sâmbătă, 31 iulie 2010

Poezii de Alexandru Maria

radiem linişte noaptea, noi, neadormiţii, oameni şi pământ,

strada cu mirosul ei de cauciuc încins, vântul oprit în firele electrificate,

ciripelele păsărind în guşă, visând probabil, în copaci.

stăm pe o bancă, iar cafelele ni se decantează în pahare,

el îi spune iubita mea mâine îţi voi aduce luna,

eu îmi plec privirea, doar puţin, cât să îi mai pot vedea cuvintele

(astea sunt pene de harpie înfigându-se într-un corp golaş)

şi îmi aşez timid palma pe fusta ta.

ea îi spune iubitule şi puncte de suspensie

(odată şi-odată veţi rămâne şi fără astea, să vă aud atunci),

degetele tale alunecă uşor sub degetele mele albastre.


ceva se întâmplă acolo, tăcut,

vântul şi ciripelele somnoroase şi maşinile, pământul

şi oamenii dormitând fiecare cu o pasăre răscolindu-le pieptul.

e atâta linişte între degetele noastre încât sângele meu

trece prin mâinile tale.


-


fiţi atenţi câtă poezie zace în lume, de la

cărăbuşul fără un picior şi carapace ruptă până la

pasărea măiastră care nu există sau de la

violetele albe de pe balconul cu soare al mamei

până la uriaşul sequoia pe care nu-l voi vedea vreodată,

de la cascada îngerului şi până la apa căzătoare în veceu,

fiţi atenţi, că numai acum mă simt poet

care e acelaşi lucru cu a spune că numai astăzi mă simt

fiind fiinţă,

sunt toate câteva lucruri mici, toate şi aşezate frumos,

la locul lor, cum e şi cafeneaua în care ne-am dus

de câteva ori să ne uităm la tablouri, spuneam,

şi tu te uitai la tablouri, să bem o cană cu ceai

şi beam amândoi.

uite aşa se ţine o ceaşcă, apucam toarta,

ţineam degetul mic şi strâmb drept, eram o caricatură

la care tu râdeai, cei din spatele meu erau peretele

şi nu ziceau nimic. tu spuneai uite aşa se stă la masă,

peretele erau ceilalţi, cădeai ca sfârşită în scaun,

te revărsai pe piciorul meu ticăit, peste el şi nu sub,

piciorul tău era plin de peşti, îi auzeam cum sfarmă

înfundat chitina de prin sălcii.

mai sorbeai puţin din ceai, şi eu sorbeam,

uite o faţă aproape cunoscută în spatele tău,

uite o faţă aproape cunoscută în spatele tău,

toate plane toate plate să ştii că e adevărat aproape,

să ştiu îţi puneai palma pe degetele mele drepte şi strâmbe,

eu fâlfâiam, ne ridicăm, ne ridicăm,

doar atât am spus, restul a fost de ochii pereţilor.

m-ai întrebat cât e ora, eu m-am uitat la pene

şi am aflat că ceasul stătuse de mult.


-


dincolo de cel mai nesemnificativ gest şi de cuvintele ataşate lui

(o femeie trezită din somn arată de parcă ar fi dormit),

dincolo de frica şi nervii distilaţi pe dinăuntrul meu

(un pinguin verde arată ca un chaplin verde, dar cu picioarele scurtate)

mai este loc de altceva (când l-am întrebat la ce se gândeşte

mi-a răspuns zâmbind şi dându-şi ochii peste cap

aşteaptă să-mi citesc gândurile) – omul metodă

îmi taie limba cu firele de păr ale femeii in fustă albastră

(omul metodă îmi taie limba cu firele de păr

ale femeii în fustă albastră).


-


măi, ce bună e, spunea bătrânul scufundându-şi buzele şi dinţii

în găleata fântânii rece, eu îi urmăream uimit gâtul cu gâlma

săltându-i nebună în el. acum haidem, spunea punând cobiliţa

pe umăr, grijuliu ocolind pietrele ascuţite ascunse în nisip,

eu simţeam fierbinţeala pământului şi aş fi vrut să-mi crească

pieliţă între degetele picioarelor, să simt mai multă,

sau să fiu îmbrăcat în negru să devin incandescent,

bătrânul să-şi verse apa pe mine şi

să fiu sticlă. la adăpostul meu prea puţin probabil

să crească doi meri.

peste ceva timp va trece, va mânca din ei

i-am citit ceva, cu voce joasă, ca şi cum aş fi citit altcuiva,

din când în când îi aruncam un ochi, pe furiş

mi-am căzut un măr să îmi dezleg degetele şi ea a mâncat mărul.

la urmă mi-am rupt picioarele încercând să merg.

ea s-a uitat la mine, şi-a ridicat fusta până la glezne

şi s-a aplecat să-mi strângă cioburile –

sângele ei curgea prin picioarele mele.


miercuri, 28 iulie 2010

Amintiri...

Ţi-aduci aminte de drumul ăsta?
E acelaşi drum pe care-l băteam
când aveam doar 10 ani;
când ploua afară tu ziceai că Dumnezeu
plânge, că s-a supărat pe noi.

Eu ziceam că nu-i adevărat,
că norii taie ceapă,
sau că ochii li se scurg pe noi.

Ei, dar cine crezi că-s norii? Dumnezeu?!
Mă-ntrebai ironic, cum făceai de obicei.

Acum drumul ăsta e bătut de praf,
Soarele se topeşte plictisit în praful 
ce tronează peste crengile copacilor pe care
odinioară ne căţăram sperând să-l prindem
pe Dumnezeu de picior şi să
jucăm prinsa cu el...

Amintiri, nimic mai mult...

AFARĂ DIN SFERA PRINŢESELOR!



