un ditamai omul că abia-abia se descrucă să-şi menţină echilibrul, ne-a străbătut mila. Veneam de la vecernie şi, chit că era numai ora zece seara, ne venea greu să înţelegem de ce oraşul se afundase în asemenea beznă. Băteam drumul acela de mai multe ori pe zi şi, cu ochii închişi, de-am fi fost provocaţi, eram in stare să distingem fiecare denivelare a asfaltului. În clipa când am constatat că se îndreaptă, fără voia lui, spre o gură de canalizare, căreia i se furase capacul, ştiam că este în pericol să moară. Într-un fel aşa-i trebuia, dacă nu-şi cunoaşte măsura. Dar apoi, am zis că în faţa lui Dumnezeu toţi suntem egali. Deja începusem să judecăm şi nu era decât în detrimentul nostru o astfel de atitudine. Mai mult, bărbatul începu să bodogăne întruna; în ciuda faptului că era nespus de amuzant, vorbele lui emanau, pe lângă mirosul acru de băutură, şi înspăimântare. Ne-am apropiat, l-am asigurat că nu trebuie să-şi facă nicio grijă, căci este pe mâini bune.
- Hoţilor! Voi eraţi! Voi mi-aţi făcut toate neobrăzările alea!
Făcuse pe el. Duhnea usturător a amoniac. L-am imobilizat.
- Daţi-mi drumul, am spus! Vă dau pe mâna poliţiei!
Îl loveau fără milă. Începu să scuipe sânge şi horcăia îngrozitor. Iar ochii hulpavi nu conteneau să-i dea târcoale. Noaptea îşi trase plapuma peste cap, închise ochii şi-i lăsase pe oameni, în sumbrul său contur, să se întarte. Căzu la pământ. Nu o să mai bea niciodată atât de mult. Ghionturi fulgerătoare se abăteau asupra corpului precum o grindină ce l-ar fi prins în câmp deschis. Zbiera ca din gură de şarpe, în timp ce zurbagii nu se săturau să râdă şi să contenească bătaia. Încerca să-şi acopere faţa cu mâinile, însă nu mai era chip că va reuşi să se detaşeze nevătămat din confruntare. În mai puţin de câteva secunde urma să fie un leş desfigurat. Întrucât nici nu concepea să lâncezească în sicriu cu chipul crăpat ca un sol arid, să pătrundă la judecată asemenea unui clovn, pătat de toate cele pe trup, se forţă să se ridice în picioare, sub bolboroselile prădătorilor. Stătea ţeapăn înaintea lor, se învârti cum putu pentru a le analiza figurile crispate, surprinse. Rânji hain, se opinti în ochii unuia dintre ei, care semănau perfect cu luciul năzăririlor suprapuse lătrăturilor sumbre, denigratoare. În clipa următoare simţi cum este izbit de un pumn greu, cum se prăvăleşte la pământ. Înainte de a cădea în inconştienţă, gemu ca un laş.
Farurile unei maşini îi zdorbiră somnul. Apoi, claxonul îi provocă dureri sinistre de cap. I se păru că avea ochii larg deschişi, iar lumina proiectoarelor i-a spintecat cu totul vederea. Spre surprinderea sa, nu era deranjat de nimic altceva, în afara vâjâitului ce-l învârtea pe dinăuntru ca pe un titirez. Văzu lumina slabă a dimineţii. Adulmecă scârbit putoarea urinei. Se înălţă cu uşurinţă, însă peisajele începură să tremure. Avu nevoie să se rezeme de peretele clădirii. Sesiză că dormise în voma, care acum se prelingea încetişor pe maginea bordurii. Îşi inspectă atent hainele. Arăta deplorabil. Se contemplă într-unul din geamurile construcţiei. Cu greu dibuia trăsăturile feţei, însă nu putu să nu constate că era soioasă. În niciun caz nu se va întoarce acasă în halul ăsta. Se gândi ce ar fi fost înţelept să facă. Gândul îi căzu asupra unei plimbări până la faleză – se extinse până la o îmbăiere în Dunăre. Cu ocazia aceasta avea destul timp să găsească o explicaţie pentru năpasta de seara trecută. Şi-aşa nu-şi mai amintea aproape nimic. Trecu prin dreptul crâşmei. Se mătura. Uşa scrâşnea în ţâţâni. Capul îl durea şi mai tare.
- Beţiv notoriu! Data viitoare să te pună dracu’ să nu plăteşti!
Nu înţelegea ce vrea ospătarul de la el. În primul rând, de unde-l cunoştea? Puţin contează. Era prea domn să întoarcă vorba tuturor neciopliţilor. Oricum nu era în stare să articuleze niciun cuvânt. Depăşi cât mai repede cârciuma, apoi biserica şi se pierdu printre blocurile din cartierul alăturat. Îi era ruşine să fie văzut de cineva în acea stare mizeră. Oricând zărea umbra oamenilor, se aciua după boscheţi, îi aştepta să treacă, apoi îşi continua drumul. Dacă nu se arunca în apă cât mai repde, cu siguranţă avea să-şi lepede hainele în mijlocul drumului. Până la fluviu nu mai era mult de mers. Zorii abia se distingeau din cerul îmbâcsit de cenuşă. Toate persoanele de care se ferise lucrau în combinat. La ora aceea doar muncitorii se îndreptau spre convenţii, deci se gândi că nu puteau fi într-o situaţie mai bună decât a lui. În plus, erau cheauni de somn. Când se apropiară de ascunzătorile pe care şi le alese ad-hoc, hainele lor miroseau a cocserie. Nici nu au schiţat vreun gest de scârbă la duhoarea emanată de scurgerile trupului său.
Blocurile de pe marginea falezei se înşirau într-o totală stingere de becuri. Aici locuiau cei bogaţi. Traversă strada cu repezeală, prin loc nepermis. Un singur autocar era la vremea aceea pe şosea. Şoferul îl avertizase cu pâlpâiri de faruri şi claxonări intermitente, chiar dacă se afla la o distanţă considerabilă. Voi să alerge până la Dunăre. Coborî scările până la maluri. Învârtecuşul din capul său se pronunţa printr-un entuziasm din ce în ce mai pregnant; se deplasa greoi, dar conştientiză că dacă nu-şi potriveşte paşii cu drumul, se va pune, iarăşi, pe vomat. Era ambiţios. Auzind valurile spărgându-se de mal, ştiu că următoarea acţiune este să prindă elan şi să sară în apă. Înainte, se sprijini de braţul unei cruci, gâfâi, îşi trase sufletul şi se gândi dacă merită. Trebuia să scape cumva de urdori. Îşi aminti că apa nu este deloc adâncă, iar şansele să-şi rupă gâtul erau uriaşe. Coborî un biet povârniş, se descălţă de pantofi, pătrunse în apele liniştite, se mişcă cu agerime către zona mai abruptă.
- Hei vecine, ce naiba faci aici, la ora asta?
Nişte ahtiaţi după pescuit se adunaseră cât încă mai era răcoare. Îl trecuseră toate transpiraţiile. Nu a avut puterea să-i contracareze sau măcar să-i salute politicos. Se avântă în apele Dunării; pe ici, pe colo, se năştea câte un vârtej. La orizont apăru scheletul unui împingător. Tăia apele nestingherit, plictisit. Soarele se îmbulzi neputincios în geamlâcul cabinei căpitanului şi îndată fu aruncat în ochii mahmuri ai bărbatului. I se păru o bădărănie din partea acelei zile. Îl orbise câteva secunde ca pentru a-l provoca la un duel real. Era uluit de tăria razelor. De-abia se ridica spre cer şi deja năpăstuiau pământul în anvergura lor promiţătoare. Începu să înoate. Se îndepărta de mal.
- Hei vecine, te-ai ţăcănit de tot? Ai să te îneci! strigară pescarii. Nu-i mai asculta. Îşi programase detaliat fiecare mişcare. Se va îndrepta spre celălalt mal, deci va înota mai bine de un kilometru, apoi se va plimba puţin prin crângurile ce protejau terenurile agricole, ca, în final, să se întoarcă în oraş cu bacul de prânz. Astfel, va scăpa de miasma neplăcută; va fi uscat şi împrospătat. Tot până atunci va găsi o scuză plauzibilă care să-i motiveze absenţa de noapte trecută. Colac peste pupăză, mai erau şi martorii ăştia nătângi care vor înflori mai mult ca sigur povestea. La momentul acela, în care dădea cu dibăcie din mâini şi din picioare, fără să obosească, nu-i păsa de ei.
În spatele lui, vecinii nu mai aveau mult şi-n bălăceala lor, ce se voia a fi un demers salvator, riscau să se înece.

