luni, 30 ianuarie 2012

a way to you

I would've sang this song to you 
 for all the seasons we've been thru 
 for every joy and any pain 
 if not to bring you back again 
 as if the shooting stars don't die 
 they only move on other sky 
 but this sad tune rings in my mind 
 and all its words can't help me find 
 a way to you

Homo Comicus

"Am simțit la prânz ceva în mine. Și nu era de la mâncare. Am avut un sentiment care m-a făcut spre după-amiază să iau niște vopsea și să desenez un cal pe peretele peșterii. Nevastă-mea a înnebunit când a văzut. M-a întrebat de ce-am făcut-o, mai ales că era un perete proaspăt zugrăvit ! I-am răspuns că nu știu. Ea mi-a spus că ar trebui să văd un psiholog. Eu am fost de-acord." (Paul Berenștain- Jurnalul unui Homo sapiens).

Vinerea trecută, Paul Berenștain a dat dovată de umor englezesc. Trecerea fluidă de la o poantă la alta și abandonarea "poantei" finale merg în stilul grupului de comedie Monty Python din parodia legendei arturiene "Monty Python și Sfântul Graal" sau, de ce nu, "Viața lui Brian". Asocierea pare a fi riscantă, dar nu la voia întâmplării ținând cont că mai tânărul nostru coleg nutrește la o carieră în actorie.

Părerile din ședința de cenaclu au fost unanime și s-a spus despre text că "este o bună proză umoristică cu propoziții clare și influență suprarealistă, un bun exercițiu literar fără miză".(a.g.secară), "stilistic e bine, umor fin masculin și lejeritate în scris, mă întreb dacă-și va închina condeiul Marii Literaturi"( S.Iorga),"o perspectivă originală asupra artei, morții și sensului vieții, nașterea unei conștiințe ilustrată în forma unei parodii"(D. Balmuș),"o evoluție față de textul anterior, miza ar fi ironia și șăgalnicul sau o altă modalitate de a scrie despre lucruri serioase"(A. Șerban-Gaiu), "text spumos, bine scris, acest jurnal poate continua la nesfârșit"( Alex.Maria),"ar trebui să-și modeleze retorismul"(R.Dragomir), "mă deranjează elementele moderne care se interpun prea des"(M.Șerbu),"text scris simplu, natural, e plăcut și face bine sufletului"(Tatiana Nona Ciofu),"mă așteptam ca ideea de final să fie mai bine conturată, mai trebuie puțin lucrat"(Violeta Bobe).

