Se afișează postările cu eticheta Adrian Haidu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Adrian Haidu. Afișați toate postările

marți, 3 ianuarie 2012

Schițo-povestire


Anca Șerban Gaiu a citit o proză scurtă (Gemenele) despre natura duplicitară cauzată de confruntarea dintre două culturi opuse (Orient vs. Occident). Prin scurte intruziuni în conștientul aflat în derivă al protagonistei, Anca ne-a arătat destinul tragic al unei femei islamice, Laila, care ajunge să-și omoare proprii copii.
Ion Avram a descoperit inadvertențe la nivel stilistic iar Simona Toma împreună cu Laurențiu Pascal au completat tabloul cu destule detalii care împing proza în zona non-veridicului, cu toții fiind în general de acord cu faptul că un asemenea subiect trebuia să fie mai bine documentat.  Simona, observând caracterul dezlânat al prozei, a considerat că avem de a face cu o struțo-cămilă. Florin Buzudugan a observat mai multă poezie în acest text decât proză, în timp ce Stela Iorga nu consideră că inserțiile lirice sunt justificate, ci nu fac decât să rupă ritmul prozei. Nona Tatiana Ciofu observă că ideea este interesantă dar prost finalizată, în timp ce Erika Diaconu a pătruns mai adânc în proză și a descoperit simbolistica din spatele textului (cum ar fi faptul că ploaia este, în text, în concordanță cu starea sufletească a protagonistei, iar cotidianul ia în stăpânire gândul personajului). Radu Dragomir și Gelu Ghemiș sunt de părere că autoarea nu este stăpână pe subiect, dar ambii cad de acord asupra faptului că textul are pasaje bune. Cronicarul s-a limitat la a da câteva sugestii, printre care și lectura lui Pamuk (romanul Zăpada fiind probabil cel mai potrivit). Altfel, inserțiile pastoral-lirice ar putea aduce o abordare inedită din partea Ancăi, cu condiția să lucreze mai serios la schița pe care ne-a prezentat-o.
Vinerea viitoare, cu începere de la ora 18:00, va citi Nona Tatiana Ciofu.

A consemnat Adrian Haidu.

marți, 29 noiembrie 2011

Despărțirea de proză

Prima parte – Al patrulea element

La o primă privire, dacă luăm un roman (unul bun, dacă tot îl luăm) și îl desfacem în părțile componente, ajungem la câteva elemente: poveste, limbaj poetic și informație. Toate trei sunt importante, în sine, în egală măsură. Dacă prin poveste și limbaj poetic știm ce înțelegem, despre informație am putea discuta puțin. Nu o să o facem acum. Ceea ce mă interesează în mod special este de ce, într-o lume care abundă în aceste elemente, ele sunt cel mai mult prețuite atunci când sunt adunate într-un roman (sau într-o proză de dimensiuni variabile). De ce nu suntem capabili să ne hrănim pofta de proză înghițind elementele ei componente de pe unde le găsim împrăștiate? De ce avem nevoie de un prozator pentru acest lucru?
Întrebarea pe care o pun este, în fond, de ce nu avem nevoie de cineva care să adune dioxidul de carbon și oxigenul, să ne descleșteze nările, apoi să ne apese într-un fel toracele pentru a respira? Mi se pare evident că există la fel de multă (dacă nu mai multă) poveste pe lume decât dioxid de carbon, informație decât oxigen și că limbajului i se poate adăuga la fel de ușor o funcție poetică cum aerul se poate respira. Înafara blondelor din bancuri însă nu există o nevoie reală de oameni care să ne ghideze în a respira. Cum poate exista așadar o nevoie reală de prozatori?
Și mi se pare că sunt prea multe răspunsuri la această întrebare pentru ca vreunul dintre ele să fie bun. Nu adevărat, ci doar bun. Poate exista o nevoie culturală, politică, religioasă, economică șamd de prozatori, dar nu una reală, din moment ce lumea la care mă refer este lumea noastră.
Ce îl determină atunci pe un părinte să îl îndemne pe copilul său, atunci când acesta se ocupă cu orice altceva, să pună mâna pe o carte? Nu există deloc sau destulă informație în ceea ce face? Cu ce s-ar putea ocupa acel copil pentru a legitimiza îndemnul părintelui? Să spunem că se uită la televizor, și, ca să nu fim părtinitori cu teza noastră, să precizăm că nu se uită la vreun post cultural sau științific, ci chiar la emisiunea domnului Dan Diaconescu. Există în această emisiune cele trei ingrediente de mai sus? Ba chiar din abundență, mai ales că respectivul copil se uită chiar la un episod din cazul Elodia. Efortul necesar pentru a-și potoli setea de roman este minim.
În cazul pe care l-am ales, unul destul de ușor de elucidat, veți spune, diferența e clară chiar dacă ar fi să acceptați existența acestor elemente: părintele se gândește la roman ca fiind ceva constructiv, în timp ce televizorul, veți fi de acord dumneavoastră chiar dacă nu veți fi citit Derrida, este considerat a fi deconstructiv. Așa că, după cum veți observa, lipsește un element din descompunerea la care m-am dedat: romanul (dacă mai țineți minte, am ales unul „bun”) are și o componentă constructivă. Mai mult, voi adăuga eu, o componentă constructivă care-i lipsește lui Dan Diaconescu.
Dar care ar putea fi aceasta, din moment ce emisiunea respectivă conține toate ingredientele pieselor grecești antice? Este imposibil ca din mormanul de ingrediente deconstructive prezente în emisiune să nu se ivească, la un moment dat, ca prin minune, și unul constructiv, pe care copilul să-l poată folosi, alături de povestea, limbajul poetic și informația deja prezente în emisiune, pentru a-și satisface nevoia de proză.
Dacă mă veți întreba pe mine, ceea ce înțelege, în acest caz, voi spune eu, părintele prin constructiv (ca element de demarcație în stare să facă diferența) nu este nimic altceva decât plictiseala. Acesta este al patrulea element al romanului (bun). Și este, într-adevăr, în stare să șlefuiască foarte bine caracterul unui copil.
Proza, dacă nu chiar și numai prin dimensiunile ei, trebuie să fie plictisitoare. Dacă nu ar fi, atunci ar fi literatură de consum.
Acesta este principalul handicap al prozei. Tot ceea ce numim tehnică literară este încercarea cititorilor de a face proza mai puțin plictisitoare. Ea nu poate niciodată să nu fie plictisitoare (în măsura în care cititorul nu este pervers într-un sens cât se poate de literal al cuvântului) într-o anumită măsură. Eu voi merge, cu voia dumneavoastră, un pic mai departe, și voi încerca, în cele ce urmează, să argumentez că proza este prin excelență plictisitoare.

= sfârșitul primei părți =
de Adrian Haidu

vineri, 2 septembrie 2011

Amintiri (III)




© 2011 Adrian Haidu. Această operă este pusă la dispoziție sub Licența Atribuire -
Distribuire-în-condiții-identice 3.0 Neadaptată Creative Commons.






