Exerciţiu despre/cu sex şi moarte

“Mă lăsase aiurită în patul dezgolit: cu un cearceaf care acoperea mai mult podeaua, iar perna era pe jumătate adormită; cealaltă jumătate se prelingea şi ea încet pe podea..”

Claudia Samoilă nu duce lipsă în prozele ei nici de senzualitate, nici de imagini. Filonul epic şi structura pe care s-ar baza acestea, în schimb, lipsesc sau sunt prea fragile. Textul are carismă şi te incită, ori mai degrabă ideea e incitantă. Am fi vrut cu toţii să auzim la şedinţa de cenaclu nişte „snoave despre crucea morţilor” sau ceva care să susţină planul familial, planul psihologic fără de care subtitlul şi cheia  „la mine acasă nu se vorbeşte cu nicio ocazie despre sex sau moarte” este doar o un anunţ, o vorbă aruncată, fără a face o anamneză, fără a avea o bază. “Este un exerciţiu. Textul nu rezolvă nimic, chiar dacă tema este curajoasă. Personajele nu se conturează – nu au spaţiu pentru asta. Începutul dă verdictul prozei”, a spus Octavian Miclescu. Tot el îi recomandă Claudiei să-i studieze pe Woody Allen şi Pedro Almodovar.  Ion Avram subliniază îndrăzneala, sinceritatea debordantă, dar şi pasajele reuşite descriptiv.  “Ştie să descrie chipuri, interioare, acţiuni, dar şi trăiri caracteristice vârstei ei, în care nesiguranţa, mirarea, fac front comun în faţa unor întâmplări ale vieţii. Nu este o proză profundă”, a spus Ion Avram. Stela Iorga îi recomandă Claudiei Samoilă să fie mai pigmentată şi ceva mai plastică, nu fără a coborî mai mult în sine pentru a-şi “pipăi sufletul”, pentru că în momentul de faţă scrie cu îndrăzneală despre o realitate pe care nu o filtrează prea bine, ci doar prin prisma unor prejudecăţi faţă de actul creaţiei. În loc de concluzie, s-ar fi dorit de la Claudia Samoilă un mai bun control asupra personajelor în plan psihologic, chiar dacă textul “hai să vorbim despre” este, aşa cum remarcă Gelu Ghemiş, uşor captivant. Nica Vasile, care ne va citi în seara asta, la 18.00, la sediul Cotidianului Viaţa Liberă, a spus sigur şi scurt: “mi-a plăcut”.

Nicoleta Onofrei

Încercări de novice

„Sânii ei stăteau scurşi în faţa băiatului, în timp ce ea se întindea peste el cu pulovărul. Dzmitry simţea cum buzele lui atingeau lasciv sfârcurile ieşite-n exterior ca două tunuri de apărare pe o corabie a unor oarecare piraţi. Şi ele încă ar mai fi ieşit, dacă ar mai fi avut materie primă. Băiatul se simţea puternic, unde putea el să fie puternic. Iar în mintea lui îi cotrobăia prin sâni cu dinţii, cu limba, care-i făceau fel de fel de obrăznicii. Fata simţea euforia din el. Se apropie privindu-l în ochi. Probabil ştiau amândoi că ăsta e doar un vis.” (Claudia Samoilă, Nu mă zgâlţâi prea tare, fato!)