                                                                                      Simona Toma

joi, 26 ianuarie 2012

Jurnalul unui Homo sapiens

 de Paul Berenștain

Luni, 4 octombrie 10000 î. Hr.
Azi dimineaţă m-am trezit cu un sentiment ciudat. Mă tot preocupă chestia care i s-a întâmplat ieri lui Hun. Pur şi simplu nu mai zicea nimic şi se uita în gol. Cred că s-a supărat pe mine pentru că am băgat ieri din greşeală suliţa în el. Pe deasupra era şi rece. Oricum, am zis că trebuie se numească cumva chestia asta. I-am zis neveste-mii că ar trebui să i se spună „moarte”. Ea a zis că-s un imbecil şi să nu-mi mai pierd timpul cu tâmpenii. Eu i-am răspuns că e ciudat cum toţi cei împunşi din greşeală cu suliţa se supără pe toată lumea  şi nu mai zic nimic. În sfârşit, cred că e prea superficială pentru mine.
Joi, 7 octombie 10000 î. Hr.
Tot nu-mi iese ideea cu „moartea” din cap. Adică de ce se întâmplă? Şi mai important, de ce toţi morţii îşi neglijează igiena”? Dacă eşti supărat şi nu vorbeşti cu nimeni n-ar trebui măcar să te speli? Oricum încep să cred că e mai mult de-atât. Am observat că unii oameni care sunt de mai mult timp pe-aici (cred că o să le spun „bătrâni”) „mor” pur şi simplu. Înseamnă că cineva face asta intenţionat! Dar de ce? Şi pe ce criterii? Şi mai presus de asta, dacă o să mi se întâmple şi mie! Mai am multe lucruri de făcut! Nu vreau să stau degeaba tot timpul să mă-mput.
Vineri, 15 octombrie 10000 î. Hr.
Azi de-abia dacă am vânat o hienă. Nu mă mai pot concentra la nimic. Mă sperie toată treaba cu „moartea”. Mă sperie cel mai mult pentru că vine dintr-o dată şi te ia prin surprindere. Îmi doresc să apuc să fac cât mai multe ca, atunci când o să se întâmple, să nu mă prindă nepregătit. În ciuda a ceea ce-mi doresc, nu pot să fac nimic. Oricum, care-ar fi rostul? Cui o să-i pese de noi după ce „murim”? Nu e ca şi când peste douăsprezece mii de ani cuiva o să-i peste c-am existat. Ah, totul este în zadar! Trăim, mâncăm, ne reproducem şi apoi „murim”. Care-i rostul?
Marţi, 26 octombrie 10000 î. Hr.
Am simţit la prânz ceva în mine. Şi nu era de la mâncare. Am avut un sentiment care m-a făcut spre după-amiază să iau nişte vopsea şi să desenez un cal pe peretele peşterii. Nevastă-mea a înnebunit când a văzut. M-a întrebat ce m-a putut poseda să fac asta (interesant cuvânt, „poseda”). De ce-am făcut-o, mai ales că era un perete proaspăt zugrăvit! I-am răspuns că nu ştiu. Ea mi-a spus că ar trebui să văd un psiholog. Eu am fost de-acord.
Miercuri, 27 octombrie 10000 î. Hr.
Psihologul e un imbecil. Îl plătesc o grămadă de bani şi nu mă ajută deloc. Toată şedinţa a stat şi şi-a notat nu ştiu ce. I-am spus despre cal. Mi-a zis că nu-i un lucru neobişnuit ca cineva să fie cuprins de un „spirit creativ” (ce terminologie idioată) şi să vrea să deseneze un cal. L-am întrebat de ce e vorba musai de un cal. Nu mi-a răspuns. În plus, nici nu s-a atins de problema cu „moartea”. A zis că aşa ceva nu există. Ce oameni încuiaţi!
Joi, 4 noiembrie 10000 î. Hr.
Toamna şi-a intrat în drepturi. Pe la patru dimineaţa a bătut la uşă Gung. M-am dus somnoros să-i deschid. Era foarte enntuziasmat că a reuşit să lege o piatră de capătul unui băţ. Spunea că o sa-i zică „ciocan”. M-am uitat la el cruciş. L-am întrebat la ce foloseşte acest „ciocan”. Mi-a răspuns că nu ştie încă dar că va încerca să-i găsească o uitilitate. I-am trântit uşa în nas şi m-am dus înapoi în pat unde mi-amm continuat visul. Visam că eram la marginea unei prăpăstii şi o figură neagră cu glugă m-a împins şi am căzut şi am căzut şi am căzut si am tot căzut... până când m-a trezit Gung. Auzi, un „ciocan”. Cu ce idei trăsnite o să mai vină lumea?
Sâmbătă, 27 noiembrie 10000 î. Hr.
N-am mai scris de mult în jurnal. Îmi era dor. În majoritatea timpului m-am certat cu nevastă-mea şi suntem în pragul divorţului. Oricum nu mai mergea nimic între noi. Ne certam mereu. Zilele trecute îmi repsoşa ca este singura femeie care nu are bijuterii de aur. Am întrebat-o ce dracu’ mai sunt şi alea. Mi-a răspuns că habar n-are dar ar fi foarte drăguţ din partea mea să-i cumpăr. În ciuda numeroaselor neînţelegeri, mă îngozeşte gândul că o să fiu singur. Sunt complet dependent de ea. Nici nu pot să fierb un ou dacă nu mă ţine de mână.
Marţi, 7 decembrie 10000 î. Hr.
Mâine mă întâlnesc cu avocaţii. Nevastă-mea mi-a spus că sunt un bou şi că la divorţ o să-mi ia tot ce am. I-am zis că nu am nimic. Atunci s-a enervat şi mai tare. Oricum, n-are importanţă. Nişte prieteni de-ai noştri s-au mutat într-o peşteră nouă, în centru... foarte frumoasă. Cică chiria-i o avere (mereu, în mod surprinzător, au dus-o mult mai bine decât noi). Au dat sâmbătă o petrecere unde au invitat pe toată lumea. Acolo am cunoscut cea mai minunată femeie. E foarte inteligentă şi amuzantă şi, cel mai important, îmi împărtăşeşte viziunile despre „moarte” şi „artă”. O cheamă Pim. Mă întâlnesc vineri seară cu ea.
Sâmbătă, 11 decembrie 10000 î. Hr.
Aseară a fost genial. Ne-am plimbat ore întregi şi am discutat. Mi-a povestit cum ambii ei părinţi au „murit” când ea era mică şi ea a plecat prin lume. Eu i-am spus despre obsesia mea cu „moartea” şi cum îmi este teamă că o să mă ia prin surprindere. I-am mai spus şi despre calul pe care l-am desenat. M-a întrebat daca pot sa i-l arăt. Când am dus-o la pretele cu pricina a zis că e cel mai frumos cal pe care l-a văzut vreodată. Într-un cuvânt cred că am găsit femeia perfectă. Singura parte negativă este că tot am o senzaţie de anxietate când mă gândesc la viaţa mea, la rostul meu pe Pământ. Mă găndeam să-i spun „existenţialism”.
Vineri, 24 decembrie 10000 î. Hr.
Mâine este mare sărbătoare. Toată lumea taie copaci din pădure şi-i impodobesc cu tot felul de chestii. Dacă-i întrebi habar n-au de ce fac asta. Spun că aşa a fost de la începutul timpului şi aşa va fi şi de acum înainte. Mai zic şi că mâine peste zece mii de ani o să se întâmple ceva foarte important care va schimba omenirea. Nişte aiuriţi. Între timp, nu mai reuşesc să dau de Pim. Nu-mi mai răspunde la mesajele pe care i le-am lăsat la bolovanul peşterii şi mereu când trec pe la ea nu e acasă. Cred că mă evită. Acum sunt şi mai distrus. Am ajuns să dorm pe o bancă în parc pentru că nevastă-mea, după divorţ (unul foarte scurt şi la obiect, as putea zice), nu m-a mai lăsat cu nimic, nici măcar cu ursuleţul cu care dormeam de obicei. Cel mai trist e că voi petrece acest 25 decembrie singur.
Marţi, 28 decembrie 10000 î. Hr.
Am reuşit să dau de Pim. A zis că a fost nevoită să plece din oraş pentru câteva zile să că îi pare rău că n-a reuşit să mă anunţe. Arăta prea bine ca să pot fi supărat pe ea. Am mers iar într-una dintre plimbările noastre în care i-am împărtăşit ideile mele „existenţialiste”, dar şi problema mea cu nevastă-mea şi cu divorţul. A zis că sunt cel mai inteligent bărbat cu care a fost vreodată (ce fată deziluzionată) şi că dacă vreau pot să stau la ea. În seara aia am făcut dragoste şi a fost sublim.
Vineri, 31 decembrie 10000 î. Hr.
Eu şi Pim ne pregătim să mergem la o petrecere la care am fost invitaţi. Mulţi oameni, multă mâncare şi multă băutură. Pim a promis că o să mă înveţe să dansez. I-am spus că n-are nicio şansă, mai ales că nimeni nu s-a gândit încă să inventeze muzica. Oricum, n-am mai fost atât de fericit de foarte mult timp. Fiinţa asta mă completează, mă înţelege. Nici nu-mi amintesc ce-am văzut la nevastă-mea (de fapt, îmi amintesc pumnul ameninţător a lu tas-su care-mi spunea că dacă tot am luat-o o tură pot s-o iau toată viaţa). Noaptea asta o să fie extraordinară!
Sâmbătă, 1 ianuarie 9999 î. Hr.
Sunt atât de beat că de-abia ţin în mână stiloul. Aseară mi-am dat seama un lucru foarte important despre „moarte” şi de ce suntem aici. Am realizat că cel mai probabil o să fii pregătit atunci când o să „mori”. Moartea te prinde nepregătit doar dacă eşti dezbrăcat. Şi în momentul ăla, probabil e cel mai păcat să mori.