Balerină întinsă în mijloc de zbor

2012-01-10T11:10:00.000+02:00

„Atunci când nările tale/ adulmecau coapse prinse-n laț,/ zâmbeam ca un cimitir viu/ și-ți scriam «e ultima zăpadă,/ am devenit om de cenușă așteptând!»” (Tatiana Nona Ciofu, XXVII)

Seara de vinerea trecută este deschisă de Ion Avram care apreciază pomele ca fiind mult mai mature decât textele anterioare, acestea se evidențiază prin „stranietate care dă farmec”, „trimiteri subtile și răsturnări de faze temporale”, „pasaje delicate” și prin capacitatea de a crea atmosferă, deși una puțin cam afectată. Și Alexandru Maria observă tonul afectat din poeme prin inserția cu hărnicie a semnelor ortografice, dar în ciuda acestuia, poemele sunt plăcute, ambiguizarea subtilă reieșind uneori din modul de compunere, suportabile, simpatice, vizualizându-le prin corpul unei matrioșce, dar care nu le face mai interesante decât cele anterioare. Gelu Ghemiș găsește personajul liric bine conturat, îndrăgostit de stări și descrieri specifice. Înainte ca Anca Șerban Gaiu să-și susțină opinia, Gabriel Ghimpu observă o greșeală de formă, apariția aproape insesizabilă a unei ușoare cacofonii. Prin urmare, Anca aduce în discuție vechile poeme susținute de o duritate și un metal vădit, în cele de față găsind liniștea în lirica feminină: „Sunt poeme caline, dezmierdate, gingașe, de stare, dar inegal realizate, pentru că nu mai au un hău pronunțat, iar unele pasaje sunt explicative și au adăugiri care nu servesc poemului”. „Dincolo de afectarea plină de afecțiune constant susținută” (Ion Avram), Diana Balmuș găsește interiorul eului liric simbolizat de un zbor duplicitar: cel al fluturelui și cel al balerinei, iar Florin Buzdugan împarte poemele în patru secvențe acoperite de circularitate, fiecare dintre ele relevând fie o căutare a sinelui, printr-o curățenie interioară, fie o găsire și o regăsire urmate de stabilitatea universului liric și a unui ușor erotism. Totodată, Radu Dragomir constată transformarea cuvintelor în fotografii sincere și frumoase, garantând astfel talentul veritabil al autoarei. Seara este încheiată de Sterian Vicol, potrivit căruia textele Nonei se apropie de aforism și sunt mai degrabă niște stări de poezie.

Elena Donea

Vineri, 13 ianuarie, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viața Liberă, citește Radu Dragomir.

poezii Tatiana Nona Ciofu

2012-01-07T16:40:00.001+02:00

XXIII

În cutia muzicală ochii se rotesc în jurul unui fluture uscat, cu aripile întinse de parcă ar fi sfârşit în mijlocul zborului.

Balerina se zbate ţipând:

- Lăsaţi-l! Îl veţi împrăştia!

Ochii au început să se răsucească, îndreptându-se către ea. Prinsă în vârtej, e ridicată în aer.

- Ce faceţi? O să cad!

Aripile fluturelui se desprind, fâşii de lumină, şi se lipesc de trupul suspendat.

E linişte în cutia muzicală.

XXIV

Ca o vidmă căuta, cu ochii înfipţi în palme, să se agaţe de aripile fluturelui uscat, să-l şteargă cu grijă de praf. Îi părea tare nefericit.