Claudia Samoilă ne-a citit vineri o proză semierotico-fantastică cu tente autopsihanalizante, sau invers. Curajul, lipsa de prejudecăţi, dar şi sensibilitatea şi cele câteva scăpări de poezie, n-au reuşit să convingă auditoriul că textul ar valora ceva în contextul literaturii de orice fel. Dacă de multe ori (la cenaclu) există un contrabalans, o anume dispută de idei, contre, în seara de 5 august n-a existat decât o uimire, a Stelei Iorga şi poate a multor altora, că de atâta amar de vreme de când vine Claudia la cenaclu nu se văd deloc progresele ei. „Sensibilităţi şi naivităţi în ceea ce priveşte gestica, ideatica dar şi dialogurile par sterile, naive, puerile. Aduce a Sandra Brown de Galaţi, dar acolo există acţiune. Cel puţin în prima parte, textul pare format din nişte flash-uri sudate parcă defectuos” remarcă prozatorul Ion Avram. De altfel, şi Stela Iorga a admis că se vede multă gingăşie şi sensibilitate în mai multe rânduri ale prozei, dar există prea multe platitudini ideatice, care trag textul mult în jos, „nu trece de încercările unei novice, nu are amprentă personală”. Buzdu, aka Florin Buzdugan, o îndeamnă pe Claudia să fie mai atentă atunci când foloseşte pronumele şi timpurile pentru că riscă să se încurce în persoane „eu” – „ea”. Motivul visului, adus în discuţie de Erica Diaconu, apare slab lucrat în text, chiar dacă ideea intersectării oniricului cu realitatea dă o notă fantastică frumoasă. Prea multe descrieri, este plictisitor, n-are acţiune şi nici finalitate - o spun Erica Diaconu şi Anca Şerban Gaiu, dar şi Gelu Ghemiş. Proza nu are context istoric, n-are susţinere, fir epic. Cititorul trebuie să vadă cum se mişcă personajele în lume, or în proza Claudiei cititorul e într-o nebuloasă totală, acestuia asigurându-i-se numai câteva descrieri ce crează atmosferă, el nu ştie de unde încep dialogurile sau de ce se spune ce se spune, sau cum se ajunge dintr-un moment al prozei la altul. Există o tendinţă către senzualism, dar care rareori este creionată firesc în text. Erotismul practicat de autoare balansează continuu între forţat - şi atunci iese aproape penibil sau naiv - şi momente când expresia senzuală este redată cu putere, la cota dorită.

Vineri, pe la 18, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Simona Toma.

Nicoleta Onofrei

LIBERTINAJUL UNEI TIPESE CU FONFLEURI

(...)Bine, bine - gândesc, dar ştia oare cineva de aici că, după două ţigări trase înainte, mie mi se face foame? Ghiorăiturile din burtă îmi apretau creierul. Soarele stătea pe cer ca de ora 1 – ora mesei, a prânzului, adică: mirosul care vine din bucătărie, din cuptor, care susţine un puişor rumen la rotisor, cu multe şi diferite condimente, date pe sub aripioare, copănele. Cât de bine arată! Nici nu trebuie să deschizi uşa cuptorului ca să-l surprinzi în momentul coacerii – aş putea, chiar, deschide lumina dinăuntru. Şi, parcă, jaluzelele verzi din bucătărie, trase pe jumătate, prepară mirosul puiului ca un mister. Pleoapele - lăsate adineaori - le ridic acum şi rămân perplexă.(...)

(Claudia Samoilă – Nu mă zgâlţâi prea tare, fato!)

„Nu cred că a evoluat faţă de ceea ce ne-a mai prezentat; puţin cam disonantă; tema este picantă, curajoasă – dar nu m-a convins, deşi este mai ironică şi mai acidă. ” (Andrei Velea)

„Interesante pasajele descriptive.” (Elena Donea)

„Identific o latură nouă a Claudiei Samoilă – aceea de a fi mai îndrăzneaţă; un text bun; poate fi un stil al ei.” (Sabina Penciu)

„Modul de etalare a emancipării personajului – adolescentă de 18 ani – nu este susţinut peste tot în text; cred că poezia o avantajează faţă de proză; are condei; îi recomand să fie mai detaşată faţă de propria persoană; miza pe libertinaj mi se pare nereuşită.” (Cristina Dobreanu)

„Se axează prea mult pe descriere; serveşte totul pe tavă – nu lasă loc sugestiei; declicul poveştii se lasă aşteptat.” (Iulia Roman)