marți, 24 ianuarie 2012

ÎNTÂIA BEŢIE A SCRISULUI

(...)Căldura îl ademenise în jocurile ei. Seara se pitulase, stânjenită, deasupra lui. Până şi felinarul, ce pâlpâia în scrâşneli supărătoare, conchise că e vremea să se stingă. Din toate părţile se simţi încolţit de hămăitul câinilor. Le vedea ochii înrobitori ascunşi în parbrizul fiecărei maşini parcate, iar din fălcile întinse grotesc, asemenea unui coviltir, balele turbării începură să se scurgă, sub forma unor picături, împregnând macadamul în stropi ca de ploaie zvârliţi din cerul gurilor stranii. Înşfăcate în miimi de colţi, în dedesubtul cărora o limbă însângerată le sporea furia, îl ţintuiau pe bărbat în mijlocul străzii, complet hipnotizat. (...)

(Radu DragomirÎntâia beţie)

„Textul prezentat m-a trimis la cruzimea lentilei regizorale a lui Federico Fellini prin puterea exacerbată de observaţie; bună ordonare a substanţei epice; descriptiv, plin de detalii realiste; îi lipseşte ceva care ţine de tristeţea şi tragismul vieţii, de neorealism; se vede talentul, autodisciplinarea şi evoluţia.” (Stela Iorga)

„Un text cu o consistenţă epică bună, dar accidentată pe ici, pe colo din cauza aglomerării detaliilor.” (Tudor Neacşu)

„Un exerciţiu reuşit; cheia mi se pare a fi hiperrealismul; ca narator, nu se plasează clar pe tot parcursul textului.” (Andrei velea)

„Nu prea stăpâneşte elementele ce ţin de timp şi spaţiu; un fel de nebuloasă.” (Simona Toma)

„Schimbările de perspectivă mi s-au părut derutante.” (Diana Balmuş)

„Unii termeni nu se încadrează în carnea textului – sunt anacronici.” (Nicoleta Onofrei)

„Se vede talentul, dar a supralicitat: prea multe detalii, descrieri, metafore, epitete etc.” (Cristina Dobreanu)

„Are putere de observaţie, scrie cu grijă, brodează minuţios personajele.” (Tatiana Nona Ciofu)

„Abundenţa de detalii şi descrieri nu mi se pare deranjantă – chiar face textul tentant, mai ales în zonele de descriere a senzaţiilor; mi-ar fi plăcut să fie scris la persoana întâi.” (Alexandru Maria)

„Unele pasaje m-au dus cu gândul la Portocala mecanică prin logica structurării; pare a scrie firesc – dar, dacă nu revine asupra textului, nu poate fi publicabil; n-am găsit miza textului.” (a.g.secară)

În încheierea acestor consemnări, amintim versurile memorabile ale poetului Panait Căpăţână: Priveam absent biserici şi femei/ Când mi-a călcat o lacrimă tramvaiul – ca o fulguraţie omagială către unul dintre ultimele bastioane ale boemei gălăţene, căzut la datorie acum o săptămână şi ceva.

Dumnezeu să-l primească şi să-l odihnească în grădinile Sale!

