Despărțirea de proză

Prima parte – Al patrulea element

La o primă privire, dacă luăm un roman (unul bun, dacă tot îl luăm) și îl desfacem în părțile componente, ajungem la câteva elemente: poveste, limbaj poetic și informație. Toate trei sunt importante, în sine, în egală măsură. Dacă prin poveste și limbaj poetic știm ce înțelegem, despre informație am putea discuta puțin. Nu o să o facem acum. Ceea ce mă interesează în mod special este de ce, într-o lume care abundă în aceste elemente, ele sunt cel mai mult prețuite atunci când sunt adunate într-un roman (sau într-o proză de dimensiuni variabile). De ce nu suntem capabili să ne hrănim pofta de proză înghițind elementele ei componente de pe unde le găsim împrăștiate? De ce avem nevoie de un prozator pentru acest lucru?

Întrebarea pe care o pun este, în fond, de ce nu avem nevoie de cineva care să adune dioxidul de carbon și oxigenul, să ne descleșteze nările, apoi să ne apese într-un fel toracele pentru a respira? Mi se pare evident că există la fel de multă (dacă nu mai multă) poveste pe lume decât dioxid de carbon, informație decât oxigen și că limbajului i se poate adăuga la fel de ușor o funcție poetică cum aerul se poate respira. Înafara blondelor din bancuri însă nu există o nevoie reală de oameni care să ne ghideze în a respira. Cum poate exista așadar o nevoie reală de prozatori?

Și mi se pare că sunt prea multe răspunsuri la această întrebare pentru ca vreunul dintre ele să fie bun. Nu adevărat, ci doar bun. Poate exista o nevoie culturală, politică, religioasă, economică șamd de prozatori, dar nu una reală, din moment ce lumea la care mă refer este lumea noastră.

Ce îl determină atunci pe un părinte să îl îndemne pe copilul său, atunci când acesta se ocupă cu orice altceva, să pună mâna pe o carte? Nu există deloc sau destulă informație în ceea ce face? Cu ce s-ar putea ocupa acel copil pentru a legitimiza îndemnul părintelui? Să spunem că se uită la televizor, și, ca să nu fim părtinitori cu teza noastră, să precizăm că nu se uită la vreun post cultural sau științific, ci chiar la emisiunea domnului Dan Diaconescu. Există în această emisiune cele trei ingrediente de mai sus? Ba chiar din abundență, mai ales că respectivul copil se uită chiar la un episod din cazul Elodia. Efortul necesar pentru a-și potoli setea de roman este minim.

În cazul pe care l-am ales, unul destul de ușor de elucidat, veți spune, diferența e clară chiar dacă ar fi să acceptați existența acestor elemente: părintele se gândește la roman ca fiind ceva constructiv, în timp ce televizorul, veți fi de acord dumneavoastră chiar dacă nu veți fi citit Derrida, este considerat a fi deconstructiv. Așa că, după cum veți observa, lipsește un element din descompunerea la care m-am dedat: romanul (dacă mai țineți minte, am ales unul „bun”) are și o componentă constructivă. Mai mult, voi adăuga eu, o componentă constructivă care-i lipsește lui Dan Diaconescu.

Dar care ar putea fi aceasta, din moment ce emisiunea respectivă conține toate ingredientele pieselor grecești antice? Este imposibil ca din mormanul de ingrediente deconstructive prezente în emisiune să nu se ivească, la un moment dat, ca prin minune, și unul constructiv, pe care copilul să-l poată folosi, alături de povestea, limbajul poetic și informația deja prezente în emisiune, pentru a-și satisface nevoia de proză.

Dacă mă veți întreba pe mine, ceea ce înțelege, în acest caz, voi spune eu, părintele prin constructiv (ca element de demarcație în stare să facă diferența) nu este nimic altceva decât plictiseala. Acesta este al patrulea element al romanului (bun). Și este, într-adevăr, în stare să șlefuiască foarte bine caracterul unui copil.

Proza, dacă nu chiar și numai prin dimensiunile ei, trebuie să fie plictisitoare. Dacă nu ar fi, atunci ar fi literatură de consum.