„Apar probleme la nivel ideologic/ideatic; par nişte scene din filmele americane cu adolescenţi.” (Radu Dragomir)

„Trecerea de la o idee la alta se face brusc – ceea ce presupune o personalitate cam alambicată; stilul nu mi s-a părut consecvent: satiricul contrastează cu prealiricul şi preaprofundul.” (Paul Berenştain)

„Reuşeşte să creeze imaginea unei tipese cu fonfleuri (adolescentă care se vrea dezinhibată); am o părere mai bună despre adolescenţi.” (Nicoleta Onofrei)

„O răfuială între personajul epic şi eul său; textul pare scris la prima mână, din fuga condeiului; un personaj extrovertit; o scriere alandala, de parcă a luat-o razna.” (Simona Toma)

Ion Avram

Astăzi, de la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Alexandru Maria.

AFECT FĂRĂ EFECT

(...)În aburii ceaiului fierbinte cu care îmi încălzesc mâinile, mă privesc. Ca şi cum aş privi spre Érobern. Degetele mi se umezesc, iar de la ele întreg corpul; nu înţeleg cum de-mi place să-mi văd personajul suportându-mi viaţa. Lătratul câinilor din depărtare îmi întoarce atenţia spre fereastră. Érobern trăieşte în pagini; am făcut-o tot ce eu nu sunt. Îmi împreunez mâinile în jurul cănii fierbinţi, o ridic şi beau dintr-însa.
(Claudia Samoilă – Corpul omenesc nu e deloc obscen)

„Jurnalul unui personaj care – precum păpuşa Matrioşka – avansează secvenţă cu secvenţă către esenţe nebănuite.” (Valentina Bucur)
„Un delir liric; intenţia este onorabilă, dar nu a reuşit s-o expună; prea abracadabrantă; să fie mai concentrată.” (Anca Şerban Gaiu)
„Un text cu subtext care incită la meditaţie.” (Florin Chitic)
„Nu are un fir logic sub raport stilistic, compoziţional şi ideatic; nu are motivaţia scrisului şi mesaj; o tentativă afectată de a prezenta fără efect un text cu mici inserţii de lirism.” (Stela Iorga)
„Conţinut captivant, misterios – dar, pe alocuri, greu de urmărit; firul poveştii pare a conduce într-o obositoare telenovelă.” (Elena Donea)
„Un amalgam de nume care înceţoşează textul şi, implicit, cititorul. În privinţa mesajului – textul mi s-a părut confuz; descriptivul face bine textului, cu excepţia unor pasaje care mi s-au părut ambigui; excelează prin comparaţii; firul epic mi se pare neconturat.” (Sabina Penciu)
„Are şi pasaje reuşite; o poveste introspectivă greu de urmărit din lipsa unui fir narativ; ca organizare, ar fi mers şi sub forma unor poeme.” (Andrei Velea)

Ion Avram

Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, va citi Alexandru Maria.


(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284;)