- Uite-o pe Monica.
- Cine?
- Monica. Aia cu țâțele mari.
Andrei ocoli cu privirea întregul părculeț – parterul unde femeia blondă și sexy așeza
mereu hainele la uscat, etajele de unde bătrânii priveau apatici, coborî cu privirea pe
crengile copacilor și ajunse în fața altor blocuri, stărui puțin asupra barelor de care uneori
se atârnau covoare prăfuite – pentru o clipă se întrebă dacă avea chef să se ducă acolo, să
se apuce de bare (erau două, suprapuse) și să le escaladeze puțin – abia apoi privirea îi
poposi asupra Monicăi:
- Cine mă, aia?!
Adi se uită cu reproș la el, ceea ce nu ar fi însemnat cine știe ce, dacă nu ar fi fost
totuși cu vreo trei ani mai mare, și, deci, mai înțelept.
- Hai să jucăm, spuse Adi și astfel închise subiectul.
Se duseră la masa de ping-pong și începură să joace liniștiți, dar peste puțin timp
Monica se apropie, salută cu voce joasă și se așeză pe banca din fața meselor ca și cum
acolo i-ar fi fost locul. Andrei nu prea o băgă în seamă, voia să câștige; nici Adi nu se
sinchisi de ea. O vreme trecu fără să spună nimeni nimic. Numai pocănitul mingii se
făcea auzit în seara caldă, apoasă, prietenoasă celor trei, iar privirea Monicăi se adăuga cu
un ușor delay sunetului. Se uita când la unul, când la celălalt, dar stăruia mai mult asupra
lui Andrei și uneori nici nu mai apuca să vadă mingea căzând în partea lui Adi, o aștepta
să revină la Andrei și abia apoi o urmărea.
Dar amândoi erau conștienți de prezența ei acolo și stingheriți. Ce voia? Andrei nu o
știa destul de bine ca să vorbească cu ea, Adi o știa dar nu părea interesat (diferența de
vârstă era deja destul de grăitoare). Oare voia să joace și ea? Își aștepta rândul, deși nu
știa să țină scorul și atunci se baza numai pe reacția lor ca să deducă sfârșitul meciului.
Sau poate voia doar să stea acolo, pe bancă, și, tot stând pe bancă, se hotărî că ar putea la
fel de bine să se uite la minge, să-i urmărească pocănitul și să caște.
Căsca discret, mâinile îi fremătau până ajungeau în dreptul gurii care se deschidea o
idee, buzele i se subțiau, la fel și ochii, își încleșta ușor maxilarele și dădea drumul unui
oftat apăsat, palma se răsfira astupând gura și prelungindu-se apoi pe bărbie, mai în jos pe
piept – fără să vrea să-l atingă, dar atingându-l totuși în dreptul sânilor – și adormind la
loc pe pulpa piciorului drept, așezată peste cel stâng. Toate acestea în timp ce chipul ei se
mișca scurt stânga-dreapta, uneori dreapta-dreapta-stânga-dreapta. Fără îndoială, prezența
Monicăi era de-a dreptul enervantă: nu numai că era cu doi ani mai mică decât Andrei,
dar nici nu știa să joace ping-pong și mai era și fată.
La un moment dat obosiră, lăsară paletele deoparte și se așezară pe masă, Andrei
scoase o țigară și o aprinse cu un chibrit, Adi se trase mai într-o parte deranjat de fum, îl
admonestă scurt și indiferent,
- ‘Mi-aș pula-n țigările voastre!, Andrei fumă totuși mai departe zâmbind.
Atunci Monica se ridică încet și se apropie de Andrei, uitându-se la țigară și apoi la el:
- Vreau și eu.
Amândoi se uitară cu uimire la ea, dar cu uimiri diferite. A lui Adi era amestecată cu
dispreț, în timp ce Andrei era mai degrabă impresionat.
- Știi să fumezi?
Monica ridică umerii cu indiferență:
- Da.
- Tragi ca lumea?
- Da.
Îi întinse țigara și Monica o luă ceremonios, o așeză pe buze, se uită la Andrei și trase.
Îi întinse țigara înapoi, dar el o refuză:
- Trage.
- Am tras!, răspunse, dar abia când vorbi fumul i se îngrămădi pe gât făcând-o să
tușească violent.
Andrei râse și o admonestă că n-a tras și a fumat degeaba și că în aceste condiții el nu
îi mai dă din țigările lui. După ce își reveni din tuse, îl rugă să o învețe. Se uită cu ochii
măriți la el și roșie la față. S-ar fi spus că voia într-adevăr să învețe. Andrei cântărea
situația, când dinspre blocuri se puteau vedea venind Ana și Loredana. Monica se uită
speriată la ele.
- Nu! Să nu le zici nimic! – se uită apoi și la Adi – Vă rog eu! și o zbughi spre cele
două prietene. Dispărură toate trei în scara unui bloc. Andrei se uită la Adi, aruncă
chiștocul și spuse:
- Mda. Mergem la Dragoș?
Porniră amândoi pe alei spre casa lui Dragoș, îl găsiră în curte, bătea o minge de
perete și le făcu semn să intre. O vreme vorbiră despre nimicuri pasându-și mingea unul
altuia. Dragoș era puțin mai grăsuț și alerga greoi după minge când primea o pasă
defectuoasă. Înjura scurt și sec dar supărarea îi trecea apoi repede.
- Bă, boule! Nu mai da pe sus!, țipă la un moment dat Dragoș, urmărind cu privirea
traiectoria mingiei, care trecu razant pe lângă un geam. Andrei râse scurt și Adi porni
după minge. Îi puse un stop elegant pe piept și apoi o coborî la picioare, șutând înspre
Dragoș, dar mingea trecu la câțiva metri de el și acesta o zbughi după ea gâfâind:
- Alt bou!
Adi se uită la Andrei și râseră amândoi. Dragoș ajunse la minge, făcu o întoarcere de
efect controlând-o cu călcâiul, o potrivi și șută cu un început de furie spre Adi, care însă o
opri cu latul piciorului și o împinse ușor cu vârful trimițându-i-o lui Andrei cu boltă.
Acesta atât așteptă: o lovi de la semi-înălțime peste grilajul înalt care împrejmuia grădina.
Mingea ateriză peste zarzavaturi, turtindu-le. Dragoș porni spre Andrei dar acesta pasă
imediat vina:
- El mi-a pus-o așa, n-aveam cum s-o lovesc!, așa că Dragoș se opri, se uită la Adi,
păru să calculeze ceva și, neputând să-l amenințe pe acesta cu niciun fel de violență,
hotărî că indiferent a cui era vina, tot Andrei trebuia să plătească. Andrei se uită la Adi,
care se mulțumea să zâmbească imparțial acum, își dădu seama că trebuia să se apere
singur, așa că începu să fugă de Dragoș.