Acesta este principalul handicap al prozei. Tot ceea ce numim tehnică literară este încercarea cititorilor de a face proza mai puțin plictisitoare. Ea nu poate niciodată să nu fie plictisitoare (în măsura în care cititorul nu este pervers într-un sens cât se poate de literal al cuvântului) într-o anumită măsură. Eu voi merge, cu voia dumneavoastră, un pic mai departe, și voi încerca, în cele ce urmează, să argumentez că proza este prin excelență plictisitoare.

= sfârșitul primei părți =

de Adrian Haidu

101 tripuri cu Haidu (ultima parte)

(Citiți părțile I, II, III și IV)

- Faza asta cu google... e ca și cum ar deschide un univers paralel, în care se întâmplă cele mai improbabile lucruri. Cauți „girafă” și el îți spune: „Poate te-ai gândit la girafă care cântă și e luată la bătaie de alte girafe” și da, deschide un univers paralel în care chiar la asta te-ai gândit.

O pierdusem pe Bianca, Laura sau Mirona, se mulțumea doar să fumeze în liniște.

- În universul ăsta paralel, cu cât e mai improbabil să se întâmple un lucru, cu atât poți să fii mai sigur că o să se întâmple. „E improbabil să se întâmple asta” înseamnă „E probabil să se întâmple asta” sau chiar „E foarte probabil”.

Am rămas câteva momente privind aiurea. Ea mi-a întins țigara, am refuzat. Ca atins de o epifanie, am zis:

- „E improbabil? Să se întâmple asta!”

Aici s-a uitat cu o curiozitate nouă la mine și abia a schițat un zâmbet.

- Știi? „E improbabil? Să se întâmple asta!” Știi? Ăsta e sloganul... Și în același timp explicația pentru absolut tot. Tot ce se întâmplă, cel puțin. E un slogan bun, de partid politic sau candidat la președenție. Mai bun decât „Cheia e în tine”. În mine? Unde? Ce-am mâncat ieri?! Nu, ăsta ar fi chiar bun. De fapt, chestia asta cu improbabilitățile... stai. Stai puțin că am două idei diferite și nu știu pe care s-o spun prima. Ah, sper să nu le uit, de obicei le uit. Așa. Știi, cum e teoria probabilităților, statistică, ar trebui să fie o teorie a improbabilităților. De exemplu, avem un zar cu șase fețe: 1, 2, 3, 4, 5, 6. Îl aruncăm. Ce număr cade, care e cel mai improbabil să cadă? Șapte și zero sunt imposibile, deci unu și șase sunt cele mai improbabile, pentru că sunt cele mai apropiate de cele imposibile. Deci, conform teoriei improbabilităților, dacă aruncăm un zar o să cadă mereu ori unu, ori șase.

De fapt, noi trăim în universul ăsta.

De fapt, „E improbabil? Să se întâmple asta!” e definiția umorului.

Bianca, Laura sau Mirona a terminat de fumat.

-Hai că plec și eu, am zis și am plecat.

Despre zebre, partea a III-a

Moarte autorului!

                                                                                                                    citiţi aici partea I, partea a II-a

    Noaptea respectivă s-a terminat la fel de monoton, plictiseala şi-a întins la un moment dat buzele încreţite într-un sărut caracteristic ei, atât de unilateral şi sec încât nu i s-a inventat până acum răspuns. La scurt timp după ce am aflat povestea manuscrisului Cristinei, la Galaţi a sosit Daniel Corbu, căruia îi citisem Apocalipsa de fiecare zi, pe care mi-o dăruise chiar Ion Zimbru, atât de generos (am plecat de la el într-o zi cu o sacoşă plină de cărţi). Îmi plăcuseră destul de mult câteva poezii de acolo, restul mi se păreau bune. Aşa că l-am luat destul de în serios pe autor atunci când a vorbit despre cartea Cristinei Bălan, pe care o editase la Princeps Edit. Deja mi se părea că romanul Cristinei era un must-read gălăţean.