Rețetă pentru adevăr

[...] I-a spus că se culcă puțin, nu se simte bine. Dar orele treceau. M-am dus să-l trezesc. Dar nu se trezea. Pur și simplu stătea nemișcat în fața mea. Murise în fața mea. Din nas îi curgea un fir de sânge, i se prelingea pe buze, pe gât și tot așa până s-a îmbibat în puloverul său preferat. Putea simți firele de sânge șiroind ușor pe fața mea, din nas, gură, urechi. (Florin Buzdugan – Îl chema... )
Radu Vartolomei spune că ideile sunt bune, proza însă trebuie rescrisă. Autorul a reușit să creeze personajul narator, dar nu e destul. „Lucrează mai atent, deoarece povestea în mare nu e credibilă.” El e de părere că în textul Rătăcitul sunt doar o suită de imagini cinematografice care curg spre nimic. „Nu ai reușit să redai tensiunea.” Nicoleta Onofrei afirmă că imagnile sunt redate mecanic, titlul nu reprezintă nimic iar textele au poveste, însă nu și esență. Ion Avram crede că Florin este mult mai bun în proză decât în poezie pentru că are înclinație în a descrie. Trebuie însă să fie mai atent la tramă. E de părere că textul trebuie să fie cinstit și pentru asta nu trebuie să se mai gândească la cititori. „Te văd mai așezat și mai matur.” Alexandra Andreea Crețu observă cum textele sunt împrăștiate. „Mi-ar fi plăcut să-și continuie ideile. La suspansul pe care l-a creat de-a lungul poveștii, finalul ar fi trebuit să fie cu mult mai suprinzător.” Elena Donea spune că primul text citit e mult mai simțit, însă nu transmite la fel de mult ca cel de-al doilea. Are expresii frumoase, dar finețea lor este stricată de elemente de oralitate precum soră-sa, și așa să fie. Andrei Velea observă cum verosimilitatea lipsește. Autorul trebuie să aibă experiență pentru a scrie din perspectiva unui tată ce a avut un trecut destul de dur. În proză trebuie să fii direct, să respecți detaliile și să ai curaj să intri în substanță. Anca Șerban Gaiu afirmă că i-a plăcut rețeta primului text. Are imagini firești, cotidiene, lângă care se alătură o imagine brutală a morții. Tehnica scrisului e deficitară – textul trebuie refăcut. „Ferește-te în a plusa, de patetic.” Al doilea text e o încercare de a fi ceva, dar cam „rătacit”. Laurențiu Pascal susține că e bine pentru Florin să scrie în continuare. Există în texte niște fraze care merg spre literatură. Claudia Samoilă e de părere că textul al doilea are o oarecare filosofie, cu întrebările retorice de rigoare, care nu i se par că prind în astfel de proză. Sunt câteva fragmente care tind să atragă cititorul, însă mult prea puține.
Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viața liberă”, citește Anca Șerban Gaiu.

cronică de Samoilă Claudia

ŞI ROBOŢII POT FI ROMANTICI

(...) Copacii, iarba grea răsar din nimic. Se descoperă în faţa noastră şi cresc mână în mână cu timpul. Senzaţia de necunoscut ne separă corpurile. Verde crud şi din ce în ce mai închis. Trece din una în alta ca atingerea unor clape de pian. Flori noi se deschid înaintea noastră ca nişte ceasuri de perete îndreptate spre soare. Arborii cu trupuri groase trădează străzi nemerse, lungi şi goale.
El stă înaintea mea. Priveşte peste tot.
„Ce-i asta?” „Ce anume?” îl pufneşte râsul. „Ştii unde suntem?” „Nu.” Îşi întoarce capul să mă privească. (...)
(Claudia Samoilă – Străzi trădate)

„Are un aer romantic; dialogul simplu şi replicile spontane susţin textul; are şi termeni cam nepotrivit folosiţi în context (ex.: ibovnic, te ador etc.).” (Florin Chitic)
„Dialogurile, deşi scurte, spontane, par rupte de context şi lipsite de expresivitate; descrierile mi se par reuşite; ştie să creeze atmosferă.” (Ionuţ Vasile)
„Ca să mă refer tot la dialoguri, trebuie spus că nu sunt fireşti, par forţate, căutate şi prea teatrale; textul îmi dă, totuşi, speranţa că poate reuşi în proză, mai ales prin forţa descriptivă cu care reuşeşte să creeze atmosfera şi, implicit, să capteze cititorul. Atenţie şi la diminutive!” (Nicoleta Onofrei)
„Acolo unde descrie reuşeşte, ceea ce arată că are simţ artistic; atenţie la replici şi la dialoguri care sunt prea impersonale, prea mecanice, lipsite de viaţă; cred că reuşeşte mai bine în proză - unde se vede sensibilitatea şi fineţea, decât în poezie – unde pierde autenticul de dragul teatralităţii.” (Cristina Dobreanu)
„Să fie mai sugestivă; textul mi se pare eşuat prin lipsa unui fir epic, în primul rând – fragmentele par disparate şi dialogurile ireale, deşi semantic par corecte; un fel de romantism robotizat; povestea mi se pare interesantă şi dacă ar fi redată artistic – ar fi reuşită; lirismul nu este obositor pentru proză, dar lipseşte epicul şi finalul pare forţat.” (Simona Vartolomei)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Radu Vartolomei.