„Ar fi trebuit să strălucească până acum, dacă e să fie aşa cum am auzit! se gândea. Oare tot timpul e înţepenit? Înţeleg. Priveşte încă sprebalerina nenorocită! Zburător împietrit! îi şopti. Sunt aici, aproape de tine! Nu mă vezi? Sunt eu, femeia de serviciu!”

XXV

- Vechitura asta o mai păstrezi? Arunc-o!

- Nu m-am îndurat niciodată. E o amintire!

- Da, da, o amintire... N-ai destule? Poftim... o balerină ruptă şi o... ce-i asta? şi scăpă din mâini cutia muzicală, schimonosindu-se. Ce-s prostiile astea?

- Le strâng eu.

Şi aşeză atent fluturele ca un covor, înapoi în cutie, şi balerina într-o parte a lui, ca şi cum l-ar pregăti pentru un drum lung.

XXVI

E locul unde

unele gânduri se leagănă

în plasele păianjenilor,

şoarecii ronţăie delicat slăbiciuni,

sforile se încâlcesc,

capcanele stau cu gurile căscate

aşteptând nelămuriri.

Îmi ascut colţii şi plec

să aduc hrană vie.

XXVII

Atunci când nările tale

adulmecau coapse prinse-n laţ,

zâmbeam ca un cimitir viu

şi-ţi scriam „e ultima zăpadă,

am devenit om de cenuşă aşteptând!”

XXVIII

Dimineţi cu pleoape ninse

ciori desprinse din ziduri

ţopăiau printre trupuri dezmembrate,

marionete împrăştiate.

„Totul e în ordine” spuneai „nu crezi?”,

şi-ţi înşirai vertebrele în jurul gâtului meu

sorbind fiecare răsuflare,

respiram înăuntrul tău alunecând

pe ochii aşezaţi în colţurile mesei.

Apoi ne căutam... resturi vii

târându-ne

până când degetele au rămas încleştate.

Nimic altceva nu există

în zidurile dimineţilor cu pleoape ninse,

nu crezi?

XXIX

Ştii, Zodiac, câinele negru

pe care-l vedeai stând tolănit la picioarele mele,

nu s-a născut încă.

Casa de pe plajă

va rămâne pustie.

Deci, ori ne îndreptăm către mare,

ori rămânem în camera cu pereţi scorojiţi,

care parcă se desprind şi ne strivesc.

XXX

Am ţâşnit din tine

înmuiată în scâncet

să tac

să uit

să nasc

doi butuci de viţă de vie

cu genunchii înfloriţi

la umbra cărora să visăm...

XXXI

Şi caut

zâmbetul dintre flori şi struguri

în culori, cu răsăritul în spate,

în paharele plutitoare din vis...

te-ai îndepărtat

şi mâinile tale nu mi-au mai împletit părul.

Buzele şoptesc descântec de dor

de multe ori, mamă.

XXXII

Poate voi face păpuşi de hârtie

privind în ochi de sticlă

ceaţa unor dimineţi.

Poate voi vorbi singură

pe străzi neumblate,

lăsând dâră de dor,

şi de dragul de a-mi legăna

picioarele în înalt

să reuşesc a pluti mai devreme.

Acum nasc nevăzut

şi curg neoprită

ca o păpuşă inconştientă.

Schițo-povestire

2012-01-03T18:51:00.000+02:00

Anca Șerban Gaiu a citit o proză scurtă (Gemenele) despre natura duplicitară cauzată de confruntarea dintre două culturi opuse (Orient vs. Occident). Prin scurte intruziuni în conștientul aflat în derivă al protagonistei, Anca ne-a arătat destinul tragic al unei femei islamice, Laila, care ajunge să-și omoare proprii copii.

Ion Avram a descoperit inadvertențe la nivel stilistic iar Simona Toma împreună cu Laurențiu Pascal au completat tabloul cu destule detalii care împing proza în zona non-veridicului, cu toții fiind în general de acord cu faptul că un asemenea subiect trebuia să fie mai bine documentat. Simona, observând caracterul dezlânat al prozei, a considerat că avem de a face cu o struțo-cămilă. Florin Buzudugan a observat mai multă poezie în acest text decât proză, în timp ce Stela Iorga nu consideră că inserțiile lirice sunt justificate, ci nu fac decât să rupă ritmul prozei. Nona Tatiana Ciofu observă că ideea este interesantă dar prost finalizată, în timp ce Erika Diaconu a pătruns mai adânc în proză și a descoperit simbolistica din spatele textului (cum ar fi faptul că ploaia este, în text, în concordanță cu starea sufletească a protagonistei, iar cotidianul ia în stăpânire gândul personajului). Radu Dragomir și Gelu Ghemiș sunt de părere că autoarea nu este stăpână pe subiect, dar ambii cad de acord asupra faptului că textul are pasaje bune. Cronicarul s-a limitat la a da câteva sugestii, printre care și lectura lui Pamuk (romanul Zăpada fiind probabil cel mai potrivit). Altfel, inserțiile pastoral-lirice ar putea aduce o abordare inedită din partea Ancăi, cu condiția să lucreze mai serios la schița pe care ne-a prezentat-o.

Vinerea viitoare, cu începere de la ora 18:00, va citi Nona Tatiana Ciofu.

A consemnat Adrian Haidu.