  În perioada respectivă mă pregăteam pentru examenul de licenţă, aşa că aveam timp berechet să citesc orice-mi doream. Cu prima ocazie (şi nu există ocazie mai bună decât o călătorie de patru ore cu CFR), am deschis romanul, care nici că putea începe mai bine (se povestea despre o tânără care, coincidenţă sau nu!, tot cu trenul călătorea – empatie maximă din partea mea). Începeam deja să fac mici notiţe mentale pe marginea textului – erau lucruri la care trebuia să fiu atent la o a doua lectură, pentru că ştiam că aveam să scriu o mică recenzie la cartea respectivă.

  Am trecut prin diferite stări citind cartea. În faţa mea era o adolescentă – sau ceea ce părea a fi o adolescentă, destul de dintr-o bucată şi neastâmpărată, căreia îmi plăcea să îi împrumut caracteristicile pentru a schiţa profilul eroinei din romanul pe care-l citeam. În dreapta ei, chiar bunicuţa, pe care nu o puteam folosi deloc în acelaşi scop. În dreapta mea, o doamnă între două vârste. Dădeam pagină după pagină şi din când în când, exact ca eroina noastră, aruncam priviri lungi pe geam, văzând aceleaşi dealuri.

  La un moment dat, când deja îmi făcusem o idee destul de clară despre roman, am dat o pagină cu acelaşi gest nervos cu care dau de regulă paginile, numai că, spre deosebire de lucrurile care mi se întâmplă de obicei, de data asta am rămas cu ea în mână, iar cele deja citite au plonjat pe jos, în mijlocul nostru. Ca un elev care şi-a scăpat ghiozdanul pe hol în faţa fetei pe care-o iubeşte în secret, m-am înroşit instant şi am început să culeg paginile de-a dreptul paranoizat. Îmi făcusem o părere destul de clară şi despre editura respectivă.

  Am scris apoi recenzia, după a doua lectură – citeam cartea ca pe un curs, fiecare pagină reuşind în cele din urmă să se detaşeze de rest – şi nu am arătat-o nimănui. Mi-am adus aminte de reţinerile pe care le-am avut când am scris despre cărţile lui Ion Avram. Mi-am zis atunci că se scrie prea mult, că se scrie prea mult despre autori, că se scrie prea mult despre cei care scriu despre autori, şi că singurul gest de bun-simţ pe care critica îl poate face şi cu care trebuie să înceapă, e să omoare autorul. Indiferent de ce scrie, de ce fel scrie. Lucrul ăsta ar avea un dublu-sau-triplu-impact: 1 - ar fi mai puţini autori (atât pentru că mulţi dintre ei ar fi morţi, dar mai ales pentru că majoritatea nu ar mai îndrăzni să publice); 2 – Scriitorii nu s-ar mai grăbi să scrie, ar vrea să capete mult mai multă experienţă de viaţă înainte de a face pasul decisiv şi fatal de a debuta; 3 – Critica ar putea scrie mult mai dur şi sincer, ştiind că nu mai răneşte sentimentele mult prea sensibilor scriitori.

  Aşa că stăteam în faţa romanului Abateri simple, cu recenzia scrisă, privirea tâmpă şi rece, ştiind exact ce trebuia să fac mai întâi.

citiți ultima parte

Despre zebre (Partea a II-a)

Manuscris pierdut într-un buzunar

(Cititi partea I aici)

Se făcea că atunci, în Da Isi, la un moment dat se crease o tensiune între Cristina și Zimbru, ceea ce mi-a captat imediat atenția. Destul de subtil, cei doi aveau ceva de împărțit. Aparent, înainte de a publica un roman, Cristina i-a înmânat manuscrisul lui Zimbru, pentru aprecieri critice. Numai că Zimbru l-a primit, și-a luat la revedere, s-a suit în maxi-taxi, l-a pus în plasa unui scaun din față și acolo l-a uitat. Dacă n-ar fi avut inspirația de a face o copie înainte de nefericitul eveniment, Cristina ar fi trebuit să fi rescris romanul (ceea ce vom vedea imediat dacă ar fi fost rău sau nu).