AFARĂ DIN SFERA PRINŢESELOR!

Când te auzeam/ din ce în ce mai încet,/ îţi miroseam/ urmele lăsate,/ cămăşile!/ aerul. (Claudia Samoilă – râsete şi priviri pe fundal)

„Texte prea asemănătoare cu ceea ce ne-a mai prezentat.” (Radu Vartolomei)
„În poemele prezentate, Claudia Samoilă suferă de prea multă inocenţă şi delicateţe. Vârsta! (18 ani – n.n.) Să iasă din sentimentalismul adolescentin şi să fie mai realistă. Prea multă candoare – deşi mi se pare talentată.; imaginile – bine redate; enunţuri interesante/tari, alternând cu simplităţi/banalităţi; scrie curat, inteligent; poezia presupune o stare de corupere; să păşească afară din sfera prinţeselor.” (Andrei Velea)
„Cred că are o chemare certă către lirism – dar nu lirica îi îmbracă textele; formulări anoste, stângace, în spatele cărora nu am găsit sclipirea poetului; să încerce şi alt gen literar; are graţie, sensibilitate, inteligenţă, ştiinţa de a folosi cuvintele – dar nu scrie până la anxietate. Faţă de lirică – drumul ei mi se pare puţin cotit.” (Stela Iorga)
„Cred că este mai firească în proză; în poezie, se forţează prea mult; când se exprimă direct, pare mai realizată şi... mi se pare prea explicită. Să elimine balastul!” (Tatiana Nona Ciofu)
„Fulguraţii poetice, adolescentine, cu un lirism cam diluat.” (Anca Şerban Gaiu)
„Superficială şi prea controlată/obsedată în a suna bine textul; are un minim de poezie – dar nu-i suficient.” (Cristina Dobreanu)
„Imagini interesante, trăite.” (Florin Chitic)
„Să taie, să ermetizeze, să esenţializeze! Scrie poezie ca şi cum ar povesti.” (Nicoleta Onofrei)
„Inocenţa ţine de vârstă şi mi se pare normală; a spune că-i prea superficială pare cam dur; textele sunt omogene; are ce spune; aşteptăm să se mai maturizeze – în scris, desigur.” (Andra Pelineagră)
„Are trăirea, are povestea, dar nu-şi găseşte cuvuntele potrivite; îi trebuie mai multă experienţă; are de unde porni în poezie; s-o încurajăm!” (Mihaela Huhu)
„Îmi plac ideile, mai puţin forma. Ştie să esenţializeze.” (Florin Buzdugan)
Ion Avram


Vineri, 30 iulie, la ora 18.00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, va citi Alexandru Maria.

Finala atelierului literar, a doua parte

Blogul cenaclului Noduri şi semne vă prezintă a doua parte a finalei atelierului literar, în care Claudia Samoilă şi Cristina Sava concurează împotriva lui Alexandru Maria şi a lui Radu Vartolomei. Reamintim regulile pe care le găsiţi de altfel şi aici: în finala mică se înfruntă Alexandru Maria şi Claudia Samoilă, care vor trebui să scrie texte în care să descrie personaje, evenimente sau acţiuni raţionale, în timp ce finala mare şi-o dispută Radu Vartolomei şi Cristina Sava, care vor trebui să descrie o temă iraţională.