Când te auzeam/ din ce în ce mai încet,/ îţi miroseam/ urmele lăsate,/ cămăşile!/ aerul. (Claudia Samoilă – râsete şi priviri pe fundal)

„Texte prea asemănătoare cu ceea ce ne-a mai prezentat.” (Radu Vartolomei)
„În poemele prezentate, Claudia Samoilă suferă de prea multă inocenţă şi delicateţe. Vârsta! (18 ani – n.n.) Să iasă din sentimentalismul adolescentin şi să fie mai realistă. Prea multă candoare – deşi mi se pare talentată.; imaginile – bine redate; enunţuri interesante/tari, alternând cu simplităţi/banalităţi; scrie curat, inteligent; poezia presupune o stare de corupere; să păşească afară din sfera prinţeselor.” (Andrei Velea)
„Cred că are o chemare certă către lirism – dar nu lirica îi îmbracă textele; formulări anoste, stângace, în spatele cărora nu am găsit sclipirea poetului; să încerce şi alt gen literar; are graţie, sensibilitate, inteligenţă, ştiinţa de a folosi cuvintele – dar nu scrie până la anxietate. Faţă de lirică – drumul ei mi se pare puţin cotit.” (Stela Iorga)
„Cred că este mai firească în proză; în poezie, se forţează prea mult; când se exprimă direct, pare mai realizată şi... mi se pare prea explicită. Să elimine balastul!” (Tatiana Nona Ciofu)
„Fulguraţii poetice, adolescentine, cu un lirism cam diluat.” (Anca Şerban Gaiu)
„Superficială şi prea controlată/obsedată în a suna bine textul; are un minim de poezie – dar nu-i suficient.” (Cristina Dobreanu)
„Imagini interesante, trăite.” (Florin Chitic)
„Să taie, să ermetizeze, să esenţializeze! Scrie poezie ca şi cum ar povesti.” (Nicoleta Onofrei)
„Inocenţa ţine de vârstă şi mi se pare normală; a spune că-i prea superficială pare cam dur; textele sunt omogene; are ce spune; aşteptăm să se mai maturizeze – în scris, desigur.” (Andra Pelineagră)
„Are trăirea, are povestea, dar nu-şi găseşte cuvuntele potrivite; îi trebuie mai multă experienţă; are de unde porni în poezie; s-o încurajăm!” (Mihaela Huhu)
„Îmi plac ideile, mai puţin forma. Ştie să esenţializeze.” (Florin Buzdugan)
Ion Avram


Vineri, 30 iulie, la ora 18.00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, va citi Alexandru Maria.

vineri, 23 iulie 2010

TEXTE JUNE


Adeseori stăteam pe banca de piatră din fundul grădinii.
Copilă la minte, la trup şi la suflet, visam doar castele cu zâne şi urmăream greieraşii ca să văd cu ce-şi acompaniază armoniile...
Până când boarea verde a grădinii ţesea în jurul meu voal de umbră, voal de noapte.
Priveam pe furiş luna...
Răsărea aşa de sfioasă şi tremurătoare!... Şi privea drept spre mine. Iar eu mă ascundeam în flori.
Când mi-era foame, mestecam fir fraged de iarbă, când mi-era sete, culegeam rouă în cupe de flori sorbind balsam.
Apoi uitam de mine.
Mă mistuia aurora.  
 (Alina HamzaFeerie)
   
 „Texte înfiorător de adolescentine; nu au un limbaj artistic; există tendinţa de reflexivitate, dar înăclăită de romantism; impersonală, şablonardă, dar cinstită; sub raport stilistic, textele nu sunt încă aşezate; ştie să structureze şi să ordoneze ideile; are un mod personal de proiectare a sinelui în lume. În rest: studiu şi perseverenţă!” (Stela Iorga)
„Texte cu prea multe întrebări fără răspuns; prea multe cuvinte mari, preţioase pentru nişte texte june.” (Claudia Samoilă)
„Nu văd acea scăpărare aşteptată şi nu se vede simţul artistic; textele nu au rezistenţă.” (Cristina Dobreanu)
„Texte de copil frumos şi cuminte; nu are repere; să ţină aproape de cenaclu – şi, vom mai vedea; estetic – nu mi se par realizate.” (Nicoleta Onofrei)
„Are oportunitatea să facă diferenţa între adevărata literatură şi compunerile şcolăreşti; în sensul textului – mi se pare cuminţică şi talentată; a prezentat nişte mici poeme în proză în care se vede că ştie să urmărească ideea; să citească mult şi să fie mai neconformă; să sară din şablon; cenaclul o va ajuta să-şi dea seama unde se termină şcoala şi unde începe literatura.” (Andrei Velea)
„Încearcă diverse sentimente: fericire, dragoste, incertitudine etc.; titlurile mi se par cam puerile; să nu mai fie aşa directă, să fie mai ascunsă, mai sugestivă!” (Elena Donea)
„Are metafore frumoase şi putere de sintetizare; este o căutătoare de sine.” (Gelu Ghemiş)  
                                                                   
Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Claudia Samoilă.
(Relaţii la tel. 0746 167284)           