Întâmplarea în sine era destul de amuzantă, dar imaginația mi-a luat-o puțin razna și-a pus în scenă toate evenimentele, așa cum sunt sigur că s-ar fi putut întâmpla:

Îl văd pe Zimbru ieșind de la serviciu și fumând. Din depărtare, Cristina îl recunoaște și-l strigă. Zimbru nu aude nimic, iar dacă aude, nu se întoarce. Abia când Cristina e lângă el face o piruetă puțin speriat și mijește ochii încercând să focalizeze imaginea. Înainte să-și dea seama ce se întâmplă, se trezește deja nu numai cu manuscrisul în mână în maxi-taxi, dar și cu promisiuni sincere de a-l citi imediat ce ajunge acasă. Meditează o secundă la situația incertă, apoi își pipăie geaca de blug în căutarea unui buzunar destul de încăpător. Nu găsește nici pe dinafara, nici pe dinăuntrul gecii, se uită dezorientat în stânga și în dreapta, apoi, resemnat, își proptește privirea în față. Chiar asupra avertismentului lipit deasupra plasei scaunului: Vă rugăm nu lăsați gunoiul aici. Așază cu grijă manuscrisul în plasă și zâmbește.

Imediat ce termină acțiunea asta, uită tot, așa cum obișnuiește el, de parcă ar renaște din sfert în sfert de oră. Așa că nu-i vine deloc greu să coboare la Farmacie, să-și scoată pachetul și să numere mai întâi atent țigările, să ascundă una în buzunarul interior și pe alta s-o aprindă. Imediat ce o aprinde, un gând îi străbate la început distant mintea, apoi din ce în ce mai insistent. Ridică o sprânceană, un rictus i se așază pe chip. Manuscrisul!

Mai trage un fum: Asta e, l-am pierdut. Odată ce-a gândit asta, grijile dispar: măcar acum știe cum stau lucrurile. Doar că alt gând îl neliniștește imediat: dacă totuși mașina nu a plecat? Încă nu se întoarce, pentru că un contra-gând îl calmează: ba da, a plecat, ăștia se grăbesc mereu. Sprânceana coboară la locul ei și mai trage un fum aducător de relaxare. Cu un gest semiconștient, își întoarce totuși privirea spre locul unde ar fi trebuit să fie mașina. Unde încă mai este, pentru că în stația respectivă maxi-taxiurile obișnuiesc să facă o pauză. Total contrariat, Zimbru se uită halucinat la mașină, țigara îi coboară spre colțul gurii. Să mă întorc, să urc și să iau manuscrisul? Aș arăta caraghios. Dacă pleacă mașina imediat ce urc? Sau puțin înainte să deschid ușa, ce fac, alerg după ea ca un nebun? Și-ar trebui să mai arunc și țigara. Dintr-o secundă într-alta o să plece, e prea târziu acuma.

Rămâne așa cinci minute. Mai așteaptă un minut pentru a se convinge că orice încercare de recuperare a manuscrisului va fi imposibilă, și pleacă, scuturându-și capul de orice gânduri și re-născându-se iar.

Mașina tot acolo.

citiți partea a III-a

Despre zebre (Partea I)

 

  Uneori povestea vine, se aşază la masă, comandă o bere şi se desfăşoară de la sine în faţa mea.

   Aşa s-a întâmplat într-una din nopţile cenaclului de la Galaţi. Stăteam în Da Isi şi-mi contemplam pasiv berea (făcea cinste Ion Avram aşa că era a şaptea), viaţa (făcea cinste Dumnezeu aşa că era ultima) şi comesenii (Gabi Ghimpu, Ion Zimbru, Ion Avram şi Cristina Bălan). Dintr-o dată, a început povestea.

  Gabi Ghimpu, din spatele bărbii lui impunătoare, l-a întrebat pe Zimbru dacă zebrele sunt albe cu dungi negre sau invers. Zimbru şi-a oprit brusc freamătul interior care întotdeauna îl face să pară că tremură nervos sau că tuşeşte, sau că ar vrea să strănute, astfel că îţi vine să-i spui noroc sau sănătate când deschide gura (ceea ce oamenii ar trebui totuşi să-i spună în astfel de ocazii), şi l-a fixat pe Gabi cu privirea. Discuţiile au încetat atunci la masă şi ne-am uitat cu toţii la Gabi. Mai puţin eu, mie-mi plăcea să mă uit la Zimbru, care aştepta să-i vină o replică haioasă (m-am flatat gândindu-mă că încerca să mă amuze pe mine, simţea că ar fi necesar să facă asta). Când şi-a dat seama că degeaba aştepta, şi că totuşi trebuia să spună ceva, a dat un răspuns serios şi chibzuit. Albe cu dungi negre.  