Ion Avram

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)


sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Întâia beţie





de Radu I. Dragomir





Pentru prima dată, ieşi beat din cârciumă. Abia nimeri drumul spre uşă. Gălăgia nemaipomenită îl asurzea, îl înnebunea de-a binelea. Simţea cum râsetele mesenilor se aruncă spre el ca un ciot, tăindu-i spinarea din dreptul cefei până în dreptul coccisului, încercând să dreneze tăria din stomac spre fisura posterioară, migălind, asemenea mâinilor unui chirurg, nervii şi organele. Scârţâitul provocat de scaune îl dezechilibră şi, în cele din urmă, vocea chelnerului, mirosind fetid a băutură, îl proiectă de cealaltă parte a uşii, supunându-l unei lungi serii de injurii; taverna amuţi sub represaliile amfitrionului, iar beţivul îşi târî nepăsător picioarele spre marginea trotuarului, căutând să priceapă măcar o vorbă din logoreea individului. Îşi aminti că se întoarse să-l salute cu un gest grăbit, fără a înţelege de ce a luat la socoteală o modalitate ironică de a-i răspunde. Se învârti, gâlgâind un dram de cuvinte ininteligibile, coborî bordura şi se trezi în stradă, departe de larma veseliei îndoielnice. O senzaţie euforică, împreună cu un nod de vomă, se reflectau din gât spre tot corpul. Căldura îl ademenise în jocurile ei. Seara se pitulase, stânjenită, deasupra lui. Până şi felinarul, ce pâlpâia în scrâşneli supărătoare, conchise că e vremea să se stingă. Din toate părţile se simţi încolţit de hămăitul câinilor. Le vedea ochii înrobitori ascunşi în parbrizul fiecărei maşini parcate, iar din fălcile întinse grotesc, asemenea unui coviltir, balele turbării începură să se scurgă, sub forma unor picături, impregnând macadamul în stropi ca de ploaie zvârliţi din cerul gurilor stranii. Înşfăcate în miimi de colţi, în dedesubtul cărora o limbă însângerată le sporea furia, îl ţintuiau pe bărbat în mijlocul străzii, complet hipnotizat. Ar fi vrut să riposteze, însă nicio parte a corpului nu-l mai asculta: ca şi când muşchii s-ar fi pierdut în chiotul crâşmei, pe când strădania de a se avânta singur, la miezul nopţii, pe aleile oraşului, înflorise într-un om sterp, care nu ştiu la momentul acela altceva decât să urineze, în pantaloni, de frică. Asmuţitul câinilor se potoli. Făcu un pas în plus şi iar răsăriră cârdurile de ochi mânioşi de prin vehicule, de prin ziduri, de prin curţi, însă nu le mai dădu atenţie. De astă dată se distingeau doar mârâituri ce mişunau în tandem cu drumul, pe care îl urma. Cracul ud al pantalonilor se lipea de pielea piciorului, provocând supărări la mers. O primă răscruce se întrezărea puţin mai încolo. Nu mai avea mult până acasă. Văzu blocul. Balconul dădea spre strada cu cârciuma. Nu părea să fie nimeni treaz. Caldarâmul se lumină dintr-odată. Era numai mizerie; ca într-o gheenă. Mâncare, hârtii, plastic, toate aruncate de-a valma. Duhoarea îi mătură nările. Se prăbuşi în genunchi, se ţinu de ceea ce credea a fi un tomberon şi începu să vomeze.
Îl priveam de la o distanţă considerabilă. Am fost puţin uimiţi de reacţiile lui atât de bruşte. Deja lesa ce i-o învălătucisem în jurul gâtului era întinsă la maxim. O smucitură şi s-ar fi ştrangulat. De pe strada ce întretăia traseul beţivului se iţi un automobil. Sau cel puţin asta îngăduim să afirmăm; cert este că, orice-ar fi fost, avea o viteză exagerată. Doar cât a trecut şi a secerat laţul, iar în momentele imediat următoare l-am zărit pe nemernic vărsând pe roata unei maşini. Ne-a buşit râsul, ne-a auzit, s-a întors spre noi, şi-a adăstat ochii cât să ne smulgem râsetul şi să-l înlocuim cu o ţinută indiferentă. Ce-i drept, am zăcut o perioadă în apele tulburi ce-i înveleau globii oculari. Ochii nu erau nici bătrâni, nici, tineri, nici atenţi la noi. Ne-a înşelat. Din respect pentru involuntara-i capacană, ne-am răsucit pe călcâie şi am pornit, în legea noastră, să căutăm altă distracţie.
S-a ridicat cu dificultate şi abia se sprijinea pe picioare. Mulţumit că a scăpat de dihăniile cercetătoare, şi-a suit privirea către etajul al optulea al blocului unde locuia, implorând în sinea lui ca la acea oră să fie totuşi cineva treaz, care să apindă măcar o veioză drept păvază în calea nălucilor ce ar fi putut să-l necăjească în continuare. Clădirea era la fel de impersonală ca orice loc unde păşea. Instinctul îl povăţuia să se întoarcă în cârciumă, să caute un beţiv cu bani, care să-l cinstească până spre dimineaţă, când s-ar mai lumina, iar fantasmele ar fugi la culcare. Însă nu era nu laş. Alt instinct nu-i permitea să se avânte într-o linguşeală nefastă. Oricum nu i s-ar fi permis să calce, în starea aceea, pragul dughenei. Bâţâindu-se grotesc, se îndură să-şi mişte păşii spre casă. Nici bine nu ajunse la cotitura străzii că şi auzi:
- Iar te-ai îmbătat ca un porc? Nevastă-sa aluneca pe ambele trotuare, de sute de ori, dându-i bărbatului impresia că urmăreşte o încrengătură de vagoane identice, scurse pe şină.
- Taci! i se păru lui că tună. Nu sunt beat!