marți, 13 iulie 2010

CENZURĂ, AUTOCENZURĂ ȘI LIPSA CENZURII

Unul dintre cei mai cerebrali cercetători ai cenzurii românești, Adrian Marino, relevă în volumele sale faptul că în România cenzura se bucură de o tradiție bogată și pre-comunistă. Astfel, cenzura în acest spațiu este, în secolul XVIII, una ecleziastică, pusă în slujba apărării credinței ortodoxe. Adrian Marino consideră de altfel că literatura română veche este suprainterpretată în istoriile noastre literare, și că mult mai corectă este studierea acestor opere prin raportare la mecanismele de cenzură. Această metodă ar reliefa un aspect caracteristic operelor scrise în această perioadă. Marino ajunge la concluzia că ”Spiritul critic liber al culturii române se manifestă doar prin aluzii, interpolări în unele traduceri, referințe străine, tolerate la limită. Exemplul tipic: notele de subsol ale Țiganiadei lui I. Budai Deleanu ”.
Deși Marino nu oferă o definiție a conceptului de cenzură, caracteristicile acesteia pot fi deduse din volumele amintite mai sus. Astfel, cenzura apare mereu din exterior, este nedorită, conotată negativ, slujește o ideologie (este deci o unealtă politică) și este impusă prin forță de către o grupare politică (nu neapărat de către o instituție). De altfel, centralizarea cenzurii românești apare târziu, abia în a doua jumătate a secolului XIX, odată cu ocupația rusă. ”Apariția sa produce o dublă surpriză: a puterii de ocupație, care constată cu stupoare că această instituție esențială încă nu există în Muntenia și Moldova și a autorităților locale, care ripostează... ”.
Relativ la raportul dintre politic și literatură, ne putem referi la cenzură ca fiind cea mai importantă unealtă venind din partea politicului pentru a controla și a folosi în propriile interese literatura. Există, firește, și alte metode de supunere și ideologizare a literaturii de către politic, fără folosirea cenzurii. De fiecare dată când acest lucru se întâmplă, critica literară reacționează prompt, așa cum face, de exemplu, Eugen Negrici în volumul Iluziile literaturii române, rediscutând o bună parte din literatura noastră din punct de vedere al mitizării acesteia, în același spirit al suprainterpretării despre care am amintit și în cazul literaturii vechi. ”Să ne oprim puțin la așa-numitele curente literare de sorginte autohtonă din primele decenii ale secolului al XX-lea, produse ale unei stări de spirit specifice: sămănătorismul, poporanismul, gândirismul. Ele ilustrează revenirea în forță, în spațiul literaturii, a unor factori de influență extrinseci (purtători de ideologii), pe care spiritul critic maiorescian reușise să-i exileze pentru un timp. Nu ne-am ocupa de ele dacă, din diverse pricini (ideologice și politice la rândul lor), nu li s-ar fi acordat în istorii literare și în manuale un număr exagerat de pagini ”.
Fără îndoială însă că abia în timpul comunismului cenzura noastră atinge adevăratul ei potențial. Acest lucru este ușor de observat și este posibil datorită faptului că, exact ca în cazul romanului 1984, istoria devine ficțiune, iar ficțiunea realitate. De altfel, așa cum explică și Nicolae Manolescu, ”Anatol Lunacearski distinge realismul-socialist de acela burghez, apreciind că are darul, prin caracterul său revoluționar, de a surprinde realitatea nu pur și simplu așa cum pare să fie, ci cum va fi în virtutea dinamicii istorice; îl socotește pasionat și combativ, ba chiar romantic, îndreptat contra vechiului din societate și din conștiințe; vede în el un instrument al partidului în efortul de formare a concepției oamenilor, care nu trebuie ancorată în eventualele nerealizări pasagere, cu siguranță neesențiale, ci orientată spre scopul final, comunismul. Aici este totul, inclusiv temeiul pentru cenzură ”.
I.D. Sârbu este unul dintre cele mai bune exemple pe care le putem oferi pentru a ilustra raportul dintre politic și literatură în perioada comunistă. Daniel Cristea-Enache, unul dintre cei mai înveșunați critici care s-au ocupat cu reabilitarea scriitorului în cauză, îi rezumă halucinogena biografie astfel: „Ilegalistul de pe vremea legionarilor și a lui Antonescu ajunge, în vremea comuniștilor, să fie condamnat politic și închis timp de șase ani. Fiul de miner care devine, la doar 28 de ani, cel mai tânăr conferențiar universitar din țară și căruia, după război, toate porțile par să-i fie deschise, e mai întâi destituit (în același lot cu Blaga, D.D. Roșca și Liviu Rusu), iar apoi, după ieșirea din pușcărie, i se fixează domiciliu obligatoriu și i se retrage, temporar, dreptul de semnătură și publicare. Ardeleanul prin vocație și prin seriozitatea materializării ei ajunge să trăiască un sfert de veac într-un oraș al cărui spirit e tot ce poate fi mai anti-ardelenesc: Craiova, Isarlîkul maturității sale. Exilatul intern, care se simte în Craiova ca într-un mediu sufocant, de-a dreptul ostil, e reconciliat cu orașul datorită soției sale, minunata Lizi. Cu toate acestea, eroul nostru, causeur strălucit, spirit oral și dialogal, nu prea are unde-și revărsa torentul său de cuvinte de spirit: văzându-se înconjurat de o indiferență fățișă și ocolit, din prudență, fostul om de lume se simte, efectiv, un lepros, un ciumat. În fine, cel ce a scăpat, de-a lungul vieții, de un război (mai bine zis: dintr-un război), o pușcărie, un tifos și alte mici necazuri (trădarea primei soții, loviturile pe la spate primite din partea unor prieteni apropiați...) și care așteaptă, cu înfrigurare, o minune care să pună capăt insuportabilei utopii comuniste, moare cu doar câteva luni înaintea Revoluției din Decembrie 89 – răsturnare care, fără a-l mai prinde în viață, îi găsește spiritul, integral, în sertarul plin cu manuscrise fără nici o șansă de publicare în vechea stare de lucruri ”.