  Ca unghiile de la picioarele mele.

  Întrebarea lui Gabi a făcut înconjurul mesei în câteva secunde. Cu siguranţă că ar fi stârnit dialoguri în idei dac-ar fi fost pusă în antichitate. Aşa, a stârnit nişte asociaţii libere printre toţi comesenii. Gabi s-a mulţumit să dea din cap în semn că nu (ceea ce a tot făcut cât s-a vorbit despre zebre), ca un bătrân filosof stoic, Cristina, din plăcerea de a-l contrazice pe Zimbru, a adus argumente în favoarea celuilalt răspuns, iar Ion Avram a ambiguizat total discuţia, introducând cele mai pestriţe animale în scenă şi bombardându-ne cu noi întrebări tulburătoare. Cu dalmaţienii cum e?

  Neaşteptându-se la asemenea repercusiuni, Ion Zimbru s-a făcut din ce în ce mai mic şi chiar s-a străduit să-şi impună părerea. Când n-a reuşit, şi-a întors privirea spre mine şi mi-a cerut ajutorul. Asta mi-a displăcut pentru că mă amuzam destul de bine (eram deja la opta bere, aceeaşi viaţă) privind povestea în care nu voiam să intervin – i-aş fi pus astfel capăt.

  I-am confirmat opinia lui Zimbru, care a respirat uşurat, dar nu cu ideea lui Zimbru eram de acord, ci cu ideea de Zimbru în general. Îmi plăcea să mă uit la el, să-i prind toate gesturile mâinilor, care par mereu pe fugă, stau locului şi dintr-o dată izbucnesc scurt, se opresc nehotărâte, aprind o ţigară împrăştie scrumul haotic se ridică semi-impunătoare ca să puncteze o idee; apoi ochii lui Zimbru, încadraţi lejer de ochelari, privesc peste lentile când aşteaptă un răspuns şi nedumeriţi când îl primesc, întotdeauna vii ca nişte şoareci intuind motanul şi plăcându-le jocul; râsul lui Zimbru e punctul culminant şi râde spasmodic cu tot corpul, hohote scurte şi seci, mai mult vizuale decât sonore, râsul lui face lumina să tremure ca pîlpîitul lumânării – te întrebi dacă-i adevărat sau aievea, râde sau acum chiar strănută?

  Asta a fost povestea despre zebre. Discuţiile au continuat pe diferite căi, dar, ca de obicei atunci când e destulă bere şi Haidu, toate discuţiile invariabil s-au împotmolit într-un absurd derizoriu şi plăcut. Întotdeauna când cineva încerca să facă într-un fel sens, întrebând: Despre ce vorbim?, eu răspundeam despre zebre şi Cristina Bălan râdea. De unde am dedus că era inteligentă, avea acea subtilitate necesară oricui pentru a aprecia umorul de calitate şi că, în general, era o prezenţă plăcută, ancorată în concret. Din ce am mai discutat îmi amintesc că părea şi citită. Din felul ei de a fi, am mai dedus şi că are acel ceva poetic, că ştie să se uite la oameni şi să deosebească dungile negre de fond. Mi-am zis atunci: cred că scrie bine. Dar nu aş fi aflat niciodată cum scrie dacă Zimbru nu s-ar fi transformat într-o nouă poveste.

citiți partea a II-a

101 tripuri cu Haidu (partea IV)

  (citiți partea I, II și III)

  Greu de explicat ce se întâmplă atunci când fumezi. Mai ales de scris despre asta. Toată lumea consideră că generația beat a epuizat și subiectul, și descrierea fumatului. Așa o fi. Numai că fumatul, ca mai toate activităție dătătoare de plăcere, are efecte diferite pentru fiecare persoană în parte. La mine nu e nimic extraordinar, extrasenzorial sau para/psiho-ceva. De fapt, este ca o scurtă doză de retardare care cade ca un duș confortabil peste creier, bălăcindu-l așa.