Colind de Crăciun

2011-12-27T02:24:00.000+02:00

„ei i se va da/ numai ei i se va da/ osul îngerului/ să cânte cu el/ să o înţeleagă numai/ dumnezeu copilul/ şi să râdă când îi cresc dinţii” spunea Stela Iorga, vineri, în unul din poemele ei – fluierul - când în preajma Crăciunului Stela Iorga s-a simţit şi ea un pic aleasă să – i cânte lui Dumnezeu cum ştie ea mai bine, prin poeme adică. Stela Iorga are putere de ipostaziere când şi-l imaginează pe Dumnezeu copil „uitându-se la zmeie/ şi râzând cu poftă/ cu o bucată de plăcintă în mână”, un copil simplu ca orice copil, aşa cum a fost şi autoarea textelor cândva, când şi ea mânca plăcintă şi se uita la pomul de Crăciun. Stela Iorga surprinde nu un lucru original prin idee, dar original prin simţire şi anume apropierea copilului faţă de natura paradisiacă, apropiere care este ruptă, cel puţin în cazul eului liric de către punctul central – iubitul care schimbă tot Universul şi care „mi-a pus o zgardă la gât/ câinele meu stela/ care mă va lătra şi mă va păzi pe mine amin.” Stela Iorga cade puţin în dulcegării de data aceasta după Alexandru Maria, puţin cam prea patetic sună „o roată de bâlci e viaţa”, aşa cum Andrei Velea i-ar recomanda să renunţe la panta metafizică/ meditaţia pseudoreligioasă pentru că o prinde mai bine lupta cu realitatea concretă şi atitudinea belicoasă. Simona Toma a surprins o Stela Iorga care se joacă şi care aduce ipostaze ale copilăriei într-un ton nostalgic (dacă am înţeles bine) iar a.g. secară chinuit de faptul că i-aş putea distruge ideatica pornită de texte prin semnările mele haotice mi-a scris pe foaie în felul următor (redau o mică parte): textele păstrează un sâmbure al divinităţii dintotdeauna a Stelei Iorga, chiar dacă spiritualitatea religioasă îndulceşte cinismul oricărei nostalgii care nu se suportă pe sine. Cronicarul a fost deranjat un pic de arogarea din „numai ei i se va da” care denotă drept asupra cântării, asupra durerii şi puţină autocompătimire.

Nicoleta Onofrei

Vineri, pe la 18.00., la sediul cotidianului Viaţa Liberă citeşte Anca Şerban Gaiu, iar după şedinţa de cenaclu vă aşteptăm la Score.

Stela Iorga, 23 decembrie 2011

2011-12-25T23:59:00.002+02:00

văzul

ca într-un carusel
se învârtea lumea cu ea
nu se vedeau decât siluete şterse
de viteza cu care zburau scaunele
o roată de bâlci e viaţa
atât
din vârtejul căreia
nu vedem clar
decât singura noastră mare
iubire.

balansoarul

ea se ţinea într-un fel de balans
cu viaţa
ca pe un balansoar
copilăria pe un scaun
pe celălalt viaţa ei de ocară amarnică
sus
jos
fără dumnezeu
fără mefisto
doar cu un alb porumbel
pe umărul drept al copilăriei
care trage moartea-n sus.

fluierul

ei i se va da
numai ei i se va da
osul îngerului
să cânte cu el
să o înţeleagă numai
dumnezeu copilul
şi să râdă când îi cresc dinţii.

arteziana

mă băteam cu apă
îmi aduc aminte
făceam valuri cu mâinile în arteziene
şi împroşcam paradisul de jos în sus
cu apă trimisă spre ceruri de un copil
totul era bine
brazii de crăciun aveau steluţe norocoase în vârf
acestea
până în ziua când a apărut el
şi a suflat în toate lumânările de pe torturile aniversare
şi în steluţele norocoase
şi mi-a pus o zgardă la gât
câinele meu stela
care mă va lătra şi mă va păzi pe mine amin.

stampă

cu dinţi din seminţe de floarea soarelui
copilăria mea râde la mine
şi e fericită
macii şi ei s-au înroşit de aşa de multă bucurie
pe pământ
albăstrele ning din cer
pe vârful degetului un fluture
a cărui pudră am luat-o fără să vreau
mă învaţă să pier
fără mister.

povestea

cum mai foşnea grâul
a noroc mult
şi a copilărie fericită
a globuri de pom strălucind misterios în noapte
şi a omăt alb neumblat de lupi
peste brazi
toate acestea le şopteau spicele
era şi dumnezeu acolo
cu faţa în sus
copil
uitându-se la zmeie
şi râzând cu poftă
cu o bucată de plăcintă în mână
muşca cu poftă din viaţă şi din ea
mai apoi din mine
până îmi lăsa urme adânci în suflet
cam cât poate lăsa un copil
în alt copil
toate acestea le ascult azi în ghiocul inimii
şi mă mir şi eu de aşa poveste minunată
care mi s-a putut întâmpla odinioară mie
a spus iov.

peisaj

un graur fluieră
pe o tulpină
de floarea soarelui
încât o apleacă
puţin cu corola
spre pământ
tulburându-i vederea
soarelui
aşa şi dumnezeu
stă puţin pe mine
încât
mă face să privesc luna în ape.

***

cât de lin
se pogora
parcă ar fi ştiut mersul
printre noi
de o viaţă
domnul copil
ne era cam milă de el
fiindcă îi ştiam viitorul
din cărţile cu poveşti
asta nu ne împiedica
să chiuim de fericire
când vântul ne ridica vreun zmeu
în aer
doar el
glumea
şi îşi lua zborul până la zmeu
şi îl prindea în aer
şi plutea cu el pe pământ
în glumă
era timid nu ne arăta toate aripile lui
ci doar aşa
ce se putea vedea la un zbor cu zmeie de copil
nu ne arăta tot sufletul lui
să nu o luăm la goană
de atâta iubire
ţinea mult la noi
şi era foarte serios
domnul
chiar şi când se juca
de-a copilăria
cu nişte copii ca noi.

drumul

era pe vremea
când dumnezeu umbla singur
pe pământ
şi râdea
nimeni nu l-a văzut aşa
afară de copilăria mea fericită
când steaua norocului
şi ea din înalt îmi strălucea
şi îmi arăta drumul
ca magilor
către poveştile
din suflet
era ca o călătorie
vrăjită
cu dumnezeu copil
înspre mine
nu am uitat timpul acela
nu
nici azi
când scriu
despre el.

vârtelniţa

vârtelniţa lumii
eu pe ea o am fost văzut-o
cum timpul îl torcea
şi din ea ieşea frumos
caierul amintirii
copilăria mea
a tors la marea vârtelniţă a lumii
fericirea puţin.

"Vise mișto/ Șapte purici rococo!"