De altfel, tocmai sertarul acesta cu manuscrise, unde se afla depozitat și Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, atrage atenția în discuția de față. Contactul dintre mediul politic și cel literar este, în cazul acestui scriitor, un full-contact. Singura ripostă posibilă, în fața unei unelte atât de eficiente din punct de vedere politic cum e cenzura, este creearea unei literaturi de sertar.
Cele două volume intitulate sugestiv Jurnalul unui jurnalist fără jurnal apar ca reacție la cenzură, tratează în mare parte, ca tematică, cenzura și nici nu poate fi vorba de a putea trece de aceasta spre publicare. Toate caracteristicile cenzurii, pe care le-am amintit mai sus, sunt respectate în acest caz, iar singura opțiune a autorului este aceea de a colabora politic sau aceea, mult mai inspirată, de a-și criogeniza textele în așteptarea unor vremuri prielnice publicării, în așteptarea, mai bine zis, a unui public. Public care avea să vină abia în democrație, unde raportul dintre politic și literatură este echilibrat. Pentru a observa însă această echilibrare este necesar să introducem în discuție un alt concept, opus cenzurii.
Deși unele cazuri de cenzură pot fi descoperite și într-un regim democratic, acestea apar ori ca fenomene izolate și greu verificabile, ori nu respectă caracteristicile pe care le-am indicat la începutul acestei discuții. De aceea consider că este necesar să vorbim, atunci când ne referim la raportul dintre politic și literatură în democrație, nu despre cenzură, ci despre autocenzură.
Autocenzura este, în sine, tot o formă de cenzură, dar unele caracteristici esențiale ale acesteia sunt opuse celor despre care am amintit mai sus. Astfel, autocenzura (într-un regim democratic) vine întotdeauna din interior (chiar și atunci când unele idei sunt preluate de scriitori din exterior – deoarece întotdeauna acest lucru se întâmplă în mod voluntar), este dorită (de către scriitor), conotată pozitiv (mai ales de către critica literară, care vede în autocenzură de multe ori o direcție precisă a autorului, o amprentă a acestuia, etc.), și nu este impusă prin forță (cel puțin, nu forță fizică sau legislativă).
Unul dintre cele mai ilustrative exemple pe care le putem da în acest sens este acela binecunoscut al cazului în care scriitorul american de origine română Andrei Codrescu a refuzat să scrie un poem în cinstea recent alesului președinte american Barack Obama. Pretextul invocat de Codrescu a fost acela că situația îi amintește prea mult de poezia proletcultistă. Concluzia la care ajungem analizând acest exemplu este aceea că, deși politicul se poate implica în literatură într-un regim democratic, acest lucru nu se poate întâmpla fără acordul ambelor părți.
Astfel, avem de a face, în cazul lui Codrescu, cu autocenzura, unealtă folosită de scriitori pentru a echilibra raportul dintre politic și literatură. Remarcăm și faptul că aceasta este conotată pozitiv (mai ales dacă ne gândim că Andrei Codrescu a avut tăria de a refuza nu numai președintele, dar și deloc modesta sumă de bani ce i-ar fi revenit în cazul în care ar fi acceptat oferta).
Autocenzura nu are însă întotdeauna o valoare pozitivă. Acest lucru ține mai degrabă de valoarea scriitorului și de puterea sa de judecată. Astfel, putem oferi un contra-exemplu (modest) în acest sens discutând despre un autor român contemporan – Mircea Cărtărescu. Acesta și-a lansat de curând, la editura Humanitas, volumul de proză Frumoasele străine. În acest volum de povestiri apar foarte dese referiri critificționale și autoficționale în care autorul întreține impresia că dialoghează cu critica literară, și mai ales că cedează în fața acesteia (refuzând, de exemplu, să mai nareze un vis deoarece folosirea acestui procedeu oniric i-a fost reproșat de critică). Aceste răfuieli personale cu diverși critici sau diverse critici creează o impresie de artificialitate și falsă autocenzură. Mult mai cursive și mai bine orientate către publicul țintă ar fi fost cele trei povestiri dacă aceste inserții în care autocenzura iese la suprafață nu ar fi fost introduse.
Revenind la cazul lui Andrei Codrescu, trebuie să remarcăm un amănunt esențial relativ la raportul dintre politic și literatură. Așa cum reiese și din intensa activitate a acestuia în cadrul revistei în format electronic pe care o conduce (Exquisite Corpse), dar și din recenta carte lansată în format print (The Posthuman Dada Guide: Tristan Tzara and Lenin Play Chess), unul dintre factorii cheie în evitarea contactului cu orice forme politice este refugierea literaturii în format electronic. Acest lucru presupune accesul gratuit și instantaneu către publicația de care am amintit tuturor posesorilor de calculator și internet, dar și cucerirea unui public mai larg (lucru posibil și în cazul publicării pe format print, prin folosirea unei forme interactive, ca în cazul cărții The Posthuman Dada Guide, care este structurată asemeni enciclopediei online Wikipedia). Într-adevăr, internetul pare să ofere un spațiu unde raportul dintre literatură și politic poate fi înclinat în favoarea primului element, fie și numai prin faptul că textele pot fi publicate și accesate de pretutindeni, fără intermediari. Cu atât mai mult atârnă acest raport în favoarea literaturii, cu cât internetul limitează extrem de mult folosirea cenzurii. Din păcate, nu în totalitate.