Femeile nu-i ofereau niciun răgaz. Urlau din ce în ce mai tare; de astă dată nu mai nimerea înţelesul cuvintelor. Îl făceau să se dezechilibreze. Bărbatul îşi acoperi urechile cu palmele. Văzând că nu este luată în seamă, ceata de clone se năpusti asupra lui şi toate începură să-l pălmuiască, necurmându-şi ocările. Disperat, se strădui să intre in defensivă. Nu avea nicio şansă – ca şi când s-ar fi luat la trântă cu un roi de albine hotărâte să-l extermine. Zbieră la ele; pumnii zvâcniră într-o întrecere de lovituri, dar atacatoarele se retrăgeau în zidurile cădirilor. Beţivul se trezi în luptă cu pereţii şi ochii scâteietori începură să-l cerceteze din nou. Şovăi câteva clipe. Lumina felinarelor era din ce în ce mai supărătoare. Pielea începea să-l mănânce. Auzea paşi mărşăluind în spatele său, iar murmurul sâcâitor: “Iar te-ai îmbătat ca un porc?” răsuna stringent în minte. S-a smucit deodată, aşteptând parcă haita să se năpsutească asupra trupului descumpănit. Simţea colţii râcâindu-i carnea. O dâră de misoginism îl îmboldi să creadă că erau numai căţele, ce tocmai fătaseră, iar la picioarele sale, mârâind subţire, gloata de căţeluşi îi pregătea sfâşierea, într-o tortură confundată cu rotirea jucăuşă a codiţelor. Nu scânteia nimic dindărăt. Doar o adiere plăpândă se schimonosi în năzuinţa batjocoritoare de a-i lipi cracul ud al pantalonilor de picior.
- Chiar credeţi că vă bateţi joc de mine? se auzi ţipând în plin întuneric. Hai, arătaţi-vă şi ne luptăm vitejeşte, corp la corp! M-am săturat de insultele voastre! Vreau să ajung, dracului, mai repede acasă!
Îşi pregăti pumnii ca înaintea unui meci de box. Însă tihna întunecimii se abatu iarăşi peste stradă. Doar becul felinarului fâşâia şi, în cele din urmă, se stinse.
- Hai, arătaţi-vă de prin ascunzători dacă mai cutezaţi! Hai...şi lovea cu picioarele marginile trotuarului. Izbi cu pumnul în stâlpul de beton, iar lampa se reaprinse ca la comandă. Ce, vă pomeniţi că vă e teamă? Hai, sunt aici, neînarmat! Îşi întinse braţele şi încercă să-şi strângă pumnii într-un gest de chemare la luptă, precum adeseori văzuse în filme. Nimic nu se mişca. Laşelor!
Porni spre casă, atent la fiecare mişcare ce i se părea nepotrivită. De pe o străduţă lăturalnică, un grup de golani se apropia de el. Îi observa cu coada ochiului. Era sigur că ei provocaseră întreg pocinogul. Se prefăceau atât de impasibili, încât i se făcut, într-adevăr, frică. Se hotărî să grăbească pasul, însă scălămbăiala aceea era maximul de care putea da dovadă. La început nu păreau să ia în seamă făptura beată, însă conştientizau că e fără apărare şi-şi vor putea bate puţin joc de meteahna sa, în timp ce, mai mult ca sigur, ar fi încercat, cu dezinvoltură, să-şi demostreze vitejia.
Când am văzut un ditamai omul că abia-abia se descrucă să-şi menţină echilibrul, ne-a străbătut mila. Veneam de la vecernie şi, chit că era numai ora zece seara, ne venea greu să înţelegem de ce oraşul se afundase în asemenea beznă. Băteam drumul acela de mai multe ori pe zi şi, cu ochii închişi, de-am fi fost provocaţi, eram in stare să distingem fiecare denivelare a asfaltului. În clipa când am constatat că se îndreaptă, fără voia lui, spre o gură de canalizare, căreia i se furase capacul, ştiam că este în pericol să moară. Într-un fel aşa-i trebuia, dacă nu-şi cunoaşte măsura. Dar apoi, am zis că în faţa lui Dumnezeu toţi suntem egali. Deja începusem să judecăm şi nu era decât în detrimentul nostru o astfel de atitudine. Mai mult, bărbatul începu să bodogăne întruna; în ciuda faptului că era nespus de amuzant, vorbele lui emanau, pe lângă mirosul acru de băutură, şi înspăimântare. Ne-am apropiat, l-am asigurat că nu trebuie să-şi facă nicio grijă, căci este pe mâini bune.
- Hoţilor! Voi eraţi! Voi mi-aţi făcut toate neobrăzările alea!
Făcuse pe el. Duhnea usturător a amoniac. L-am imobilizat.
- Daţi-mi drumul, am spus! Vă dau pe mâna poliţiei!
Îl loveau fără milă. Începu să scuipe sânge şi horcăia îngrozitor. Iar ochii hulpavi nu conteneau să-i dea târcoale. Noaptea îşi trase plapuma peste cap, închise ochii şi-i lăsase pe oameni, în sumbrul său contur, să se întarte. Căzu la pământ. Nu o să mai bea niciodată atât de mult. Ghionturi fulgerătoare se abăteau asupra corpului precum o grindină ce l-ar fi prins în câmp deschis. Zbiera ca din gură de şarpe, în timp ce zurbagii nu se săturau să râdă şi să contenească bătaia. Încerca să-şi acopere faţa cu mâinile, însă nu mai era chip că va reuşi să se detaşeze nevătămat din confruntare. În mai puţin de câteva secunde urma să fie un leş desfigurat. Întrucât nici nu concepea să lâncezească în sicriu cu chipul crăpat ca un sol arid, să pătrundă la judecată asemenea unui clovn, pătat de toate cele pe trup, se forţă să se ridice în picioare, sub bolboroselile prădătorilor. Stătea ţeapăn înaintea lor, se învârti cum putu pentru a le analiza figurile crispate, surprinse. Rânji hain, se opinti în ochii unuia dintre ei, care semănau perfect cu luciul năzăririlor suprapuse lătrăturilor sumbre, denigratoare. În clipa următoare simţi cum este izbit de un pumn greu, cum se prăvăleşte la pământ. Înainte de a cădea în inconştienţă, gemu ca un laş.