2011-12-20T10:34:00.000+02:00

"Împăratul Gunoaielor" este un basm orwellian scris de Victor Cilincă. Eroul său este un biet gunoier folosit drept calul troian al unei conjurații șoricești și numai bun de trimis la țintă în Împărăția Brânzei. Dincolo de elementele fantastice ale basmului desfășurat în trei împărății, mimica și limbajul personajelor sunt trimiteri clare spre perioada antedecembristă. Epicul textului se sprijină pe o construcție flamboaiantă în care frumusețea detaliilor nu-ți dă răgaz să gândești sau să vrei un deznodământ. Din datele biografice recente ale scriitorului, notăm că i s-a acordat "Premiul pentru Teatru" de către Fundația Culturală Antares în cadrul decernării premiilor Uniunii Scriitorilor Filiala Sud-Est și cartea sa, "Polonius" în traducerea lui Petru Iamandi și Richard Wright, a fost publicată și pusă pe raft în librării din S.U.A.

Victor Cilincă ne-a citit vineri doar o mică parte a basmului (cu șanse de microroman) pentru a nu plictisi, deh, proza nu-i ca poezia. Textul, așa trunchiat cum a fost, a stârnit chicoteli, zâmbete involuntare celor prezenți și s-a mai spus despre el că "este o metaforă în forța umorului debordant stârnit din contradicții, în limbajul specific autorului"(Ion Avram), "te șochează la modul artistic, nu la modul kitsch, are multă dibăcie, îmi plac mai mult textele în care autorul este trădat de emoție"(Stela Iorga), "savuros, mi-a părut rău că s-a terminat lectura" (Laurențiu Pascal). Diana Balmuș a citit frumos de pe notițele ei frumos scrise, dar am uitat să i le cer. Cristina Dobreanu n-a râs.

Basmul, în forma celor zece capitole, va fi publicat în serial pe http://proza-teatru.blogspot.com/.

Simona Toma

Veniți vineri (23 decembrie), dar negreșit, la "Viața Liberă", pe la orele 18 trecute fix! Ne citește Stela Iorga la poalele bradului împodobit.

Împăratul Gunoaielor, de Victor Cilincă

2011-12-18T09:11:00.000+02:00

Printr-o schimbare de plan, deși a fost anunțată Sabina Penciu în cronică, vineri ne-a citit Victor Cilincă fragmente din Împăratul Gunoaielor, un basm orwellian aflat în lucru. Pentru postare alegem doar un capitol din această poveste cu o întindere momentană de 64 de pagini.

Capitolul 4

Vânzătorul de Somn, felurite feluri de adormit sau de aţipit sau de picotit sau cum să ne petrecem viaţa fără griji chiar şi în timpul nopţii.

Nici nu apucă sunetul cristalin al clopoţelului de cristal a se iţi ca un damf finuţ în atmosferă, că în încăpere apăru ca din vis un pitic îmbrăcat în culori nocturne şi cu un turbănel greu înfăşurat în jurul capului. Piticului îi tot cădeau pleoapele de somn, aşa că le ridica din când în când, discret, cu un Beţişor de Ridicat Pleoape făcut din ceva moale, asemănător cu lacrimile strânse într-o săptămână, dacă acestea ar fi fost turnate într-un singur beţigaş. Cel ce tocmai intrase avea în faţă, atârnată cu o sfoară de după gât, o mică tarabă cu flacoane, cutiuţe, punguliţe şi grămăjoare de CEVA.

- Te-am chemat eu, cumva, ori tocmai treceai pe-aici cu vreo îndeletnicire?, vru să ştie cât mai exact Împăratul.

- Bineînţeles, Excelenţă, îi răspunse respectuos piticul. NOI venim întotdeauna când suntem chemaţi cu prima scuturare de clopoţel. Noi suntem cei care aducem iute-iute somnul dorit, pe furatelea, aţipeala ori plăcutul picotit, de la întâiul clinchet. Ai avut noroc: dacă îl scuturai chiar şi numai o dată şi jumătate, venea aici Baba-Moarte, care îţi dădea un somnifer pe termen lung, pentru a nu te mai trezi niciodată... Iar înainte te-ar fi ţinut de vorbă, ar fi pălăvrăgit, de, ca muierile proaste, de ţi-ar fi venit să-ţi tragi mai bine-un glonte-n ceafă, numa’ să scapi dracului de ea!

- Dar tu CE eşti?, întrebă, încă foarte curios, Împăratul.

Piticul îşi scoase cu două-trei degete turbanul cel greu şi salută frumos.

- Eu sunt Negustorul de Somn. Aduc liniştea şi odihna celor care au cu ce să le cumpere...

- Şi ce anume vinzi exact? Că de plătit, ţi-o plăti Vistiernicul mâine, iar dacă nu suferă amânare, din partea mea poţi să-l trezeşti chiar şi acuşica.

- Eu n-am nevoie de bani sau de odoare!, îl linişti însă piticania. Oamenii îmi oferă, în schimbul somnului fără griji, doar părerea lor de rău pentru răutăţile făcute din întâmplare, grija pentru ziua de mâine, îndoiala că faptele lor bune ar putea avea urmări rele, tristeţea pentru tristeţea semănată fără voie străinilor, dar şi celor dragi... Şi alte lucruri încurcate de felul acesta, cum ar fi socotelile, căzutul pe gânduri, invidia de noapte, necazurile din dragoste şi alte două-trei fleacuri de care este bine să scapi ca să te poţi odihni cum se cade... Eu le strâng pe toate şi le vând, la preţ dublu, celor care prea au dat de bine şi nu se simt în largul lor decât atunci când suferă, când plâng şi au de ce să le pară rău. Şi sunt mulţi, mulţi şi din ăştia, care se bat pe părerile de rău strânse de mine şi de fraţii mei.

- Şi cum mă adormi, sper că nu cu un ciocan mare?, întrebă curios Împăratul G, acoperindu-şi precaut creştetul cu o perinuţă blindată.