  Are fumatul o funcție epistemologic-deconstructivă, ca și cum Chomsky și-ar da mâna cu Foucault și Derrida încingând o horă moldovenească. Sunetul se formează alene în cuvant și acesta trimite către semne aleatorii. Cu puțin noroc însă, cuvintele trimit spre semne nu aleatoriu, dar nici urmând vreo logică. Adică, nu logica așa cum o știm noi, ci formând una năstrușnică și nouă, care, în sinea ei, e chiar ilogică. Nu e vorba de o evoluție epistemologică, ci din contră, mă simt tentat să cred că e de fapt vorba despre o involuție sui-generis.

  Dacă vedeți prin filme tineri fumând și apoi având idei geniale, să vă îndoiți de autenticitatea experienței. Așa se explică și faptul că, până aici, relatând experiența mea cu drogurile ușoare, am creat poate false așteptări pe care încă le mai întrețin.

  Nicio idee pe care am avut-o când am fumat nu a fost cu adevărat interesantă, revelatorie sau fascinantă. Numai în scurta perioada de retardare din timpul fumatului ideile mi s-au părut geniale – și asta e și frumusețea fumatului. Mai exact, mă fascinează felul în care poți atinge un nivel înalt coborând de fapt standardele, totul fiind autosuficient.

  Retrograd.

  Mai are fumatul un efect interesant și personal asupra mea, dar despre asta nu voi vorbi. Să revenim în schimb la dimineața despre care voiam să vă povestesc. Se făcea așadar că o serie de conexiuni bizare mă conduseseră la ideea că trăim de fapt într-o lume paralelă (paralelă în raport cu ce? ”paralel” nu are nicio implicație de tipul “secundar” sau “fals”, nu e același raport ca la un om și clona lui – e un raport perfect de egalitate, ca să fim de la bun început înțeleși! ), o lume în care improbabilul devine probabil, și dezvoltasem o teorie a improbabilităților.

(citiți ultima parte)

101 tripuri cu Haidu (partea III)

(citiţi partea I şi partea II)

Chestia asta cu girafa m-a pus pe gânduri.

(am tras un fum...)

 - Adică, e ca şi cum youtube ar şti exact ce vrei, atunci când tu habar n-ai. Sau oricum, n-ai prea mult habar. Şi nu numai că ştie ce vrei, dar îţi mai sugerează şi lucruri pe care le-ai putea vrea. Anticipea...

(încă un fum)

 - ...ză. Îţi citeşte gândurile. Chestie pe care bineînţeles că o face şi google, chiar cu mai mult succes. Imaginează-ţi, de exemplu, că ai putea folosi google ca să-ţi găseşti şosetele. Pentru că şosetele sunt, cred, printre cele mai pierdute lucruri. Lucrurile care adică se pierd cel mai des. Şi e ciudat pentru că ştii că sunt undeva prin cameră, cu toate astea...

- Coaie, a zis la un moment dat Bianca, Laura sau Mirona, tu chiar vrei să zici ceva sau ce, pula mea?

(înc-un fum)

 - Da, da, chiar vreau să zic ceva. Nu mai ştiu exact ce, sau chiar deloc. Mereu când fumez e ca şi cum mi-aş pierde memoria, sau ca şi cum memoria ar funcţiona numai în prezent, şi singurul fel de-a o recupera e să gândesc mereu retrospectiv.

 - De girafe ziceai...

 - Da... de girafe... că de la ele a pornit totu’, nu? Mamăăă, parc-au trecut ani de când a fost faza cu girafa. Nu... e prea departe. E ca la jocurile alea pe calculator, când n-ai grafică şi nu vezi în depărtare. Da...

(înc-un fuuum)

 - De girafe ziceam...

 - Coaie, zi ce, pula mea, voiai să zici!

 - Nu, e prea departe faza cu girafa. Stai aşa. Ultima oară vorbeam despre şosete, nu?

 - Da.

 - Da’ de ce vorbeam de şosete?

 - Nu ştiu coaie, ziceai ceva de google.

 - Da! Asta era, ziceam că să-ţi cauţi şosetele pe google!