Farurile unei maşini îi zdorbiră somnul. Apoi, claxonul îi provocă dureri sinistre de cap. I se păru că avea ochii larg deschişi, iar lumina proiectoarelor i-a spintecat cu totul vederea. Spre surprinderea sa, nu era deranjat de nimic altceva, în afara vâjâitului ce-l învârtea pe dinăuntru ca pe un titirez. Văzu lumina slabă a dimineţii. Adulmecă scârbit putoarea urinei. Se înălţă cu uşurinţă, însă peisajele începură să tremure. Avu nevoie să se rezeme de peretele clădirii. Sesiză că dormise în voma, care acum se prelingea încetişor pe maginea bordurii. Îşi inspectă atent hainele. Arăta deplorabil. Se contemplă într-unul din geamurile construcţiei. Cu greu dibuia trăsăturile feţei, însă nu putu să nu constate că era soioasă. În niciun caz nu se va întoarce acasă în halul ăsta. Se gândi ce ar fi fost înţelept să facă. Gândul îi căzu asupra unei plimbări până la faleză – se extinse până la o îmbăiere în Dunăre. Cu ocazia aceasta avea destul timp să găsească o explicaţie pentru năpasta de seara trecută. Şi-aşa nu-şi mai amintea aproape nimic. Trecu prin dreptul crâşmei. Se mătura. Uşa scrâşnea în ţâţâni. Capul îl durea şi mai tare.
- Beţiv notoriu! Data viitoare să te pună dracu’ să nu plăteşti!
Nu înţelegea ce vrea ospătarul de la el. În primul rând, de unde-l cunoştea? Puţin contează. Era prea domn să întoarcă vorba tuturor neciopliţilor. Oricum nu era în stare să articuleze niciun cuvânt. Depăşi cât mai repede cârciuma, apoi biserica şi se pierdu printre blocurile din cartierul alăturat. Îi era ruşine să fie văzut de cineva în acea stare mizeră. Oricând zărea umbra oamenilor, se aciua după boscheţi, îi aştepta să treacă, apoi îşi continua drumul. Dacă nu se arunca în apă cât mai repde, cu siguranţă avea să-şi lepede hainele în mijlocul drumului. Până la fluviu nu mai era mult de mers. Zorii abia se distingeau din cerul îmbâcsit de cenuşă. Toate persoanele de care se ferise lucrau în combinat. La ora aceea doar muncitorii se îndreptau spre convenţii, deci se gândi că nu puteau fi într-o situaţie mai bună decât a lui. În plus, erau cheauni de somn. Când se apropiară de ascunzătorile pe care şi le alese ad-hoc, hainele lor miroseau a cocserie. Nici nu au schiţat vreun gest de scârbă la duhoarea emanată de scurgerile trupului său.
Blocurile de pe marginea falezei se înşirau într-o totală stingere de becuri. Aici locuiau cei bogaţi. Traversă strada cu repezeală, prin loc nepermis. Un singur autocar era la vremea aceea pe şosea. Şoferul îl avertizase cu pâlpâiri de faruri şi claxonări intermitente, chiar dacă se afla la o distanţă considerabilă. Voi să alerge până la Dunăre. Coborî scările până la maluri. Învârtecuşul din capul său se pronunţa printr-un entuziasm din ce în ce mai pregnant; se deplasa greoi, dar conştientiză că dacă nu-şi potriveşte paşii cu drumul, se va pune, iarăşi, pe vomat. Era ambiţios. Auzind valurile spărgându-se de mal, ştiu că următoarea acţiune este să prindă elan şi să sară în apă. Înainte, se sprijini de braţul unei cruci, gâfâi, îşi trase sufletul şi se gândi dacă merită. Trebuia să scape cumva de urdori. Îşi aminti că apa nu este deloc adâncă, iar şansele să-şi rupă gâtul erau uriaşe. Coborî un biet povârniş, se descălţă de pantofi, pătrunse în apele liniştite, se mişcă cu agerime către zona mai abruptă.
- Hei vecine, ce naiba faci aici, la ora asta?
Nişte ahtiaţi după pescuit se adunaseră cât încă mai era răcoare. Îl trecuseră toate transpiraţiile. Nu a avut puterea să-i contracareze sau măcar să-i salute politicos. Se avântă în apele Dunării; pe ici, pe colo, se năştea câte un vârtej. La orizont apăru scheletul unui împingător. Tăia apele nestingherit, plictisit. Soarele se îmbulzi neputincios în geamlâcul cabinei căpitanului şi îndată fu aruncat în ochii mahmuri ai bărbatului. I se păru o bădărănie din partea acelei zile. Îl orbise câteva secunde ca pentru a-l provoca la un duel real. Era uluit de tăria razelor. De-abia se ridica spre cer şi deja năpăstuiau pământul în anvergura lor promiţătoare. Începu să înoate. Se îndepărta de mal.
- Hei vecine, te-ai ţăcănit de tot? Ai să te îneci! strigară pescarii. Nu-i mai asculta. Îşi programase detaliat fiecare mişcare. Se va îndrepta spre celălalt mal, deci va înota mai bine de un kilometru, apoi se va plimba puţin prin crângurile ce protejau terenurile agricole, ca, în final, să se întoarcă în oraş cu bacul de prânz. Astfel, va scăpa de miasma neplăcută; va fi uscat şi împrospătat. Tot până atunci va găsi o scuză plauzibilă care să-i motiveze absenţa de noapte trecută. Colac peste pupăză, mai erau şi martorii ăştia nătângi care vor înflori mai mult ca sigur povestea. La momentul acela, în care dădea cu dibăcie din mâini şi din picioare, fără să obosească, nu-i păsa de ei.
În spatele lui, vecinii nu mai aveau mult şi-n bălăceala lor, ce se voia a fi un demers salvator, riscau să se înece.