Piticul se uită cu drag la lucrurile de pe micuţa tejghea atârnată de gâtul său, apoi despături o hârtie şi începu să citească, poticnindu-se la cuvintele mai greu de pronunţat:

- Păi, ce să vând? Uite, de exemplu, Somnul de Paie: uşor, uşoooor, tresărit, nu foarte lung, mereu întrerupt de foşnete, ca atunci când calci paiele şi ele se rup, crănţănind uşor, că uneori nici nu le auzi rupându-se, sau crezi că doar ţi se pare... Sau Somnul de Sticlă: dacă din greşeală calci pe el, sau atunci când te răsuceşti noaptea în pat, se sparge, te poţi chiar tăia la picior; unde mai pui sperietura, când cad cioburile în plin miez de noapte prin somn. Zgomotul cioburilor nu numai că te trezeşte, dar te şi sperie, îţi sare inima, de-ţi faci pe dată cruce şi scuipi în sân! Mai avem Somnul-de-Apă, mai lin... Dară ăsta-i de mai multe feluri. De pildă, cel de Apă Tulbure, din care te trezeşti cu ochii lipiţi şi nu-ţi aminteşti în primele clipe dacă e marţi ori joi, de e noapte ori dimineaţă, sau cum te mai numeşti... Cel Limpede, prin care îţi vezi trecutul mai frumos decât este el. Sau cel Vijelios, de te trezeşti obosit, lac de sudoare... Somnul de Curcă-n Lemne este şi el bun, dacă nu te-apucă brusc vreun glu-glu-glu peste noapte! Cel mai bine este însă Somnul-ca-Mortu’-n-Păpuşoi, din care te trezeşti mai tânăr decât la culcare. Pe urmă, poţi alege şi în ce fel să-ţi fie iei hapurile de somn: poţi să-ţi dau o legătură bine legată cu vise, sau să-ţi tai visele felii, ca să nu te ostenească cele întregi, ori să-ţi dau praf-de-somn dizolvat în sirop de ploaie la vremea salcâmului înflorit. Pot să-ţi mai dau zdrenţe de somn, pentru învelit, sau chiar o infuzie de vise somnoroase, sau o gogoloaie sub formă de gumă de mestecat somn, ori unguent în calupuri mici, de uns pe pâine, dacă nu preferi cumva cuburi ca zahărul candel, ori somn râşnit cum e cafeaua-de-somn.

Împăratul Gunoaielor luă de pe tarabă mai multe legături de somn, le puse sub cap, presără şi peste plapumă praf de somn, înghiţi şi licoarea din două sticluţe mov, de Apă-de-Somn, puse şi mult-mult-mult Somn-de-Sticlă, în calupuri mici, pe la picioare, ca să audă dacă vrea să-i facă cineva de petrecanie în somn.

Iar Negustorul de Somn, mulţumit că a scăpat de atâta marfă, ieşi tiptil, cu spatele, ca o pisică înconjurată de mult prea mulţi şoricei hotărâţi. Şi nu uită să ia cu el toate părerile de rău ale Împăratului G.

Împăratul Gunoaielor
Ilustrație de Victor Cilincă

Despre dragostea de-a-ndoaselea

2011-12-16T07:36:00.001+02:00

Andrei Velea, membru simpatizant "Noduri și Semne", a descoperit o nouă jucărie a scrisului- proza scurtă. Ca atare, vinerea trecută ne-a citit un text de dragoste masculină cu o intrigă susținută de "nenorocitul" (titlul textului) care, din gelozie, dă în vileag sau șantajează iubiții săi căsătoriți. Autorul își cunoaște bine personajele și, dus de val în subiect, aproape că le reglează în minte până și respirația. S-a folosit de o voce narativă care mai uită că lucrurile se definesc și singure- un cuvânt, un moment, departe de o regie pusă la punct, așa cum "briza Dunării ridica luna din spatele munților Dobrogei folosind un sistem complicat de scripeți"(A.Velea).

Simpatizații săi colegi de cenaclu i-au spus că "dialogurile curg firesc, un text cursiv fără exagerări stilistice, subiect dintr-o nișă care s-a abordat mai puțin" (Victor Cilincă), "o formidabilă farsă, o proză prea terminată. Velea poate face mare sfârâială în poezia cântată la pian, la oboi, la liră în niciun caz" (Ion Zimbru), "un exercițiu prozastic reușit, descrie cu ușurință și nu uită că este poet" (Valeriu Valegvi),"are doar cursivitate fără profunzime, un text gol, schematic, scriere după rețetă" (Cristina Dobreanu),“ are inserții de atmosferă, i-a ieșit un text simplist cu dialoguri dulcege” (Nicoleta Onofrei), "mi-a plăcut perspectiva narativă, subiect întânit des în scurt-metraje, nu spun că nu-i literatură" (Paul Berenștain),"proza creează tensiuni psihologice, poate nu chiar atât de mult pe cât și-ar fi dorit autorul"( Radu Dragomir),"text cutremurător, privit dintr-o anumită poziție, are chiar happy-end" (Gabi Ghimpu).

Simona Toma

Astăzi citește Sabina Penciu. Pentru că știți unde (la Viața Liberă) și când (pe la 18,00), vă așteptăm la cenaclu!

Nenorocitul

2011-12-10T11:47:00.009+02:00

Nenorocitul este una dintre prozele prin care Andrei Velea s-a făcut remarcat la Festivalul Naţional "Mihail Sadoveanu" şi care i-au asigurat câteva pagini în antologia Festvalului cu pricina. Acelaşi text, după cum probabil se va vedea în cronică, a iscat multe dispute printre "rechinii" de la Noduri şi Semne, în seara de 9 decembrie.