Textele lui Radu şi Maria le găsiţi aici. Nu uitaţi să votaţi câştigătorul, care va fi decis în funcţie de votul majorităţii şi al juriului Noduri şi semne. 

Dacă aţi uitat de unde a pornit totul, vă reamintim:

Atelier Literar	Tema: Şedinţă de cenaclu	Tema: A redempta sau a nu redempta
Runda 1	Grupa 1	Grupa 2
S-au calificat, în această ordine, pimii doi clasaţi	1. Cristina Sava 2. Claudia Samoilă 3. Florin Buzdugan	1. Radu Vartolomei 2. Alexandru Maria 3. Gabi Ghimpu
	Tema: Raţionalitate	Tema: Iraţionalitate
Runda 2	Finala Mică	Finala Mare
Care se dispută în această formulă	Claudia Samoilă Vs. Alexandru Maria	Cristina Sava Vs. Radu Vartolomei

nu aprindem luminile

de Claudia Samoilă

Florile de primăvară îmi amintesc de copilărie.

Drumuri cu apă ce-mi năşteau fluturi în stomac.

Vocea bunicului care-mi plăcea atât de mult.

Zâmbetul îmi apărea pe chip fără vreun motiv

şi atunci era totul atât de simplu şi colorat.

Căldura mare îmbibată în mirosul teilor de pe alei

mă urmărea până la şcoală iar în urma paşilor noştri

cădeau florile în vânt. Eram atât de fericită.

Am crescut sub surâsurile amândurora

şi am simţit plăcerea de a fi întotdeauna

în aerul lui simplu. Ochii îmi sclipeau şi iubeam

fiecare cuvânt prădat de vânt.

Florile de primăvară îmi amintesc de zilele lungi

cu iz de copilărie.

Ştiam că iubirea este un lucru naiv, la suprafaţă.

E primăvară din nou. Îmi miroase a verde crud.

Imaginile aburite de timp încă le ţin vii în mine.

Iubirea primăveratică îmi scoate ochii –

e aceeaşi. Este cea care îmi presară flori de tei

în urma paşilor noştri.

Un iz de levănţică îmi aminteşte de acel simplu.

Oare ar fi posibil ca primăvara să aibă-a face cu el?

Demenţă

de Cristina Sava

*

Fata care-aduce noaptea şi pictorul nepietănat

Zburdă prin mlaştini ca-n paradis.

Cântă, ţipă, cotcodăcesc la stele

Chemând la ei un bătrân... copac.

Nebunia joacă dansul minţii

Şi copacul ameţit le spune-o glumă.

Dar vai!

Râsete din partea ei, nedumerire-n ochii lui.

Deodată o ploaie măruntă le strică jocul...

Degeaba.

Continuă să deseneze în aer.. copacul.

Acum zâmbesc la stele.

Sărută, pe rând, cerul.

Din ciclul "reforme"

 fără franjuri

Claudia Samoilă

            - Ar trebui să facem ce vrem noi. Faza e că suntem obligaţi, din moment ce nu avem altă şansă decât să mergem la şcoală, să fim culţi. În caz contrar, ajungem pe străzi. Nu avem nimic ce ne-ar putea face să avem hobby-uri, oricum alte distracţii decât drogurile sau ţigările.

            Mihai, spun ceilalţi, are dreptate.

            - Eu dacă aş fi ministrul învăţământului aş face schimbări care ar putea să ne ducă pe un drum mai bun.

            Soarele puternic de vară al lunii august îl bătea în cap. Probabil că şi aceast lucru l-a afectat în judecarea problemei abordate în faţa celorlalţi amici de cartier. Stăteau cu toţii în faţa blocului. Unul vechi, de pe timpul lui Ceauşescu, poate.