Făcură astfel câteva ture de curte. Andrei era mai rapid și Dragoș părea deja foarte
obosit, dar încă și mai înfuriat de injuriile care-i erau adresate în fugă:
- Fugi, grasule! Fugi!
Realiză în scurt timp că nu avea să-l ajungă nicicând așa și renunță, resemnat. Se opri
și se așeză în fund în mijlocul curții, încercând să-și recapete respirația. Andrei se apropie
de el:
- Mori, grasule?
Câteva clipe privirile li se înfruntară – a lui Dragoș foarte dușmănoasă, a lui Andrei
doar amuzată. O idee păru să-i străbată mintea lui Dragoș. Obrajii i se umflară ca și cum
ar fi vrut să inspire cât mai mult aer, pregătindu-se pentru un nou efort fizic, Andrei îl
privi ciudat și aproape speriat, se pregăti și el să fugă dar deocamdată nu prea-i venea să
creadă că acest lucru chiar avea să se întâmple.
Totul încremeni astfel. Deodată, cu un zumzet puternic și scurt, Dragoș scuipă cu sete
o flegmă imensă, care porni ca un proiectil în direcția lui Andrei și se opri cu un pleosc
sec în urechea lui. Începu imediat să țipe și să sară într-un picior cu capul aplecat,
încercând să scoată flegma lipicioasă din ureche. Adi izbucni într-un râs isteric, Dragoș
se ridică și fugi, Andrei după el:
- Morții mă-ti de gras împuțit!, îl ajunse și îl trase de haine, ștergându-se pe mâini,
apoi îi dădu câteva capace peste ceafă, care nu părură să-l afecteze prea mult.
Se potoliră totuși destul de repede, cu toate că Andrei rămase bosumflat și mai înjura
din când în când pe sub mustață, ducându-și mâna la ureche cu dezgust. Își aprinse o
nouă țigară și Dragoș îl fixă cu privirea, dar fu total ignorat. Se resemnă cu ideea și căută
altceva de făcut. Se uită lung prin curte, găsi leagănul vechi și înalt, se sui pe el și începu
să se bălăngăne. Un scârțâit sinistru se proiectă în întreaga curte. Andrei scotea fumul în
cerculețe și le studia concentrat, abia stăpânindu-și nervii. Adi se duse spre centrul curții,
ca să-l audă amândoi cum spune dintr-odată:
- Pleosc!
Dragoș începu să râdă zgomotos și din această cauză se balansă mai mult în lateral,
Andrei trase adânc din țigară și se uită la Adi cu un oarecare dispreț, dar când îl văzu cum
stă calm și zâmbește senin, îi veni și lui să râdă și chiar o făcu, discret.
Dragoș însă râse și mai al dracului, ridicându-se în picioare pe leagăn și ținându-se
bine cu mâinile de cele două bare de fier. Se înroși la față de atâta râs, obrajii i se subțiară
și burta i se revărsa în valuri. Toată carnea îi tremura și nu părea să se mai poată opri.
Încercă, dar ca și cum ar fi frânat cu mașina pe un teren alunecos, râsul lui nu se termina
niciodată de tot, se subția pe un ton înalt cu sunete lichide, prelungite vocalic, moment în
care Dragoș încerca să respire pe nas, reușea parțial și scotea un horcăit inuman, apoi,
odată ce se echipa cu destul aer, continua să râdă încă mai sănătos ca înainte, ochii îi
deveniră două dungi conturate cu lacrimi. Trecuse de mult peste punctul în care râsul lui
era enervant, așa că cei doi prieteni îl priviră mai degrabă uimiți. Probabil că nu s-ar fi
oprit dacă din casă n-ar fi ieșit maică-sa. Nici nu deschise bine ușa, că îl și strigă:
-Draaa-goș!
Băiatul se opri instant, parcă-și înghiți limba și făcu ochii mari spre maică-sa, dar se
opri așa de repede, încât mușchii, până atunci contorsionați din cauza râsului, se
destinseră total, strânsoarea mâinilor slăbi exact în momentul în care Dragoș se legăna în
față. Mâinile i se desprinseră de leagăn și plonjă lent înainte, pe burtă. Ateriză bufnind și
se ridică imediat, fugind la maică-sa și abia când ajunse în fața ei izbucni în plâns. Dar
maică-sa nu se uită la el:
- Ce ți-am zis eu, nesimțitule? Ce-ai dat cu mingea-n grădină?! Ai distrus tot
zarzavatu’!
Băiatul se uită altfel la maică-sa, puțin speriat și înciudat, colțurile buzelor i se traseră
în jos de tot, obrajii i se zbârciră de riduri și gropițe, dinții i se întrevăzură puțin albi și
lunguieți, căscă gura ovală până când și limba și în spatele ei omulețul se putură vedea,
apoi scoase un urlet groaznic încleștându-și mâinile pline de tăieturi și praf amestecat în
sângele care-i curgea în firicele. Începu să ridice mâna continuând să urle, din palma lui
pufoasă se desprinse un deget borcănat, arătând spre Andrei, care ținea țigara palmată și
încă nu apucase să dea drumul fumului din plămâni. Maică-sa abia acum îl văzu, se
fâstâci puțin stingherită, apoi își zise că aia e, și spuse pe un ton mieros:
- Bună, Andrei.
Dar Andrei nu putu să-i răspundă, așa că se mulțumi să o privească cu ochii bulbucați
și speriați, în cele din urmă dădu într-un fel din cap dar realiză că nu era de ajuns, așa că
vru să fluture pur și simplu mâna zâmbind, dădu să facă acest lucru cu dreapta, se
răzgândi imediat când își aminti că acolo ascundea țigara, și îi făcu acel gest cu stânga.
Dar mama lui Dragoș deja nu se mai uita la el, era mai preocupată cu propriul copil, care
încă se mai smiorcăia acolo. Îi ordonă să înceteze, să ia mingea din grădină, să îndrepte
zarzavatul, să se spele apoi pe mâini și să cumpere sifon, apoi intră la loc în casă, cu
mersul ei legănat.
Adi ieși și el din spatele viței de vie, unde se ascunsese precaut până atunci, și îi spuse
lui Andrei că el pleca. Se salutară și Andrei, odată rămas singur, începu să se dea și el în
leagăn, uitându-se la Dragoș, care îi urma spășit ordinele maică-sii. Numai din când în
când schimbau priviri ciudate. Dispăru în casă și ieși destul de repede cu o plasă în mână,
se postă în fața prietenului său. Andrei se mai legănă de câteva ori, apoi sări de pe leagăn
și porni spre poartă.
- Un’ te duci?
- Nu mergi să iei sifon?
- Ba da, spuse Dragoș zâmbind și alergă după el.
Străbătură aceleași alei care duceau spre părculeț. Ajunseră în fața sifonăriei, Dragoș