marți, 10 ianuarie 2012

Balerină întinsă în mijloc de zbor

„Atunci când nările tale/ adulmecau coapse prinse-n laț,/ zâmbeam ca un cimitir viu/ și-ți scriam «e ultima zăpadă,/ am devenit om de cenușă așteptând!»” (Tatiana Nona Ciofu, XXVII)

Seara de vinerea trecută este deschisă de Ion Avram care apreciază pomele ca fiind mult mai mature decât textele anterioare, acestea se evidențiază prin „stranietate care dă farmec”, „trimiteri subtile și răsturnări de faze temporale”, „pasaje delicate” și prin capacitatea de a crea atmosferă, deși una puțin cam afectată. Și Alexandru Maria observă tonul afectat din poeme prin inserția cu hărnicie a semnelor ortografice, dar în ciuda acestuia, poemele sunt plăcute, ambiguizarea subtilă reieșind uneori din modul de compunere, suportabile, simpatice, vizualizându-le prin corpul unei matrioșce, dar care nu le face mai interesante decât cele anterioare. Gelu Ghemiș găsește personajul liric bine conturat, îndrăgostit de stări și descrieri specifice. Înainte ca Anca Șerban Gaiu să-și susțină opinia, Gabriel Ghimpu observă o greșeală de formă, apariția aproape insesizabilă a unei ușoare cacofonii. Prin urmare, Anca aduce în discuție vechile poeme susținute de o duritate și un metal vădit, în cele de față găsind liniștea în lirica feminină: „Sunt poeme caline, dezmierdate, gingașe, de stare, dar inegal realizate, pentru că nu mai au un hău pronunțat, iar unele pasaje sunt explicative și au adăugiri care nu servesc poemului”. „Dincolo de afectarea plină de afecțiune constant susținută” (Ion Avram), Diana Balmuș găsește interiorul eului liric simbolizat de un zbor duplicitar: cel al fluturelui și cel al balerinei, iar Florin Buzdugan împarte poemele în patru secvențe acoperite de circularitate, fiecare dintre ele relevând fie o căutare a sinelui, printr-o curățenie interioară, fie o găsire și o regăsire urmate de stabilitatea universului liric și a unui ușor erotism. Totodată, Radu Dragomir constată transformarea cuvintelor în fotografii sincere și frumoase, garantând astfel talentul veritabil al autoarei. Seara este încheiată de Sterian Vicol, potrivit căruia textele Nonei se apropie de aforism și sunt mai degrabă niște stări de poezie.

Elena Donea

Vineri, 13 ianuarie, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viața Liberă, citește Radu Dragomir.

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

poezii Tatiana Nona Ciofu

XXIII

În cutia muzicală ochii se rotesc în jurul unui fluture uscat, cu aripile întinse de parcă ar fi sfârşit în mijlocul zborului.

Balerina se zbate ţipând:

- Lăsaţi-l! Îl veţi împrăştia!

Ochii au început să se răsucească, îndreptându-se către ea. Prinsă în vârtej, e ridicată în aer.

- Ce faceţi? O să cad!

Aripile fluturelui se desprind, fâşii de lumină, şi se lipesc de trupul suspendat.

E linişte în cutia muzicală.

XXIV

Ca o vidmă căuta, cu ochii înfipţi în palme, să se agaţe de aripile fluturelui uscat, să-l şteargă cu grijă de praf. Îi părea tare nefericit.