„Eşti un nenorocit!”, ai strigat în telefon, aruncându-l nervos în iarbă. Dino s-a îndreptat către locul în care a căzut aparatul, amuşinându-l. „N-ai voie, vino încoace!”, l-ai pus la punct, iar câinele s-a conformat, strângându-şi coada între picioare, rezonând într-un fel cu starea ta interioară. Ţi-ai aprins o ţigară şi ai încercat să te calmezi. Atâţia ani pierduţi cu un nenorocit... Cuvântul îţi intra pe nas o dată cu fumul, deschidea tentacule pline de dinţi, ca nişte şiraguri ascuţite şi se înfigea cu voluptate în creierul tău ca într-o carne fragedă de pui fiartă ore în şir. „Nenorocitul...”, îngăimai printre dinţi în timp ce trăgeai cu sete din ţigară. Dino abandonase gândurile de joacă alături de ceilalţi câini şi stătea cu botul pe labe, cuminte. Ai aprins o a doua, apoi o a treia ţigară. Ai fi vrut ca în acel moment fumul să-ţi circule direct prin artere, să-ţi împânzească organismul cu o amorţeală lentă, dulce. Ai fi vrut să cazi beat sub masă, fără să trebuiască să te prezinţi seara în faţa soţiei şi a copilului, fără să te doară a doua zi creierul de parcă te-ar fi lovit cineva cu o bâtă de baseball în moalele capului.

Erai într-un fel de stare de levitaţie, după vreo zece ţigări fumate la rând (un pachet de ţigări îi ajungea câteva zile), când Ionuţ, care s-a întâmplat ca tocmai la acea oră să alerge pe faleza Dunării, te-a bătut uşor pe umărul stâng. Te-a salutat, apoi s-a oprit preţ de câteva secunde pentru a-şi trage sufletul: „Nu ne-am mai întâlnit demult, ce mai zici?”. Ai mototolit pachetul şi i-ai răspuns: „M-ai prins într-un moment prost...” „Adică?” „Tocmai am terminat-o cu nenorocitul ăla. Să nu-l mai văd în viaţa mea!” Ionuţ te-a privit lung, neînţelegând... Ştia de faptul că ai un iubit şi că sunteţi de aproape zece ani împreună. Însă îşi amintea că vă înţelegeţi bine... S-a sprijinit şi el de băncuţa de beton, a scos un şerveţel pentru a-şi şterge broboanele de transpiraţie, apoi a cerut lămuriri: „Nu înţeleg... De unde şi până unde nenorocit? Parcă totul mergea bine între voi...” „Nu, nu mai era aşa de vreo doi ani. Nu ţi-am povestit pentru că nu voiam să stric imaginea pe care ţi-o creasem despre relaţia noastră. A devenit mult prea posesiv şi gelos. S-a îngrăşat şi nu mai arăta ca atunci când l-am cunoscut; eu m-am menţinut bine, iar el avea tot timpul impresia că mă tentează să-l înşel... Oricâte asigurări i-aş fi dat, o ţinea una şi bună pe a lui... Dar gata, nu vreau să mă mai gândesc, am terminat-o cu nenorocitul.” „Mă uimeşti, Dan! Nu te ştiam aşa. Ştiu că avea tot felul de toane, că îi iertai multe pe motiv că nu s-a maturizat încă, că e mai mic ca tine, că se va lovi el de probleme... Îmi amintesc că, la un moment dat, l-ai angajat chiar şi la firma la care erai director, doar pentru a-l proteja...” „Mare greşeală! Un caracter infect! Numai probleme mi-a făcut pe la muncă, nu îşi dădea deloc interesul. În plus făcea tot felul de gesturi de afecţiune în public şi riscam să se afle că e iubitul meu... Mare greşeală! Dar gata, s-a terminat!” „Şi ce a pus capăt definitiv? Presupun că nu doar gelozia...”

Aici ai fi aprins o ţigară, dar nu mai aveai. Te-ai deplasat pentru a arunca la un coş de gunoi din apropiere pachetul de ţigări şi, o dată cu el, toate amintirile despre nenorocit. Ai ridicat telefonul din iarbă şi ai revenit pe băncuţa de beton alături de Ionuţ. Vă cunoşteaţi demult. Era singurul bărbat care ştia lucrurile astea delicate despre tine. Faptul că te puteai deschide în faţa lui te ajuta enorm în acel moment atât de dificil.

„După o săptămână complicată, de certuri zilnice, mi-a făcut-o: a profitat că eram plecat în delegaţie de muncă şi a sunat-o pe nevastă-mea. I-a spus că vrea să-i povestească ceva extrem de important în legătură cu mine. Ea, curioasă, i-a acceptat vizita şi nenorocitul a adus toate materialele pe care le avea pentru a-i demonstra că, de zece ani, am avut o relaţie în paralel cu el. Fotografii, mici filmări cu telefonul mobil, mesaje de dragoste, orice. Nevastă-mea aflase totul despre mine şi nu mi-a spus nimic. Au pus împreună la cale un plan să mă prindă cu mâţa în sac. Am venit acasă din delegaţie şi nu am ştiut nimic. El îi trimitea mesaje tot timpul: vezi că în seara asta o să se întâlnească cu mine, o să mergem acolo şi chestii similare. Nevastă-mea ne-a surprins în oraş împreună şi, din ce mi-a zis el mai devreme la telefon, a înţeles perfect că nenorocitul nu minte şi că eu am avut timp de zece ani, în paralel, o relaţie cu un bărbat mai tânăr ca mine...” „Poate că totuşi nu e adevărat şi o face doar aşa, să-ţi facă rău. Chiar într-atât de lipsit de scrupule să fie? V-aţi iubit totuşi...” „Nu minte... Mirosisem mai demult ceva şi realizez clar că nu minte. Mi-a făcut-o! O dată cu relaţia cu el se termină şi căsnicia mea... Nenorocitul...” Ai lăsat privirea în jos. Sângele tot îţi era amestecat cu gudroanele din ţigări. Te simţeai întinat. Lui Ionuţ i-a fost peste mână să-ţi mai ceară detalii, aşa că s-a îndepărtat după un alt schimb de replici, continuându-şi alergarea pe faleză. A promis să te sune mai des, ceea ce te-a făcut să nu te mai simţi singur în toată nebunia care s-a ţesut deodată împrejurul tău.