scoase din plasă două sticle și banii, așteptară.
- Uite-o pe Monica.
- Unde?
- Acolo, și indică spre scara unui bloc, apoi luă o sticlă din mâna vânzătorului și o
strecură în plasă. Din scara blocului se auziră niște țipete. La scurt timp le văzură pe Ana
și Loredana fugind afară, apoi și pe Monica. Păreau mai degrabă indignate decât speriate,
din urma lor venea rânjind un lungan. Monica îl văzu pe Andrei, fugi spre el, celelalte
fete rămaseră să-l înjure pe lungan, care le asculta indiferent sau amuzat.
- Andrei!, strigă Monica luându-l de mână și apoi ascunzându-se în spatele lui. Băiatul
nu știu cum să răspundă.
- Ce-aveți mă?
Monica se chinui să-și tragă răsuflarea, Dragoș întinse mâna după a doua sticlă de
sifon, o puse grijuliu în plasă.
- Lunganu... Și-a... dat jos chiloții... în fața noastră!
Andrei și Dragoș o priviră acum cu interes, lui Dragoș nu prea-i venea să creadă:
- Ce?
- Da, și-a... arătat aia...
- Nu te cred, spuse Dragoș simplu și sincer, sau poate voia mai multe detalii.
- Ba da! Eu nu mă mai întorc acolo, Andrei, mi-e frică, pot să vin cu tine?
- Du-te la Ana și Loredana, n-are ce să-ți facă dacă stai cu ele.
Dar Monica scutură din cap în semn că nu:
- Nu vreau să mai văd...
Andrei se consultă din priviri cu Dragoș, apoi se întoarse spre fată:
- Bine, hai.
Porniră toți trei, Lunganu’ și cele două fete dispăruseră între timp din fața scării, dar îi
revăzură în părculeț. Monica scânci când dădu ochii cu el, deși se aflau la ceva depărtare.
Fetele țipară din nou, cei doi băieți se uitară imediat spre ei, așteptând cu interes să vadă
cum Lunganul își dădea într-adevăr chiloții jos.
Lunganul era un băiat puțin mai în vârstă ca ei, înalt și destul de subțire. Avea mereu o
privire tâmpă și nu-l credeai în stare de vreo intenție bună. Stătea în picioare în fața mesei
de ping-pong, lângă Ana și Loredana, care se uitau la el și țipau, își duceau mâinile la
ochi și apoi și le dădeau la o parte, se întorceau și îl înjurau, apoi se uitau iar. La fel se
comporta și Monica, își ascundea chipul în spatele lui Andrei, se ținea cu mâinile de
tricoul lui, apoi își întindea gâtul ca să se uite la Lungan, țipa scurt, închidea ochii, se
adăpostea iar, se ruga de Andrei să plece de acolo și când spunea acolo, se uita iar acolo.
Andrei și Dragoș în schimb se uitau fix la Lungan, cum stătea calm și impasibil în dreptul
mesei de ping-pong, și un lungan în mic se proiecta în fața lui, lipsit de membre, brodat
cu vinișoare și cârn, străbătut de spasme dar în rest la fel de indiferent și înalt. Proiecția
nu dispăru decât în momentul în care, deranjată de atâta gălăgie, o babă scoase capul pe
geam, privi așa cum putu și ea de la etajul trei, nu-și dădu exact seama ce privea dar urlă
oricum la copii:
- Chem poliția, golanilor!
Fugiră toți trei la Dragoș acasă și abia după ce închiseră poarta în urma lor începură să
râdă nervos. Imediat ce Dragoș plecă să-i ducă sifonul maică-sii, Monica se apropie de
Andrei, îl sărută pe obraz – îi simți respirația întretăiată de sperietură, efort și excitație –
se retrase elegant la un pas în spate și spuse rar:
- Mulțumesc, Andrei.
El nu înțelese de ce, dar se simți bine. Încă se gândea la Lungan și încerca să-i
înțeleagă gestul. Dragoș ieși zbârnâind din casă, ținea pumnii strânși și în pumni ceva
care-l făcea să zâmbească. Dar când dădu cu ochii de Monica exuberanța îl părăsi o
secundă. Uitase de ea și, cum nu o mai văzuse niciodată în curtea lui, nu știa cum să se
comporte. I se adresă prietenului său:
- Mi-a dat mama bani!
- Cât? răspunse ridicând sprâncenele.
- Cinșpe’ mii!
Își zâmbiră pentru că știau ce însemna asta, ceea ce o făcu pe fată să se simtă încă și
mai stingherită, dar fără să îi zdruncine cu nimic intenția. Cei doi băieți ieșiră pe poartă,
fata după ei. Traversară strada și așteptară în stația de autobuz. Urcară la scurt timp și se
așezară pe scaune, Dragoș lângă Andrei, Monica în fața lor. Cumva, Andrei înțelese că se
întâmpla ceva, ceva ce până la urmă își dorise și el, dar asta nu îl făcea să nu vrea să fie
singur cu prietenul său. Dragoș o privi pe fată și își aminti dintr-o dată de cele întâmplate
mai devreme.
- E tâmpit ăla! Mama spune că e un golan și că să nu stau cu el.
- Cine?
- Fratele lui Adi, răspunse Dragoș apăsând cu ciudă pe numele lui Adi.
- Cine mă?
- Lunganu, spuse și Monica.
- Lunganu e fratele lui Adi?
- Da, interveni iar Dragoș, părându-i-se că astfel Adi scădea în ochii lui Andrei. Dar
acesta nu înțelegea cum cei doi puteau fi frați. Doar îi văzuse părinții și locuiau în case
diferite. Nici nu umblau prea mult împreună, cel mult se salutau în parc.
- Destul de îndepărtat, totuși, a treia mamă și al nu știu câtelea tată, spuse Monica.
Dar Andrei tot nu înțelese, deși o jumătate de idee, pe care nu voia să o ducă până la
capăt, îi zgândărea mintea. Se hotărî să îl întrebe direct pe Adi când avea să-l mai vadă.
Nu putea fi adevărat. Apoi mai trebuia să îl întrebe și pe taică-su ceva, dar asta iarna.
Nedumerirea îl sâcâi tot drumul cu autobuzul. Îi mai auzise și pe alții numerotându-și
părinții, dar trecuse cu vederea, putea fi doar una din multele ciudățenii de care alte
familii dădeau dovadă.
Coborâră și mai merseră puțin pe faleză.
- Ce facem?, întrebă Monica.
Cei doi se înfruntară din priviri, nu se gândiseră ce să facă cu ea. Dragoș spuse
tranșant:
- Noi mergem peste Dunăre!
- Vin și eu!
- Ai bani?
- Nu...
- Atunci nu vii!
- Dar aveți cincisprezece mii...
- Sunt banii mei!
Cei doi se mai ciondăniră puțin, până când, mânat de nu se știe ce idee, Andrei
interveni:
- Ce ți-a dat mă-ta cinșpe’ mii dacă știa că-i cinci mii biletu’?
Dragoș părea pus în dificultate.