„Ar fi trebuit să strălucească până acum, dacă e să fie aşa cum am auzit! se gândea. Oare tot timpul e înţepenit? Înţeleg. Priveşte încă sprebalerina nenorocită! Zburător împietrit! îi şopti. Sunt aici, aproape de tine! Nu mă vezi? Sunt eu, femeia de serviciu!”

XXV

- Vechitura asta o mai păstrezi? Arunc-o!

- Nu m-am îndurat niciodată. E o amintire!

- Da, da, o amintire... N-ai destule? Poftim... o balerină ruptă şi o... ce-i asta? şi scăpă din mâini cutia muzicală, schimonosindu-se. Ce-s prostiile astea?

- Le strâng eu.

Şi aşeză atent fluturele ca un covor, înapoi în cutie, şi balerina într-o parte a lui, ca şi cum l-ar pregăti pentru un drum lung.

XXVI

E locul unde

unele gânduri se leagănă

în plasele păianjenilor,

şoarecii ronţăie delicat slăbiciuni,

sforile se încâlcesc,

capcanele stau cu gurile căscate

aşteptând nelămuriri.

Îmi ascut colţii şi plec

să aduc hrană vie.

XXVII

Atunci când nările tale

adulmecau coapse prinse-n laţ,

zâmbeam ca un cimitir viu

şi-ţi scriam „e ultima zăpadă,

am devenit om de cenuşă aşteptând!”

XXVIII

Dimineţi cu pleoape ninse

ciori desprinse din ziduri

ţopăiau printre trupuri dezmembrate,

marionete împrăştiate.

„Totul e în ordine” spuneai „nu crezi?”,

şi-ţi înşirai vertebrele în jurul gâtului meu

sorbind fiecare răsuflare,

respiram înăuntrul tău alunecând

pe ochii aşezaţi în colţurile mesei.

Apoi ne căutam... resturi vii

târându-ne

până când degetele au rămas încleştate.

Nimic altceva nu există

în zidurile dimineţilor cu pleoape ninse,

nu crezi?

XXIX

Ştii, Zodiac, câinele negru

pe care-l vedeai stând tolănit la picioarele mele,

nu s-a născut încă.

Casa de pe plajă

va rămâne pustie.

Deci, ori ne îndreptăm către mare,

ori rămânem în camera cu pereţi scorojiţi,

care parcă se desprind şi ne strivesc.

XXX

Am ţâşnit din tine

înmuiată în scâncet

să tac

să uit

să nasc

doi butuci de viţă de vie

cu genunchii înfloriţi

la umbra cărora să visăm...

XXXI

Şi caut

zâmbetul dintre flori şi struguri

în culori, cu răsăritul în spate,

în paharele plutitoare din vis...

te-ai îndepărtat

şi mâinile tale nu mi-au mai împletit părul.

Buzele şoptesc descântec de dor

de multe ori, mamă.

XXXII

Poate voi face păpuşi de hârtie

privind în ochi de sticlă

ceaţa unor dimineţi.

Poate voi vorbi singură

pe străzi neumblate,

lăsând dâră de dor,

şi de dragul de a-mi legăna

picioarele în înalt

să reuşesc a pluti mai devreme.

Acum nasc nevăzut

şi curg neoprită

ca o păpuşă inconştientă.

marți, 3 ianuarie 2012

Schițo-povestire


Anca Șerban Gaiu a citit o proză scurtă (Gemenele) despre natura duplicitară cauzată de confruntarea dintre două culturi opuse (Orient vs. Occident). Prin scurte intruziuni în conștientul aflat în derivă al protagonistei, Anca ne-a arătat destinul tragic al unei femei islamice, Laila, care ajunge să-și omoare proprii copii.
Ion Avram a descoperit inadvertențe la nivel stilistic iar Simona Toma împreună cu Laurențiu Pascal au completat tabloul cu destule detalii care împing proza în zona non-veridicului, cu toții fiind în general de acord cu faptul că un asemenea subiect trebuia să fie mai bine documentat.  Simona, observând caracterul dezlânat al prozei, a considerat că avem de a face cu o struțo-cămilă. Florin Buzudugan a observat mai multă poezie în acest text decât proză, în timp ce Stela Iorga nu consideră că inserțiile lirice sunt justificate, ci nu fac decât să rupă ritmul prozei. Nona Tatiana Ciofu observă că ideea este interesantă dar prost finalizată, în timp ce Erika Diaconu a pătruns mai adânc în proză și a descoperit simbolistica din spatele textului (cum ar fi faptul că ploaia este, în text, în concordanță cu starea sufletească a protagonistei, iar cotidianul ia în stăpânire gândul personajului). Radu Dragomir și Gelu Ghemiș sunt de părere că autoarea nu este stăpână pe subiect, dar ambii cad de acord asupra faptului că textul are pasaje bune. Cronicarul s-a limitat la a da câteva sugestii, printre care și lectura lui Pamuk (romanul Zăpada fiind probabil cel mai potrivit). Altfel, inserțiile pastoral-lirice ar putea aduce o abordare inedită din partea Ancăi, cu condiția să lucreze mai serios la schița pe care ne-a prezentat-o.
Vinerea viitoare, cu începere de la ora 18:00, va citi Nona Tatiana Ciofu.

A consemnat Adrian Haidu.