Ne convingem de faptul că internetul nu oferă un mediu în care cenzura să nu se poată strecura analizând sumar situația din Asia. Așa cum reiese din volumul Asian Cyberactivism: Freedom of expression and Media Censorship, impresia că internetul ar oferi un spațiu democratic prin excelență este greșită: ”The popular assertion often made by Internet advocates that the Internet cannot be controlled – that content control, a primary characteristic of the traditional state-media relationship, cannot be as successful or far-reaching when applied to the Internet – is indeed not true. In Asia since 911, governments have tabled or passed legislation that will enable them to track and monitor content that is put online. While much of the above discussion centres on managing the technology in order to counter terrorist threats, it is also important to bear in mind that the legislations are aimed at cyberactivists in general. It provides governments the option to take action against all those who might use the Internet for political activism ”.
Cu toate acestea, atunci când nu este îngrădit de un regim totalitar, internetul este mediul în care literatura câștiga cea mai multă independență în fața politicului. Din acest punct de vedere, internetul oferă cea mai bună soluție de a lupta împotriva oricărui tip de cenzură. Chiar și cu autocenzura.
Prin faptul că este unul dintre cele mai democratice spații dar și datorită faptului că elimină orice intermediar dintre procesul de scriere și publicare a unui text, internetul pare să se împotrivească și autocenzurii (care dispare ca urmare a gradului (prea) mare de libertate pe care internetul îl oferă) și cenzurii. Putem să vorbim în acest punct al discuției despre lipsa cenzurii, care ar fi echivalentul a celui mai mare grad de libertate a expresiei.
Lipsa autocenzurii este cel mai mare reproș adus literaturii publicate pe internet (sau blogurilor, în general). Acest lucru este oarecum de neînțeles, din moment ce România este o țară în care libertatea de exprimare a fost exercitată în puține ocazii. Tot Adrian Marino este cel care îndrăznește să afirme că ”Primul român care exprimă cu claritate această idee (a necesității liberii exprimări – n.n.) bine personalizată este Paul Iorgovici, în Observații de limbă românească (1799). El afirmă: Tot insul e slobod a gândi de fiece lucru după cum se pricepe ”. Acest lucru este posibil din plin și chiar se întamplă abia în era noastră, prin intermediul internetului, care oferă un scut impenetrabil în fața cenzurii. Să ne mai gândim și la faptul că prima revendicare a suprimării cenzurii, cuprinsă în Ponturile conjurației confederative a comisului moldovean Leonte Radu, din 1839, cerea ”Slobozenia tiparului, a gândirei și scrierei care să nu fie sub cenzură ”, iar ”M. Kogălniceanu se declara pentru cea mai mare și mai întinsă libertate presei, care formează opinia publică și ucide pre cea rea ”, ceea ce pare să fie definiția internetului, depinzând doar de ce înțelegem prin opinie rea. Concluzia lui Marino este foarte interesantă pentru discuția de față: ”De fapt, de o reală libertate a presei, în România, nu se poate vorbi decât sub domnia lui Carol I, iar după Unire – cu o pauză în timpul războiului – decât până în 1933 ”. În acest context, devine clar că internetul este o armă esențială în războiul literaturii cu politicul, la fel de efectivă cum este cenzura pentru aceasta din urmă.
De altfel, o valorizare a literaturii publicate pe internet, cât și a blogurilor culturale, este esențială și trebuie pornită cu armele criticii literare. Pentru valorizarea acestui tip de literatură este necesară o privire de ansamblu asupra contextului socio-istoric în care ea este produsă, în sensul pe care l-am schițat mai sus.
Este de remarcat în această idee faptul că literatura de internet apare în același context în care apare și literatura de calitate din perioada comunistă – în contextul neputinței de a publica a scriitorilor (dacă ne gândim că, în mare, această literatură aparține autorilor care nu au șansa de a publica în format print). Astfel, literatura de internet poate fi privită ca o literatură virtuală, o literatură de sertar, protejată de anonimatul internetului, pierzându-se în cvasi-infinitatea textelor postate. Astfel, blogurile pot fi privite ca adevărate jurnale ale unor jurnaliști fără jurnal, criogenizate în speranța găsirii pe viitor a unui public și a unui critic care să le reabiliteze.
Acest lucru pare însă imposibil în prezent, datorită, paradoxal, lipsei oricărui tip de cenzură a literaturii de internet. Așa cum remarca și D. Țichindeal în lucrarea Filozoficești și politicești prin fabule moralnice învățături, apărută în 1814: ”Acolo unde e mai mare slobozenie, acolo e mai rea turbarea, căci slobozenia fără de legile înțelepte și stăpânire e sălbatecă fiară ”. 