- I-am zis că vine și Adi, că e mai mare...
- ...Și vine?
Se uită în jurul lui.
- Nu...
- Atunci ia-i ei bilet!
- N-nu, sunt banii mei!
- Te zic lu’ mă-ta că n-a venit și Adi!
Obrajii lui Dragoș se umflară și căpătară o altă nuanță, în cele din urmă plecă spre casa
de bilete murmurând nemulțumit ceva. Se întoarse cu cele trei bilete și urcară pe bac. Se
repeziră spre vârful bacului și se uitară la valuri, la malul celălalt, la cer. Monica îl
înghesui pe Dragoș încercând să se apropie cât mai mult de Andrei, băiatul vru mai întâi
să o înjure, dar când văzu că Andrei îi făcea loc mai spre el, se duse ceva mai în spate și
privi îngândurat apa.
Bacul porni și imediat simțiră curentul plăcut. Aveau impresia că merg foarte repede.
Andrei se uită la fată și ea îi întoarse privirea zâmbind și încolăcindu-și mâinile în jurul
brațelor sale. Un moment, băiatul se simți mai matur. Mai ales deoarece avea impresia că
puținii oameni de pe bac se uitau cu toții la ei. Monica se apropie închizând ochii și
ridicându-și galeș un picior, îndoit de la genunchi. Se uită curios la ea, îi văzu părul
zburătăcind în spate și îi veni ideea. Se uită în sus, apoi în spate – la câțiva metri stătea
posac Dragoș, un bărbat ceva mai în fața lui. Monica deschise înciudată ochii, exact la
timp pentru a-l vedea pe Andrei scuipând cu forță în sus. Scuipatul țâșni violent, se potoli
la semi-înălțime, apoi se lăsă dus de vânt și trecu ca un glonte prin fața bărbatului,
plonjând în cele din urmă în apă. Bărbatul fu cumva trezit din reverie, își pipăi obrazul șiși
încreți fruntea, se întoarse spre soția lui și o anunță că începe o ploaie.
- Se uită încoace?, întrebă Andrei încercând să nu facă nicio mișcare. Monica își
întoarse capul:
- Nu, a plecat.
Râseră amândoi puțin, apoi băiatul se concentră și scuipă în sus, de data aceasta
arcuindu-și capul mai pe spate. Scuipatul plecă vâjâind înspre Dragoș, care tocmai se
întorcea spre ei, îl văzu, făcu ochii cât cepele și îi miji când explodă în nasul lui,
împrăștiindu-se apoi pe toată fața. Andrei izbucni într-un râs răzbunător, Dragoș se șterse
cu palmele și se grăbi să-și adune toată saliva ca pe un bulgăre în gură, își încordă fălcile
și scuipă spre Andrei.
Fața lui Andrei se contorsionă în așteptarea scuipatului, care țâșnise impresionant din
gura prietenului său, dădu să se eschiveze, dar flegma se opri la mijlocului drumului,
pluti o vreme agonizant și, răzgândindu-se dintr-o dată, țâșni înapoi spre Dragoș
spărgându-se de fața lui udă.
De data aceasta izbucni și Monica în râs, Dragoș începu să se șteargă pe față cu
palmele, apoi cu palmele de pantaloni și iar pe față. Chipul i se înroși cu totul. Făcându-ise
dintr-o dată frică, Andrei îi anticipă reacția și șuiera scâncit:
- Acuma suntem chit!
Dragoș s-a calmat treptat și restul călătoriei a decurs fără alte probleme. Soarele
începuse să încălzească bine atmosfera, tricoul alb cu imprimeuri colorate al Monicăi
păru prea călduros corpului ei fragil, cercetă acest aspect și mâinile ei, continuarea aceea
firavă a mâinilor ei, se răsfiră pe sub tricou și, de acolo, făcu niște mișcări de evantai.
Degetele i se potriviră în mijlocul sânilor și tricoul se depărtă, se apropie de acești sâni ca
și cum aceștia nu ar fi fost sâni, ci arcuri. Mișcării de apropiere și depărtare a tricoului i
se suprapuse ușoara mișcare de depărtare și apropiere a sânului drept de cel stâng, ca un
perpetuum mobile mai puțin perpetuu și mai degrabă mobil. Ochii lui Andrei însă erau
atenți la mișcările maxilarului lui Dragoș, de unde încă se mai aștepta să pornească o
nouă și nemiloasă torpilă. Dragoș mesteca o gumă.
Ținea guma cu dinții din față încleștați, își mișca dantura rumegând îngândurat, apoi
obrazul drept i se umfla prin locul pe unde limba se întindea după gumă, o prindea
strângându-se căuș în jurul ei și o trăgea mai în spatele gurii, de unde se ducea de la sine
spre măsele. Măselele atât așteptau: își începeau imediat munca de menghină, fixând și
strângând guma, care se mula pe suprafața denivelată, apoi se mișcau stânga-dreapta,
strângând guma într-o sferă aproximativă, pe care iar o întindeau ca pe-un aluat. Nu
trecea mult timp și limba iar șerpuia, strângea guma și o readucea între dinții din față.
Privirea lui Andrei se încorda atunci.
Bacul se opri la malul celălalt al Dunării odată cu mâna Monicăi între sâni. Când
muncitorii fixară puntea de legătură între bac și mal, mașinile porniră agale la fel cum
mâna Monicăi se lăsă să curgă în jos, mângâind astfel pentru o ultimă oară acei sâni
călduți, și strecurându-se apoi de cealaltă parte a tricoului cu un ușor suspin. Băieții
strigară de fericire și se năpustiră spre punte, fugiră pe lângă mașini și săriră pe mal
acompaniați de înjurăturile muncitorilor. Monica făcu același traseu dar pașii ei părură, în
comparație cu fuga celor doi băieți, să se îndrepte în direcția opusă. Toți trei se reuniră în
fața magazinelor de lângă ghișeul unde se vindeau biletele pentru bac, băieții energici și
neștiind ce să facă mai întâi, fata ușor curioasă și molatecă:
- E cald.
Lui Dragoș i se aprinse becul:
- Să ne scăldăm! strigă și o și zbughi de-a lungul malului spre locul de unde puteau să
sară în apă, urmat foarte aproape de Andrei și, mult mai nehotărât, de Monica. Băieții
rămaseră însă în fața apei. Se uitară la fată, începură să se dezbrace, își aruncară hainele
în frunzișurile de lângă ei până rămaseră în chiloți, Dragoș sări în apă făcând-o să
pleoscăie zgomotos și să împrăștie stropi grași împrejurul lui Andrei, care, nepăsător
acestora, se uită la fată:
- Nu intri?
- Nu, eu stau aici. Oricum trebuie să păzească cineva hainele.
Andrei dădu din umeri și plonjă la rândul său în apă.