 - Da, în pula mea.

 - Da’ de ce să-ţi cauţi şosetele pe google?

 - Nu ştiu, coaie, asta voiam şi eu să ştiu.

 (penultimul fum)

 - Poate ziceam de ciorapul brun, ăla, a lu’ Virginia. Woolf.

 - Ce? Nu coaie, de altceva era vorba.

 - Da, mi-am amintit. Asta ziceam, că google adică îţi citeşte gândurile! Numai că e fază cam ciudată, că nu se limitează numai la asta, la citit gânduri, mai face un salt, un pas, să zicem, înainte oricum. Adică-ţi mai şi sugerează lucruri, chestii la o adică. Îţi spune cam ce ai vrut tu să spui, numai că tu n-ai reuşit. Îţi spune mereu: „Poate ai vrut să scrii, de fapt, asta, nu?”, sau: „Asta ar face sens, ce-ai scris tu nu prea”. Numai că pe principiul ăsta s-ajunge la cele mai improbabile lucruri. Da! La girafă! Abia acum am ajuns la girafă! De la girafă se ajunge la povestea aia cu girafele luptătoare şi care cântă, prost. Care cântă prost. Nu? Nu ăsta a fost următorul lucru pe care l-am spus după girafă?

 - Da, coaie.

 - Pentru că eu zic girafă iar google îmi zice: „Poate vrei să spui girafă luptătoare care cântă şi după aia e luată la bătaie, nu?”. Când ăsta e de fapt cel mai improbabil lucru pe care voiam să-l spun!

 - Coaie, nu era google.

 (ultimul fum)

 - Ce?

 - Nu era google, coaie. Era youtube. De la youtube pornise totul.

 - Ce? Adică youtube era înainte de girafă?

 - Da, coaie.

 - Şi cum am ajuns eu la google?

 - Nu ştiu coaie, nu mai ştiu.

 - Stai. Tre’ s-o luăm de la-nceput...

 - ...Nu, coaie, te rog nu!

 (citiți și partea IV)

101 tripuri cu Haidu (partea II)

 (citiţi partea I aici) 

Am acceptat deci să mergem să fumăm amândoi, şi m-a condus pe nişte străduţe care derivau din Bulevardul Dacia prin locuri necunoscute mie şi se revărsau în alţi afluenţi ascunşi. Ţineam un ochi deschis în ceafă totuşi, ca să recunosc drumul la întoarcere. Am ajuns într-o curte, am intrat într-o clădire, am urcat multe scări în spirală şi am deschis o uşă în spatele căreia aveam să ne aşezăm până la urmă în patul din camera ei. Nu pentru mult timp însă, pentru că aşa rău îmi miroseau picioarele, încât eu m-am dus să rezolv problema asta în timp ce ea făcea ţigara.

Am început să fumăm, ea zâmbind, eu încruntându-mă, şi am mai început şi să ascultăm ceva muzică pe youtube. Bianca, Laura sau Mirona e genul de fumător căruia îi place să aibă un stimulent vizual atunci când fumează, aşa că voia să ne uităm la ceva pe youtube. Mie îmi place mai mult să vorbesc când fumez, dar am fost de acord şi cu asta, pentru că trebuie să te racordezi la persoana de lângă tine dacă vrei să fie bine în ocaziile astea. Aşa că mă întreabă dacă am văzut nu-ştiu-ce clip. Nu numai că nu-l văzusem, dar nici nu înţelegeam cum se numeşte. Ceva cu o girafă, aşa că am început să scriu pe youtube girafă. Însă în engleză.

Am rămas câteva secunde gândindu-mă, şi abia apoi explicându-i şi ei la ce mă gândeam. Mă gândeam chiar la faptul că nu ştiu cum se scrie girafă, dar găsisem singur rezolvarea, pe măsură ce îi spuneam lucrul ăsta: “Youtube o să-mi corecteze greşelile”, aşa că am început să scriu şi, într-adevăr, pe măsură ce adăugam literă cu literă, youtube mă îndruma. Am reuşit să scriu corect girafă în engleză, şi m-am oprit satisfăcut de performanţa mea.