Trecuseră aproape două luni de la evenimentele de mai sus. Relaţia cu soţia era pe muchie de cuţit. Nu că nu ar mai fi fost certuri între voi, însă acest subiect era, de departe, cel mai delicat. Aparent era mai puternică decât credeai, te uimea luciditatea ei. Ai fi vrut să urle, să spargă lucruri prin casă... Ţi-a spus în acea seară cum că ştie totul de la nenorocit şi atât. Rece. Ai înghiţit în sec şi nu ai făcut nicio scenă gratuită de dragoste. Nu mai aveai ce replica. Ai făcut un duş şi te-ai trântit, înfrânt, în aşternuturi. Creierul îţi frigea. Ea s-a aşezat tacticoasă şi s-a culcat cu spatele la tine. Nu aţi discutat nimic nici zilele următoare. Ţi-a spus doar atât, când ai încercat să aduci discuţia: „Orice până la familie. Şi nu ai respectat asta!” Nu a pomenit nimic despre divorţ. La început ai bănuit că discută în paralel cu un avocat, însă nu s-a concretizat nimic. Lucrurile păreau că revin, de-a buşilea, artificiale, crispate, pe făgaşul lor... O pseudo-normalitate strecurată cu lama bisturiului între voi, bazată doar pe respect şi din ce în ce mai puţină iubire.

Într-una din dimineţi l-ai sunat pe Ionuţ. „Ieşi diseară să alergi pe faleză?” „Da”, ţi-a răspuns el. „Atunci treci pe la locul de joacă al câinilor… Vreau să-ţi spun ceva.” „Despre ce e vorba, că m-ai făcut curios?” „Despre nenorocit...” „L-ai sunat? Parcă ziceai că aţi terminat-o definitiv...” „Nu... Ştiu de la altcineva o chestie tare despre el!”

Seara v-aţi întâlnit pe aceeaşi băncuţă. Păreai mai limpede, cel puţin Ionuţ a remarcat de cum te-a văzut: „Arăţi cu mult mai bine! Ai din nou ochii albaştri!” I-ai mulţumit pentru compliment şi ai aruncat „perla”: „Nenorocitul are un nou iubit...” „Deja?” „Da... Un tip cam tot de vârsta mea, cu familie şi doi copii...” „Se mişcă repede, nu glumă!” „Da. Dar nu asta e chestia tare...” „Hai că deja m-ai făcut curios!” „L-a ameninţat şi pe el că îl dă în vileag în faţa familiei…” „Ce nenorocit!” „Da... Tipul a aflat numărul meu de telefon şi m-a contactat. I-am povestit ce mi-a făcut. Era speriat, nu ştia cum să reacţioneze. După ce am mai discutat cu el a spus că va plăti pe cineva să-l cuminţească. Tipul e băgat la o afacere cu o firmă de pază şi protecţie, probabil că nu ştie de glumă...” „De-ar fi fost doar glumă...” „Sper totuşi să n-o facă...”

Aţi discutat până târziu. Dino era într-un continuu du-te-vino în Dunăre după un băţ pe care îl tot aruncai. Fusese o zi foarte călduroasă şi întregul oraş ieşise la plimbare pe răcoare. Briza Dunării ridica luna din spatele munţilor Dobrogei folosind un sistem complicat de scripeţi.

Băbuţa de la parter a fost prima care să iasă pe scara blocului; a început să ţipe ca din gaură de şarpe. Faptul că a ieşit atunci fusese doar o coincidenţă – o făcuse pentru a se asigura, înainte de culcare, că uşa scării e bine închisă – aşa a declarat mai târziu poliţiei. Treziţi din amorţeală (unii chiar din somn) de către ţipetele băbuţei, mai mulţi vecini au apărut să vadă ce se întâmplase. Sânge pe toată scara blocului, sânge pe faţă, gemete înfundate, horcăieli. Salvarea a ajuns destul de repede. Au săltat targa în dubiţă şi au pornit în trombă spre spitalul judeţean. Poliţia a rămas la faţa locului până târziu, dar fără prea mare succes – nimeni nu văzuse şi auzise nimic. Doar victima şi-a amintit, atunci când şi-a revenit pe patul de spital, de trei indivizi cu figuri de bătăuşi care l-au luat pe sus când dădea să intre în bloc, i-au pus mâna la gură, i-au şoptit „Dacă nu o să-ţi tacă fleanca, o să ţi-o coasem!” şi l-au bumbăcit bine în scara blocului.

Pe holul spitalului trei câini rodeau o canapea. Ai căutat salonul unde era internat şi te-ai oprit pentru câteva secunde înainte de a intra, întrebându-te dacă e bine ceea ce faci. În urmă cu mai puţin de jumătate de oră, primiseşi un telefon de la noua victimă a nenorocitului. Aşa ai aflat că a fost „atenţionat”, unde e internat şi că nu e nimic grav. Ai lăsat baltă munca şi te-ai aruncat imediat în maşină.

Ai intrat în salon. Nenorocitul era doar cu asistenta, care îi schimba un bandaj la picior. I-ai strecurat fetei o bancnotă generoasă în buzunar, rugând-o să vă lase singuri şi să se asigure că nu intră nimeni peste voi. Fata, observând despre ce bancnotă e vorba, zâmbi lung, apoi replică: „Desigur, domnule!”

Nenorocitul te privea înlemnit, cu faţa tumefiată. Nu înţelegea o iotă din gesturile tale, ba chiar îl cuprinse un sentiment de teamă, cel puţin aşa s-ar fi zis după ochii aproape ieşiţi din orbite. Nu reuşea să îngaime niciun cuvânt. Se uita lung când asistenta a părăsit salonul. Te-ai apropiat de el, nescoţând niciun cuvânt, lăsându-l să-şi imagineze orice ar fi putut mintea lui nenorocită. Aşezat pe marginea patului de metal, l-ai apucat de umeri, dând să-l întorci. S-a supus moale. I-ai tras ferm pantalonul de la pijama în vine, lăsându-i gol fundul gras şi plin de vânătăi. Te-ai descheiat la prohab şi, în timp ce treceai deasupra lui, i-ai şoptit doar atât: „Să nu mai faci asta!” El bâigui timid: „Jur!”

Andrei Velea – august/septembrie 2011