Proză scurtă extrasă din volumul "Toate dansurile, dansul", apărut la Editura Cartea Liberă, format pdf.


sâmbătă, 12 martie 2011

Despre zebre (Ultima parte)

Despre zebre 

Cristina Bălan, Abateri simple, Ed. Princeps Edit,
Iași, 2010, Redactor: Daniel Corbu

            Romanul pe care îl propunem spre analiză este unul dintre cele 145 de titluri nominalizate pentru premiul Cartea anului 2010 prin intermediul rețelei literare. În același timp, autoarea este văzută de către Daniel Corbu (autorul plăcutului volum de poezie Apocalipsa de fiecare zi) drept ”unul dintre cei mai spectaculoși prozatori tineri din peisajul literar de azi”, completarea ”românesc” lipsind cu conștiinciozitate din această considerație. Ion Zimbru contribuie și el la conturarea portretului tinerei autoare, prin câteva rânduri pline de sinceritate, publicate în cotidianul gălățean Viața Liberă: ”prozatoarea Cristina Bălan, gălăţeancă şi membră a Cenaclului Noduri şi Semne, a învăţat că trebuie să aştepte şi să fie prudentă în declanşarea debutului său editorial, de pertinenţa acestuia depinzând deschiderea către public şi evoluţia sa în literatură. Faptul că nu s-a grăbit se observă în cartea Abateri simple”. Vom încerca în cele ce urmează să ghicim unde se vede acest lucru mai exact.
            Abateri simple este un roman existențial centrat pe tema căutării de sine a tinerei protagoniste, în aceeași măsură un roman de dragoste cu tente filosofice și fantastice. Adina, o tânără studentă, trăiește într-o permanentă confuzie existențială evidentă până și în cele mai mici detalii. Refuzul și în aceeași măsură acceptarea realității înconjurătoare este motorul care antrenează narațiunea și creează conflictul cărții. Senzația de ireal pare singurul mod de a fi al protagonistei, dar aceeași senzație se dovedește, în final, a fi un mod superior de existență, o comunicare la care nimeni nu mai poate avea acces.
            Toate aceste zbateri ale protagonistei sunt urmărite de-a lungul a câtorva ani, în care Adina trece prin acele evenimente în măsură să o salte spre maturizare. Adevărata maturizare vine însă dintr-o cu totul altă direcție, și nu din asumarea unui statut social respectabil sau din relațiile sociale/sexuale pe care le întreține fugitiv. Capacitatea Adinei de a-și păstra nealterată deschiderea spre transcedent trecând prin(tre) toate abaterele simple imanente este poate adevărata și singura ei virtute. 

Abateri simple. Simple, dar multe
            Romanul Cristinei Bălan se deschide într-un mod plăcut, cu prezentarea tinerei și mofturoasei studente Adina, care, imediat ce se trezește, constată ”cu aceeași surpriză neplăcută dintotdeauna că decorul nu e tocmai cel la care se aștepta” (pag. 7). Primul sens al titlului cărții pe care o citim ne este sugerat chiar de la început, odată cu prima incursiune în mintea protagonistei: ”Prea cald pentru luna februarie!, își spuse cu aerul cuiva care a observat că e cald în luna februarie” (pag.7) – suntem astfel introduși în seria de abateri simple de la un soi de bun-simț narativ, adică în seria de expresii bizare care nu sunt curioase, ci par doar deplasate prin expresivitatea lor forțată. Se continuă această paradigmă a forțărilor prin alcătuirea unui portret al personajului exclusiv prin enumerarea titlurilor pe care Adina le are în bibliotecă: „Poe, Twain, Marquez, Hassel, Chiriță, Țugui, Cehov, Creangă, Homer, Rebreanu, Christie[i], Eminescu, Calidasa, Pușkin, Verne, Pann, Dumas, Balzac, Remarque” (7-8). Forțarea poate că nu este vizibilă, dar pentru depistarea ei este necesară lectura întregului roman. Se observă atunci că lista acestor autori nu își găsește nicio justificare. Mai mult, această metodă de caracterizare este cu atât mai deranjantă cu cât nu va fi deloc echilibrată de-a lungul narațiunii prin alte tipuri de caracterizări, dar despre acest lucru vom vorbi mai târziu.
            Se revine la acel mod plăcut de a prezenta un personaj abia în momentul în care naratorul pare mai interesat de lucrurile simple, de carnea personajului: ”Își privi mâinile: dacă degetele puteau căpăta vreodată un aspect al specializării în dat paginile, atunci ale ei aveau sigur acel aspect. Dacă ochii ajungeau să ia o formă specifică alunecării printre litere vreodată, atunci ochii ei trebuie că aveau acea formă. De la est la vest și din copertă în copertă...” (pag. 8). Din păcate, naratorul își pierde imediat interesul pentru acest gen de descriere simplă, caldă, la firul ierbii, preferând în schimb exclusiv caracterizarea directă a psihicului și a calităților spirituale ale personajelor.
            Continuarea acestui paragraf introduce și un posibil cititor model al romanului Cristinei Bălan, conturând un public-țintă: ”Parcurgea paginile cu un fel de febrilitate, grăbită să cunoască oamenii, destinele lor, să le citească gândurile, să le ghicească personalitatea. Eroii mai semănau uneori, încadrați în tipare clasice încă de la începutul cărții, altora le intuiai caracterul pe parcurs, ori erai liber să-ți formezi propria impresie... Despre personaje, sau chiar despre autor dacă voiai” (pag. 8). Aici se descrie modul în care citesc adolescenții, lectura empatică și schematică pe care o cere un roman polițist sau un roman de dragoste. Din nefericire, publicul-țintă este dificil de cucerit – probabil că puțini adolescenți ar putea trece de dialogul filosofic întins pe câteva zeci dintre paginile care urmează. Ar fi bine dacă ar trece, pentru că romanul de față este destul de potrivit unor astfel de lectori.
            Unele dintre stângăciile de care aminteam sunt prezente – și se vor menține astfel pe întreg parcursul cărții – încă din primele pagini. ”Le-am prea citit pe toate!” (pag.7) – gândește Adina. Inversiunea topică aici este deranjantă auzului și lipsită de justificare. Mult mai ciudate sunt remarcile naive care ne sunt prezentate de narator în discurs direct: ”Pa, Tren! Ne vedem data viitoare!” (pag. 12) – își zice în sinea ei tânăra studentă. Mai nimerit ar fi fost aici, în cazul în care este neapărat necesară prezentarea acestui gând, folosirea stilului indirect prin care s-ar fi putut mai degrabă sugera acest gând. Astfel, personajul ne pare pur și simplu prea naiv pentru ceea ce se vrea a fi, iar naratorul pare să cadă în dulcismele atât de apreciate de unele autoare.
            Alte abateri simple apar prin folosirea unor jocuri de cuvinte (prea mult spus poate, mai degrabă folosirea unor termeni contradictorii) neinspirate și facile, cum ar fi acesta: ”Clipi nedumerită ca dinaintea unei picturi abstracte cu pretenții concrete” (pag. 12).  Bineînțeles, următoarea abatere simplă cade în cele din urmă într-o abatere foarte gravă, pe care o voi trata mai încolo. Deocamdată, e bine să notăm doar că unele cuvinte sună atât de ne-oral în dialog: ”- Fără să luăm în considerație faptul că nu vezi nimic de obicei?”. Considerare ar fi sunat aici mult mai natural și mult mai puțin pretențios. Câteva pagini mai încolo: ”Sunt săracă precum un șoarece” (pag. 15), când atât de firesc ar fi sunat ”ca un șoarece”.
            Un alt efect nedorit creează și inserțiile, în planul naratorului, a unor referințe culturale pretins-înalte: ”ciripitul Monicăi continua ca un concert de Paganini într-o speluncă fără clienți” (pag. 13). Efectul ar fi fost înlăturat dacă naratorul ar fi recurs la acestea în mod constant, ceea ce, bineînțeles, nu se întâmplă, astfel că totul pare a fi doar o scăpare, o dorință exterioară textului, un mic accident lingvistic. Alteori, în planul naratorului se strecoară alt soi de scăpări. În timpul unei cuvântări despre realitatea obiectuală, ce se întinde pe câteva pagini, Adina are o curiozitate obraznică: ”Crezi? o întrerupse Adina, nepoliticos” (pag. 16). Nepoliticos din ce punct de vedere,  ținând cont că în contextul în care apare întreruperea Adina aduce o informație validă și importantă din punct de vedere pragmatic. Chiar dacă nu ar fi fost așa, nu ar fi avut niciun sens ca naratorul să observe ”impolitețea” aceasta și să ne-o arate.
            Toate aceste mici reproșuri pot părea nesemnificative în raport cu miza cărții de față, dar ele nu ar fi fost amintite dacă nu ar fi fost pe cât de simple, pe atât de multe, creând în final un efect și mai respingător. În fond, ele nu sunt nesemnificative în raport cu miza, ci în raport cu celelalte reproșuri pe care le vom aduce.

