Moarte autorului!
citiţi aici partea I, partea a II-a
În perioada respectivă mă pregăteam pentru examenul de licenţă, aşa că aveam timp berechet să citesc orice-mi doream. Cu prima ocazie (şi nu există ocazie mai bună decât o călătorie de patru ore cu CFR), am deschis romanul, care nici că putea începe mai bine (se povestea despre o tânără care, coincidenţă sau nu!, tot cu trenul călătorea – empatie maximă din partea mea). Începeam deja să fac mici notiţe mentale pe marginea textului – erau lucruri la care trebuia să fiu atent la o a doua lectură, pentru că ştiam că aveam să scriu o mică recenzie la cartea respectivă.
Am trecut prin diferite stări citind cartea. În faţa mea era o adolescentă – sau ceea ce părea a fi o adolescentă, destul de dintr-o bucată şi neastâmpărată, căreia îmi plăcea să îi împrumut caracteristicile pentru a schiţa profilul eroinei din romanul pe care-l citeam. În dreapta ei, chiar bunicuţa, pe care nu o puteam folosi deloc în acelaşi scop. În dreapta mea, o doamnă între două vârste. Dădeam pagină după pagină şi din când în când, exact ca eroina noastră, aruncam priviri lungi pe geam, văzând aceleaşi dealuri.
La un moment dat, când deja îmi făcusem o idee destul de clară despre roman, am dat o pagină cu acelaşi gest nervos cu care dau de regulă paginile, numai că, spre deosebire de lucrurile care mi se întâmplă de obicei, de data asta am rămas cu ea în mână, iar cele deja citite au plonjat pe jos, în mijlocul nostru. Ca un elev care şi-a scăpat ghiozdanul pe hol în faţa fetei pe care-o iubeşte în secret, m-am înroşit instant şi am început să culeg paginile de-a dreptul paranoizat. Îmi făcusem o părere destul de clară şi despre editura respectivă.
Am scris apoi recenzia, după a doua lectură – citeam cartea ca pe un curs, fiecare pagină reuşind în cele din urmă să se detaşeze de rest – şi nu am arătat-o nimănui. Mi-am adus aminte de reţinerile pe care le-am avut când am scris despre cărţile lui Ion Avram. Mi-am zis atunci că se scrie prea mult, că se scrie prea mult despre autori, că se scrie prea mult despre cei care scriu despre autori, şi că singurul gest de bun-simţ pe care critica îl poate face şi cu care trebuie să înceapă, e să omoare autorul. Indiferent de ce scrie, de ce fel scrie. Lucrul ăsta ar avea un dublu-sau-triplu-impact: 1 - ar fi mai puţini autori (atât pentru că mulţi dintre ei ar fi morţi, dar mai ales pentru că majoritatea nu ar mai îndrăzni să publice); 2 – Scriitorii nu s-ar mai grăbi să scrie, ar vrea să capete mult mai multă experienţă de viaţă înainte de a face pasul decisiv şi fatal de a debuta; 3 – Critica ar putea scrie mult mai dur şi sincer, ştiind că nu mai răneşte sentimentele mult prea sensibilor scriitori.
Aşa că stăteam în faţa romanului Abateri simple, cu recenzia scrisă, privirea tâmpă şi rece, ştiind exact ce trebuia să fac mai întâi.
citiți ultima parte
Să fie scris? Să fie critică? Poate fi o idee dezlânată cu inserări soap opera. Aceasta trebuie sa fie... pentru ca nu poti omorî personaje înainte de a le concepe.
RăspundețiȘtergereHaida-de, Haidu! Le-ai aranjat pe toate într-un mod previzibil pregătindu-te de seppuku.
(Nu cred că era cazul să vorbesc despre onoare.)
Simona Toma.
Nu ma pot abtine sa nu caut cuvinte-cheie in comentariul tau. Imi place ideea de soap-opera.
RăspundețiȘtergere