Adrian Haidu

luni, 12 iulie 2010

Pseudoeseu despre „Elegiile de la Dorweiler”, de Gellu Dorian

Iubitoare fiind de litera scrisă de când sunt copil, cred până şi astăzi că o carte, cărţile în general, au ceva magic în ele, ceva care „le ascunde”, ori nu, privirilor noastre căutătoare de Frumos şi Artă.
Unele cărţi se lasă greu descoperite, de parcă ar avea un văl pe ele, altele se dezvăluie imediat, cu cruzime, unele fug de tine şi le cauţi prin biblioteci până în ziua când simt ele că le vine şi lor rândul, altele sunt sfioase şi pudice, altele sunt din contra, băieţoase şi fruste.
Trăiesc de aceea pe deplin miracolul descoperirii unei cărţi bune, care mă vrăjeşte, mă prinde şi mă saltă ca într-o horă de funigei sus, până către sufletul scriitorului care a gândit-o.
A scrie despre o carte, care ţi s-a dezvăluit, obligă la o foarte mare sinceritate. Cu sinea ta şi apoi cu sinele celui pe care-l vezi dezgolit, în dreptul ochilor sufletului tău.
Este ca un fel de „coacere” lăuntrică gestul de a discuta o carte, de care te-ai îndrăgostit pe măsură ce o citeşti. O îndrăgostire ireversibilă, ca şi vraja cuvintelor ei, de care nu mai scapi.
A iubi o carte de poezie este un act de dublă îndrăgostire, cât şi de ieşire în afara sinelui tău. Dublă îndrăgostire de cuvântul scris şi de omul, pe care-l descoperi în spatele cuvintelor, căci nimic nu este mai tragic şi mai frumos totodată decât să scrii, vorbind despre tine şi viaţa ta. Dar ca să ai acest curaj, trebuie să fii cu adevărat scriitor.
În noianul de versuri ieftine, care inundă piaţa poeziei, puţină poezie adevărată este, de aceea, atunci când descoperi gemele scrisului adevărat, cuvine-se să stai plecat în ceremonioasă şi pioasă reculegere de sine, în faţa altui sine, cu mult mai nud şi mai deznădăjduit : chiar sinea poetului.
În puţina şi nerotunda-mi viaţă am întâlnit rar poeţi care scriu cu propriul lor sânge, poezie. Mulţi, chiar foarte mulţi, versifică. Alţii scriu poezie mic-burgheză, de constatare. O majoritate scrie să se afle în treabă, că e de bon ton. Un număr scriu poezie cerebrală, cea care rămâne tributară răcelii îngheţate a constatării clinice a existenţei sufletului tău, fărâmă dumnezeiască, pe care ei îl pun sub lupă. Exemplele ar tot putea continua, într-o enumerare disperată a nuanţelor des-vrăjite, care ucid însăşi substanţa poeziei adevărate, care în esenţa ei nu înseamnă decât ardere de sine necondiţionată, talent, multă umilinţă şi iubire de semeni.
O minunăţie de carte de asemenea valoare mi-a fost dat să întâlnesc relativ recent, ca printr-o minune a jocului cărţilor de-a cărţile, în sinea lor tragică şi ghiduşă.
La capătul lecturii ei nu îmi rămăseseră decât lacrimile de pe obraji şi regretul că mă despart de aşa bijuterie de om şi de poet.
Stil, stilistică, limbaj şi ce am mai învăţat la Lingvistica funcţională în facultate mi se duc dracului din minte şi se topesc galeş în faţa focului care străbate toate poemele de iubire şi de nesoartă ale poetului Gellu Dorian, grupate în cartea „Elegiile de la Dorweiler”.
Tema centrală a poemelor este iubirea şi dorul de femeia pierdută.
Toate poemele „ard” de furie, de dor, de iubire, de speranţă, de deznădejde, de milă, de silă, de singurătate, de...
Scriitorul îşi face o radiografie în direct, îşi taie venele cu o sinceritate, care îţi ia respiraţia şi cu imagini de o gingăşie şi o iubire de femeie, care înrourează de-a dreptul ochii cititorului.
Femeia iubită este dorită şi adusă în realitatea imaginarului cu o putere de evocare, care năuceşte. Toate mărunţişurile din care se compune o femeie, de la rochiţa ei, la nume, de la parfum, la felul cum gătea, toate gesturile micuţe care vrăjesc ochii iubitului atât de avid de iubire, capătă o înălţare de catedrală gotică, urcă mai sus de turle, până la cer.
Fiinţa femeii iubite este divinizată, cât şi surprinsă în nenumăratele ei ipostaze de viaţă cotidiană, începând cu vraja ne-spuselor nopţi de iubire în doi, până la absurdul unei despărţiri tragice.
Poemele lui Gellu Dorian s-ar fi putut numi tot atât de bine şi tragedii, fiindcă ţipătul disperării care însoţeşte nedreapta despărţire de sufletul-pereche este insuportabil, pe tot parcursul lor.
Rar am întâlnit asemenea tensiuni interioare sfâşietoare, aproape egale pe fiecare poem în parte. Mărturisesc că nu este unul care să nu reziste vederii ochiului din frunte, cu care alt poet citeşte poezia lui Gellu Dorian.
Sinceritatea şi violenţa disperării individuale, cu greu pot fi egalate, sunt parcă duse, împinse dincolo de limita umanului posibil.
Citind poemele de iubire şi de deznădejde ale lui Gellu Dorian nu m-am putut opri a mă cutremura în faţa acestei dureri prea insuportabilă pentru un singur om aşa de înspăimântător de îndrăgostit.
Evocarea femeii iubite, ca şi deznădejdea cresc cu fiecare poem, dezvoltând leitmotivul despărţirii, până la limita îndurării umane şi dincolo de ea, la limita dintre strigăt şi ţipăt.
Poemele sunt atât de tari şi de violente în imagini, încât nu ades şochează sensibilitatea cititorului, trimiţând la reale palpituri sufleteşti : materialul liric este atât de bine organizat, încât forţa cuvintelor năuceşte, prinde, răsuceşte, aiureşte, doboară, scufundă toată materia care participă la poezia lui Gellu Dorian.
Dar scriind, simt că mă scufund iarăşi în vraja cărţii „Elegiilor de la Dorweiler”…
Am recitit-o, pentru confirmarea şi re-confirmarea senzaţiilor, pe care mi le-a produs. Degeaba. Cartea mă prinde egoistă în mrejele ei şi mă vrăjeşte la loc, aruncându-mă spre suflul unei inimi, ale cărei bătăi parcă ucid totul de jur împrejur, în absenţa marii, unicei iubiri.
Ce noroc să ţi se dea atâtea cuvinte, pentru a putea vorbi despre iubire, ce noroc să poţi scrie într-atât de năucitor încât să ajungi ca cititor, să invidiezi o femeie din hârtie!
În faţa unei asemenea demonstraţii de virtuozitate poetică, mă plec sfioasă şi îmi şterg cu palme ude, lacrimile.

de Stela Iorga

joi, 8 iulie 2010

Recenzie de carte


Cartea lui Octavian Paler, Viaţa pe un peron, este o carte fascinantă ce te va trimite într-o călătorie ce începe în conştiinţa ta şi se termină cu o analiză atât a persoanei tale, cât şi a întregii societăţi.

Scrisă din nevoia de a se revolta contra societăţii ce devine din ce în ce mai ignorantă, într-un oraş târg, autorul ne prezintă persoanjul principal, care nu are vreun nume anume, care vorbeşte tot timpul la persoana I şi se adresează cu apelativul persoanei a II-a plural, ceea ce-i conferă caracter confesiv. Personajul principal este un tânăr frustrat de propriile sale temeri şi eşecuri, despre care el însuşi spune că este un Rac ratat din toate punctele de vedere, şi care crede că ursitoarele s-au jucat cu destinul său, împovărându-l numai cu defecte, calităţile fiind recesive. Acesta, datorită îmblânzitorilor de cobre care-l terorizează atât pe el, cât şi restul oraşului, datorită unei crime pe care nu a comis-o, este nevoit să fugă din oraş. Se urcă într-un tren a cărui destinaţie nu o ştie. Se trezeşte într-o gară dintr-un câmp pustiu, iar când se dă jos pentru a-şi face nevoile, trenul pleacă.