Abateri mai complicate
            Artificialitatea acestui roman se instalează odată cu începutul primului dialog. Adina ajunge la cămin și se întâlnește cu Monica, una dintre colegele ei: ”- Ei?, o întâmpină clinchetul voios al unei voci, ca un clopoțel stârnit cu deschiderea ușii” (12). Aceasta este cea mai fericită comparație din întregul roman și ne introduce într-o atmosferă plăcută, pe care o vom părăsi imediat. Intimidată de atitudinea în general ostilă a Adinei, care contemplă fără voioșie ploaia de afară, Monica se lansează într-un discurs foarte puțin veridic:
”– Plouă umezind pământul care va rodi la primăvară. Plouă afară, dar noi suntem la adăpost, urmărindu-i pe geam desenele fantastice. Putem ieși afară să respirăm aerul umed, proaspăt spălat, dacă vrem. Putem scormoni cu vârful pantofilor frunzele de pe trotuar, putem ridica ochii spre ramurile cu păsări rămase, cu frunze stinghere. Atâtea mărimi, atâtea forme diferite! Și cât de diferit colorate! Te întrebi dacă nu cumva le va prinde primăvara acolo pe toate, pe aceeași creangă cu mugurii. Se leagănă leneș în vânt, tresărind sub atingerea picăturilor, dăruind foșnet și ciripit acestui miez de iarnă al cărui destin nu mai e acum doar tăcerea înghețată sub căderea fulgilor de nea... Putem privi, la apus, soarele zâmbind portocaliu pe sub norii gri, dând peisajului culori de basm, împrumutând chiar și oamenilor un fel de aură... Dar mai ales, suntem aici, printre anotimpurile trecătoare, trecători și noi dar altfel trecători, aceiași și totuși schimbați cu fiecare anotimp care trece... Suntem aici și putem vedea, ne luminăm retina privind, ne îmbogățim sufletul simțind, avem privilegiul să trăim și totul e pentru noi, doar să privim! Nu-ți deșteaptă nici un sentiment gândul că toată natura e pentru tine? Nu te încântă frumusețea ei, nu te sperie uneori măreția ei?” (pp. 14-15)
            Aceasta este atitudinea patetică, naivă și idealizantă în care se va desfășura întregul roman. Mai mult, în acest fragment se observă și străduința naratorului de a ne arăta că personajul său trăiește, în adevăratul sens al cuvântului. Această obsesie dă un caracter de falsitate extremă romanului. În cuvintele lui Wayne C. Booth, naratorul nu se folosește de retorica potrivită pentru a convinge cititorul. Tot Booth ar evidenția și faptul că naratorul Abaterilor simple este preocupat numai de a ne spune că personajele sale trăiesc intens, și deloc preocupat de a ne arăta acest lucru. Suntem convinși, după lectura romanului, că naratorul nu deține pur și simplu instrumentele și cunoștința de a ne arăta personajul, ne a ne sugera o idee. De la pagina 15, romanul este irecuperabil.
            ”Monica se răsti:
  - N-o cunoști suficient! Lumea nu e doar așa... ceva ce te înconjoară, ca pereții din casă pe care îi știi de ani de zile zugraviți în aceeași culoare. Totul în jurul tău e în continuă mișcare și transformare, nimic nu mai e ca acum un minut și nici nu va mai fi vreodată!” (pp. 15-16)

            Nu numai banalitatea (cu atât mai banală cu cât se vrea opusă banalității) acestei replici ne deranjează, nu numai felul în care este spusă, dar mai ales faptul că Monica se răstește la colega ei – imaginați-vă această replică spusă pe un ton răstit de o copilă de 20 de ani unei alte copile și veți vedea imaginea de ansamblu la care mă refer. Romanul este construit trei sferturi numai din acest gen de dialoguri, întrerupte foarte rar de vocea naratorului – care se confundă de atâtea ori cu cea a personajelor (care sunt, toate, măști auctoriale). Când se întâmplă acest lucru, se văd atât de bine stângăciile naratorului încât tot eșafodajul se năruie subit: ”Adina zâmbi senin inocenței amuzant-zbârlite”, unde inocența la care se face referire poate fi foarte greu privită ca inocență. Dar aceste forțări ale comparațiilor și descrierilor dezgustă cititorul. În primul rând că acesta nu poate considera discursul Monicăi inocent, în al doilea rând, dacă acesta chiar ar fi inocent, atunci în niciun caz nu ar putea fi considerat amuzant, iar în al treilea rând, alăturarea celor doi termeni de la sfârșitul sintagmei este doar caraghioasă. Personajele se adâncesc în propriul lor penibilism:
            ”- Ascultă-mă dacă ții neapărat, dar nu-mi da voie să-ți ating sufletul!
  - Ce e asta?, se înfioră Monica pălind. Poți?” (pag. 17).
            Din acest moment cititorul, oricât de bine intenționat, nu se poate opri din râs. Aici este pusă la încercare până și răbdarea acelui public țintă despre care vorbeam. Naratorul însă își ia foarte în serios personajele, astfel că nu trebuie să ne surprindă dacă, după acest dialog metafizic purtat cu colega ei de cameră, Monica nu mai este aceeași:
           
            ”- A fost doar un vis urât. Nu e nimic adevărat, nu pentru tine! Nu te mai gândi! Respiră adânc, reculege-te și reia-ți credința, speranța și dragostea de unde le-ai lăsat... Regăsește-ți sufletul!
            - Crezi că mai pot?” (pag. 37).

            Ceea ce încearcă Cristina Bălan prin aceste dialoguri iluministe este să creeze un soi de suspans și chiar un fir narativ. Acest lucru, evident, nu îi iese, în mare parte deoarece, tot citindu-le, realizăm că nu sunt tocmai dialoguri, ci mai degrabă monologuri, un dialog între surzi. Observăm destul de repede că pagini întregi sunt umplute fără ca informații noi să fie aduse, fără să se realizeze nicio intensificare a dialogului, etc. Nici măcar nu se aduce, prin aceste pagini goale, vreun plus estetic. Un contra-exemplu pentru folosirea acestei tehnici poate fi văzut în filmul științifico-fantastic The Man from Earth, unde dialogul chiar creează fir epic și mișcare narativă. De altfel, artificialitatea și unidimensionalitatea personajelor, cât și lipsa oricărei culori locale, lipsa minimului necesar de descriere ar fi trebuit neapărat introduse într-un context special, cum face Italo Calvino în Cavalerul inexistent sau cum se întâmplă în filmul Waking Life, unde dialogurile sunt și bune, și metafizice, și narative. Însă ne dăm seama destul de repede că naratorul acestui roman este lipsit de orice intenționalitate de acest gen, care îi este străină și inaccesibilă.