Oprindu-mă aşa, nu am putut să nu remarc şi posibilile continuări pe care youtube mi le sugera. Unu: Giraffe fight; doi: Giraffe song; trei: Giraffes fight. Nu ştiu cum, astea trei posibile continuări au format atunci o poveste în mintea mea, pe care i-am spus-o Biancăi, Laurei sau Mironei. Se făcea, prin urmare, că o girafă luptătoare se apuca să cânte, dar o făcea atât de prost şi total neinspirat, încât alte girafe, deranjate de melodie sau de lipsa talentului, se luau la bătaie cu ea. La asta se gândise youtube atunci când eu am scris girafă.

Hm. Asta m-a pus pe gânduri. Dar, despre lucrurile la care m-am gândit eu atunci, printre care o google-conspiraţie, o teorie a improbabilităţilor şi nu în ultimul rând o întreagă lume paralelă, data viitoare. Până atunci, aici este filmuleţul la care voia atunci Bianca, Laura  sau Mirona să ne uităm:

 

(citiți partea III)

101 tripuri cu Haidu (partea I)

Nu cu mult timp în urmă am reuşit, accidental, ce-i drept, să descopăr o teorie foarte interesantă, care explică aproape tot ce se poate explica pe lumea asta. Zic, pe lumea asta, pentru că teoria mea, ca multe alte teorii metafizice, deschide porţi către alte lumi. 

Era o zi perpendicular-perplexă, glisând aşa uşor asupra noastră. După o noapte de muncă şi o dimineaţă de băut, o colegă de muncă, facultate sau apartament, care se numea Bianca, Laura sau Mirona, mă însoţea la metrou. Intrasem prin Piaţa Romană şi ne îndreptam spre Victoriei, unde drumurile noastre, toate, se cam despărţeau. Aşa de mult băusem şi năuci eram, încât colega asta m-a întrebat dacă nu vreau să o însoţesc acasă, unde păstrase încă o ţigară. Nu era prima oară când fumam cu ea şi îmi aduceam aminte cu drag de celelalte ocazii.

Ultima oara fumasem în faţa Teatrului Naţional. Cu mai mulţi colegi. Stătea lângă mine şi fiecare idee care-mi venea îi era transferată natural şi imediat în propriile urechi. Aşa fumaţi şi derizorii eram atunci, că în momentul în care o maşină Smurd a trecut prin stânga noastră cu sirena pornită şi urlând aşa intrând în depăşire la rondou, în momentul ăla Biancăi, Laurei sau Mironei i s-a părut că maşina a dispărut acolo, în intersecţie.

Într-adevăr, nu se mai vedea, şi ne oprisem cu toţii încercând să ne dăm seama pe unde a ieşit maşina Smurd după ce a intrat în intersecţie. Bianca, Laura sau Mirona era cea mai afectată de întâmplarea asta, care i se părea la limita imposibilului, eu eram doar puţin amuzat. Nu ştiu câte minute au trecut aşa, cu urechile noastre ciulite şi scrutând orizontul. Multe minute înlănţuite au trecut atunci, până când maşina Smurd a reapărut pe Bulevardul Nicolae Bălcescu. Era ca şi cum intrase de pe Bulevardul Carol într-un triunghi al bermudelor şi ieşise după câţiva ani, cu aerul că nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am lansat atunci ipoteza – pe care i-am împărtăşit-o în special Biancăi, Laurei sau Mironei – că maşina Smurd ar fi intrat în pasajul de la Universitate, pe două roţi şi fugind aşa pe scări, trecând pe lângă intrarea la metrou şi ieşind pe celelalte scări, pe Bălcescu. Părea cel mai plauzibil lucru, şi imediat imaginea maşinii Smurd intrând la gura de metrou şi strigând în stânga şi în dreapta “pardon, pardon!”, spre indignarea oamenilor, imaginea asta mi-a apărut imediat ca într-o poză a atlasului mitocăniei urbane, cu titlul, probabil – Smurdul de Metrou.

Nu despre asta voiam să vorbim, totuşi, ci despre ce s-a întamplat în ziua în care Bianca, Laura sau Mirona m-a invitat să fumez la ea. Iar eu am acceptat.  

(citiţi şi partea II)

adrian haidu