Aici, în staţia din câmpul pustiu, o cunoaşte pe Eleonora, o femeie care, la fel ca şi el, este nevoită să fugă din propriul oraş din cauza dresorilor de câini. Cele două personaje par a fi complementare, iar peisajul rupt de lume prin pustietatea ce-l înconjoară face din cele două personaje un fel de cuplu adamic, originar. dar, într-o seară, din cauza unei furtuni şi a unei crize de isterie, el aproape o sugrumă pe Eleonora, care fuge din gară în pustiu.

Cartea uimeşte prin angoasa prezentă în fiecare moment al acţiunii, prin nevoia de a găsi o cale de scăpare din realitatea, din societatea ignorantă, despre care autorul spune că fiecare om are un clopot de sticlă în faţă ce nu-i permite să vadă ceea ce cu adevărat stă în faţa ochilor săi.

O carte ce trebuie citită prin aceste stări emoţionale ce te acaparează şi pe tine, ca cititor;  o carte fascinantă din toate punctele de vedere!


 

Cronică de cenaclu


MIC-BURGHEZIE ÎN POEZIE



după judecata de-apoi/ rămân ultimul// pentru a verifica vulcanii să nu scape gaz,/ lacurile să nu dea pe dinafară,/ stelele toate să fie stinse// închid uşa lumii cu două zăvoare,/ craniul mi-l aşez drept sigiliu, iar noaptea// o trag pătură peste lume// în imensul hău cu arme de catifea  (Andrei Veleadupă judecata de apoi)

 „Texte compacte; are şi câteva teribilisme care ar putea fi muiate pentru a scăpa de stridenţe; are trimiteri comune care susţin ideea dar, fiind arhispuse, banalizează zicerea; în rest, poemele sunt încheiate, rotunde, reuşite.” (A.G. Secară)
„Este un pic mic-burghez în poezie; sunt suficiente sieşi; poemele sunt strict intelectuale, ceea ce nu dă bine liricii, emoţiei; textul parcă ar trece printr-un alambic şi din emoţia lirică rămâne foarte puţin; să renunţe la spasmele intelectuale care trag textul în jos; are conturat un limbaj artistic şi îmi place că nu este egocentrist; ca voce artistică – mi se pare interesant.” (Stela Iorga)
„Mi se pare că a abordat o poziţie mai umilă în raport cu alte texte pe care i le-am cunoscut; eul liric mi se pare prea direct implicat în poeme, relevă un spirit neliniştit; par scrise dintr-o suflare şi pe un traiect unitar; aer filozofard, ton patetic, confesiv.” (Valeriu Valegvi)
„Ciclu unitar; poemele par situate în acelaşi spaţiu în care piesele nu prea au culoare şi sunt marcate prea mult de formă.” (Elena Donea)
„Poeme foarte exacte; îşi menţine linia în fiecare dintre poeme; poate ar trebui mai multă emoţie.” (Andra Pelineagră)
„Cam sobre şi greu de înţeles.” (Alina Hamza)
„Puţin reci, prea meditative, bine structurate; mi-au plăcut.” (Florin Buzdugan)
„Scrise într-o notă comună; prea puţină emoţie/sentiment; au stare, dar mi se pare o stare educată/indusă.” (Diana Toma)
„Acelaşi poet fermecat de femeie, certat mereu cu diavolul şi cu Dumnezeu; ştie să-şi construiască metafora; vede lumea, vede starea – dar, nu o simte.” (Laurenţiu Pascal)
„Un set de plusuri şi de minusuri prinse de o voce calmă care, parcă, se toarnă într-o structură à la Andrei Pleşu care vizează o schemă foarte morală; lasă impresia că poezia o scrie doar pentru el; are în spate o filozofie – dar personală; unele imagini au reuşit să sară din obişnuit; când scrii o poezie pentru o idee, dacă ideea nu este bună – nu susţine textul; metafora este mai mult către sine, nu se deschide către cititor.” (Adrian Haidu)
„Prea arhitecturale şi cam autojustificative; nota de sarcasm/ironic face bine textului.” (Monica Harhas)            
Ion Avram


Astăzi, la ora 18,00, va citi Andra Pelineagră.


duminică, 4 iulie 2010

101 tripuri cu Haidu (partea III)

(citiţi partea I şi partea II)

Chestia asta cu girafa m-a pus pe gânduri.

(am tras un fum...)

 - Adică, e ca şi cum youtube ar şti exact ce vrei, atunci când tu habar n-ai. Sau oricum, n-ai prea mult habar. Şi nu numai că ştie ce vrei, dar îţi mai sugerează şi lucruri pe care le-ai putea vrea. Anticipea...

(încă un fum)

 - ...ză. Îţi citeşte gândurile. Chestie pe care bineînţeles că o face şi google, chiar cu mai mult succes. Imaginează-ţi, de exemplu, că ai putea folosi google ca să-ţi găseşti şosetele. Pentru că şosetele sunt, cred, printre cele mai pierdute lucruri. Lucrurile care adică se pierd cel mai des. Şi e ciudat pentru că ştii că sunt undeva prin cameră, cu toate astea...

- Coaie, a zis la un moment dat Bianca, Laura sau Mirona, tu chiar vrei să zici ceva sau ce, pula mea?

(înc-un fum)

 - Da, da, chiar vreau să zic ceva. Nu mai ştiu exact ce, sau chiar deloc. Mereu când fumez e ca şi cum mi-aş pierde memoria, sau ca şi cum memoria ar funcţiona numai în prezent, şi singurul fel de-a o recupera e să gândesc mereu retrospectiv.

 - De girafe ziceai...