            Abateri simple este un roman lipsit de imaginație, lucru evident mai ales în scena principală, unde lucrurile se întâmplă într-un fel cam ca în Cenușăreasa: Adina este mai mult forțată de colegele ei să participe la un bal, unde îl întâlnește pe băiatul blond cu ochi albaștri de care se va îndrăgosti, dar de care fuge la miezul nopții. Tehnica recunoașterii pe care Cristina Bălan o folosește aici l-ar fi făcut și pe Aristotel să-i recunoască lipsa de imaginație: la intrare, Adina se împiedică de Cătălin și îl murdărește de ruj, semn prin care-l va identifica mai târziu în mulțime.
            Începe povestea de dragoste, tratată atât de șubred de narator încât cu greu poate fi numită poveste de dragoste – ci doar o continuare stângace a acelui dialog pe care Adina îl începuse cu Monica. Elementele de fantastic ar fi putut salva romanul, dar nu o fac, mai ales din pricina structurii dezlânate la nivel epic.
            Vedem lipsa imaginației și a veridicității și în scena în care protagonista intră, la miezul nopții, în cămin. Problema pe care trebuie să o rezolve este de a trece de portar:

            ”- ...OK, aproape am ajuns, constată el. Ce vom face în clipa următoare?
            - Ai să râzi, răspunse Adina căreia îi venise o idee. Cred că se va întâmpla ceva unic în istoria școlii, iar dacă de mâine nu voi mai locui la această adresă, vei ști de ce!
            El se retrase în umbră, iar Adina bătu în geamul întunecat al cabinei portarului.
            - Pleacă!, strigă o voce somnoroasă dinăuntru.
            - Poliția! În numele legii, deschideți!” (pag. 78).
           
            Observăm, în treacăt, stângăciile în redarea discursului oral (”Ce vom face în clipa următoare”), cu care până la această pagină ne vom fi obișnuit. Dar ideea că o fată de 20 de ani poate trece drept polițistă, mai ales printr-o replică luată atât de clar din filme (căci numai acolo se spune ”În numele legii, deschideți”), este de o naivitate naratologică de prost gust. Bineînțeles, nu este vorba despre un gust atât de prost ca majoritatea dialogurilor:
            ”- Ce vrei tu? Îți dai seama ce-mi ceri? Îți dai seama ce-mi faci? Cine ești? Cine crezi că sunt?
            Ea întrebă nevinovată, fără să clipească:
            - Cine ești?
            - Sunt un om, fir-ar să fie!” (pag. 91).
            Nici despre o psihologie a personajului nu se poate vorbi, chiar și atunci când naratorul încearcă să se preocupe de ceva asemănător. De exemplu, ne sunt prezentate gândurile Adinei până în momentul în care aceasta adoarme:
            ”Ceilalți par atât de conștienți de timpul lor! Mi-am spus de atâtea ori să am răbdare că încă nu mi-a venit timpul! Iar acum, parcă simt cum mi-a trecut timpul deja și l-am pierdut. Începuse... dar s-a sfârșit înainte de a-mi da seama cum e. Da, mi-am spus o dată că e timpul meu, mi-am spus! Dar cât de puțin a fost!” (pag. 118) (...) ”Dar timpul tot trece, până la urmă tot murim. Dar până la sfârșitul vieții aflăm oare ce rost am avut trăind, e oare o necesitate a trecerii? Sau rostul nostru îl știe altcineva, suntem instrumente ale ordinii create de El și nu intră în firea lucrurilor să știm, nu ni se spune nimic?”.
            De aceea pare ciudată remarca domnului Daniel Corbu: ”Autoarea știe să dinamiteze un psihologism care, ca și în cazul cărților bune din le nouve roman, navetează între candoare și cinism”. Bineînțeles, Daniel Corbu se referă la altă carte atunci când continuă: ”Etalând elementele unei lumi interioare și originale, insolite, autoarea reușește, mai ales prin personajul principal Adina, pagini profunde dintr-o carte a nesfârșitei căutări ființiale”. Toate problemele ontologice prezente în acest roman se mențin la nivel de liceu, iar Adina este unul dintre cele mai slabe personaje din literatura contemporană.
            Dar nu numai personajul este nereușit, ci mai ales naratorul, ale cărui intruziuni scârție întotdeauna, probabil din dorința de a găsi o expresie originală. Care, bineînțeles, cade într-un penibilism evident. Vom reda întreaga paradigmă de comparații total nereușite, pentru că sunt atât de nereușite încât merită meditat asupra lor:

(10) ”Alunecă din nou în fotoliul mare și calm ca o plăcintă cu brânză și stafide.”
(17) ”începu cu o voce joasă, liniștită ca un piure de banane”
(53) ”Adinei îi pică treaba asta ca un șoarece murdar pe tarta cu frișcă, din nou”
(57) ”Se întoarse din nou către Adina, luându-și un aer de profesor răbdător care explică unui elev mai greu de cap o problemă extrem de importantă”
(80) ”Adina moțăi ca o felioară de cozonac cu nucă și cacao uitată în castronul cu lapte”
(81) ”Vocea furioasă a pedagogăi izbucni de-afară ca vântul de nord în podul cu tinichele la trei dimineața”
(85) ”Adina răspunse calmă ca asfaltul pe trotuar la ora prânzului”
(100) ”- Ordinea întâmplării?, îl privi ea ca pe o balenă pitică găsită în iarbă”.
(144) ”- Poftim!? clipi el printre frunze ca și cum l-ar fi întrebat ficusul dacă focile pun scorțișoară la griș cu lapte”.
(176) ”Vocea lui venea, și ea, ca dintr-un loc îndepărtat, greu înțelegerii de ajuns”
(181) ”- Ca și Vlahuță, nu te temi de moarte, ci de veșnicia ei...”
(182) ”Lili o privea ca un pahar cu picior uitat în poligonul de tir”
(189) ”Ha?, rămase Adina ca dinaintea reclamei la vopseaua de pictat buline pe țânțari”
(196) ”Adina se foi ca o broscuță ciufulită în acvariul cu pești-neon”
(209) ”Zâmbi calm ca în fața cuiva care încearcă să vâre un mamut emotiv sub microscop”.

            Cartea Cristinei Bălan se zbate la granița dintre fan-fic, fantasy, romance și eseistica pseudo-filosofică speculativă. Faptul că nu atinge niciuna dintre țintele pe care și le propune mai sus, ne face să considerăm nu că avem de a face cu un roman de duzină, ci că avem de a face cu un roman foarte slab chiar și printre romanele de duzină. Claritate, concizie și veridicitate cerea Quintilian de la arta oratorică. Au trecut douăzeci de secole de atunci. Degeaba.  
 



Propulsie narativă
Narator
Structură
Tehnică
Estetică
Creativitate
Originalitate
5
7
6
3
7
3
10
Retorică
Umor
Cursivitate
Idee
Culoare
Descriere
Personaj
4
6
7
8
3
4
2

*Notele sunt gândite pe o scară de la 0 la 20.

[i] În cazul în care vă întrebați despre ce Christie e vorba, răspunsul este Agatha.