 - Da... de girafe... că de la ele a pornit totu’, nu? Mamăăă, parc-au trecut ani de când a fost faza cu girafa. Nu... e prea departe. E ca la jocurile alea pe calculator, când n-ai grafică şi nu vezi în depărtare. Da...

(înc-un fuuum)

 - De girafe ziceam...

 - Coaie, zi ce, pula mea, voiai să zici!

 - Nu, e prea departe faza cu girafa. Stai aşa. Ultima oară vorbeam despre şosete, nu?

 - Da.

 - Da’ de ce vorbeam de şosete?

 - Nu ştiu coaie, ziceai ceva de google.

 - Da! Asta era, ziceam că să-ţi cauţi şosetele pe google!

 - Da, în pula mea.

 - Da’ de ce să-ţi cauţi şosetele pe google?

 - Nu ştiu, coaie, asta voiam şi eu să ştiu.

 (penultimul fum)

 - Poate ziceam de ciorapul brun, ăla, a lu’ Virginia. Woolf.

 - Ce? Nu coaie, de altceva era vorba.

 - Da, mi-am amintit. Asta ziceam, că google adică îţi citeşte gândurile! Numai că e fază cam ciudată, că nu se limitează numai la asta, la citit gânduri, mai face un salt, un pas, să zicem, înainte oricum. Adică-ţi mai şi sugerează lucruri, chestii la o adică. Îţi spune cam ce ai vrut tu să spui, numai că tu n-ai reuşit. Îţi spune mereu: „Poate ai vrut să scrii, de fapt, asta, nu?”, sau: „Asta ar face sens, ce-ai scris tu nu prea”. Numai că pe principiul ăsta s-ajunge la cele mai improbabile lucruri. Da! La girafă! Abia acum am ajuns la girafă! De la girafă se ajunge la povestea aia cu girafele luptătoare şi care cântă, prost. Care cântă prost. Nu? Nu ăsta a fost următorul lucru pe care l-am spus după girafă?

 - Da, coaie.

 - Pentru că eu zic girafă iar google îmi zice: „Poate vrei să spui girafă luptătoare care cântă şi după aia e luată la bătaie, nu?”. Când ăsta e de fapt cel mai improbabil lucru pe care voiam să-l spun!

 - Coaie, nu era google.

 (ultimul fum)

 - Ce?

 - Nu era google, coaie. Era youtube. De la youtube pornise totul.

 - Ce? Adică youtube era înainte de girafă?

 - Da, coaie.

 - Şi cum am ajuns eu la google?

 - Nu ştiu coaie, nu mai ştiu.

 - Stai. Tre’ s-o luăm de la-nceput...

 - ...Nu, coaie, te rog nu!
 (citiți și partea IV)

vineri, 2 iulie 2010

101 tripuri cu Haidu (partea II)

 (citiţi partea I aici

Am acceptat deci să mergem să fumăm amândoi, şi m-a condus pe nişte străduţe care derivau din Bulevardul Dacia prin locuri necunoscute mie şi se revărsau în alţi afluenţi ascunşi. Ţineam un ochi deschis în ceafă totuşi, ca să recunosc drumul la întoarcere. Am ajuns într-o curte, am intrat într-o clădire, am urcat multe scări în spirală şi am deschis o uşă în spatele căreia aveam să ne aşezăm până la urmă în patul din camera ei. Nu pentru mult timp însă, pentru că aşa rău îmi miroseau picioarele, încât eu m-am dus să rezolv problema asta în timp ce ea făcea ţigara.

Am început să fumăm, ea zâmbind, eu încruntându-mă, şi am mai început şi să ascultăm ceva muzică pe youtube. Bianca, Laura sau Mirona e genul de fumător căruia îi place să aibă un stimulent vizual atunci când fumează, aşa că voia să ne uităm la ceva pe youtube. Mie îmi place mai mult să vorbesc când fumez, dar am fost de acord şi cu asta, pentru că trebuie să te racordezi la persoana de lângă tine dacă vrei să fie bine în ocaziile astea. Aşa că mă întreabă dacă am văzut nu-ştiu-ce clip. Nu numai că nu-l văzusem, dar nici nu înţelegeam cum se numeşte. Ceva cu o girafă, aşa că am început să scriu pe youtube girafă. Însă în engleză.

Am rămas câteva secunde gândindu-mă, şi abia apoi explicându-i şi ei la ce mă gândeam. Mă gândeam chiar la faptul că nu ştiu cum se scrie girafă, dar găsisem singur rezolvarea, pe măsură ce îi spuneam lucrul ăsta: “Youtube o să-mi corecteze greşelile”, aşa că am început să scriu şi, într-adevăr, pe măsură ce adăugam literă cu literă, youtube mă îndruma. Am reuşit să scriu corect girafă în engleză, şi m-am oprit satisfăcut de performanţa mea.

Oprindu-mă aşa, nu am putut să nu remarc şi posibilile continuări pe care youtube mi le sugera. Unu: Giraffe fight; doi: Giraffe song; trei: Giraffes fight. Nu ştiu cum, astea trei posibile continuări au format atunci o poveste în mintea mea, pe care i-am spus-o Biancăi, Laurei sau Mironei. Se făcea, prin urmare, că o girafă luptătoare se apuca să cânte, dar o făcea atât de prost şi total neinspirat, încât alte girafe, deranjate de melodie sau de lipsa talentului, se luau la bătaie cu ea. La asta se gândise youtube atunci când eu am scris girafă.

Hm. Asta m-a pus pe gânduri. Dar, despre lucrurile la care m-am gândit eu atunci, printre care o google-conspiraţie, o teorie a improbabilităţilor şi nu în ultimul rând o întreagă lume paralelă, data viitoare. Până atunci, aici este filmuleţul la care voia atunci Bianca, Laura  sau Mirona să ne uităm:


 
(citiți partea III)