            - Cred că ar trebui mai întâi să existe şcoli unde să-ţi poţi descoperi calităţile şi unde să poţi învăţa să le exploatezi. Să existe o şcoală unde şă te înveţe să faci de toate. Şi  dacă nu-ţi place cartea, să te duci unde vrei, să poţi avea de unde să alegi. Că altfel, uite de asta se apucă toţi de droguri, care mai de care. Şcoala nu ar trebui să fie un lucru care să ne oblige să facem carte. În plus, pentru ce-mi trebuie mie nu’ş ce, exemplu mate, când eu nu vreau să am nicio treabă în acel domeniu. De ce mă obligă să o învăţ? Da, şi faza cum că numai 10 clase sunt obligatorii. Ai mă laşi? E de tot râsul asta. Şi dacă o termini acolo ce faci? Te angajezi la salubritatea? La ce? Ca vânzător?

            Toţi au început sa râdă.

            - Ar trebui să fii prea imbecil să faci asta. Dacă aş fi ministrul învățământului aş testa toţi profii şi aş vedea care vor într-adevăr să predea din plăcere, nu din obligaţia de a avea un post de muncă. Din moment ce unii profi te seacă la cap să ştii la el când este evident că nu te va ajuta niciodată în viaţă.Ceilalţi tac. Doar îl aprobă şi atât. Sunt curioşi dintr-o privinţă, doar, poate. Aceea că lui Mihai nu i-a plăcut niciodată acest subiect. Era, aşa cum îl numeau toţi, Golanu’. Nu merge la şcoală, nu-i pasă, nu vrea şi nici nu cred că ar putea să înveţe. Ceilalţi aproape că se abţineau să nu râdă când îl vedeau atât de înflăcărat de subiectul „şcoală”. Nu râdea nimeni, însă. Era doar soarele care-i ardea pe toţi. Fumul de ţigări care era dat afară din corp îi înconjura pe toţi ca un fel de aură care-i proteja.

            Mihai fuma încontinuu. Avea o privire rătăcitoare. Se uita mereu când în dreapta când în stânga, fiind, cred, grăbit.

            Sirena poliţiei se auzea din depărtare. Ceialţi tresăriră când sunetul se simţi din ce în ce mai aproape. Mihai nu. Era high. Probabil că din cauza asta rămase numai el acolo. Stătea şi fuma. Atât.

            - Hei, ce faci acolo?

            - Cine? Eu?

            - Nu fă mişto că nu eşti la ora de miştouri acum. Ce-s cu astea pe mână?

            - M-au înţepat ţânţarii.

            - Hai că ţie-ţi e locul la răcoare pe vremea asta. Văd că ai chef de glume. 

Proză scurtă de Claudia Samoilă

Aşa e ea

Fularul încă mai miroase a tutun de alaltăieri. Nu fumez dar agreez mirosul. Nu ştiu ce, dar mă atrage ceva la el. Are o forţă nevăzută asupra-mi.

Fularul mi-l simt sub buricele degetelor şi-l respir  încă o dată şi cred totuşi că mă ademenesc mai mult parfumul pe care l-am folosit atunci şi savoarea timpului pe care îl aveam petrecut cu mine. Doamne, cât mi-aş dori să fiu bărbat. Ca femeie nu-mi plac, dar mă gândesc de foarte multe ori cum aş fi precum sexul puternic.

Nu ştiu ce are fularul ăsta dar mă înnebuneşte. Are o aromă de o intensitate sublimă. Se simte un imens bărbat puternic, ochi duri, dar totodată misterioşi, braţe violente, dar în acelaşi timp dulci ca un cer înstelat plin de plăceri trupeşti. Ce corp - mi-l şi imaginez cum vine încet spre mine. Mă priveşte. Cât aş vrea să fiu în locu-i - să mă privesc prin ochii lui. Păr blând, mâini timide, sâni duri, şolduri late. Cât îl invidiez. Să mă descopăr prin alţi exploratori – sună tentant.

Încep din ce în ce să-mi pun sub observaţie trupul. Mă joc cu degetele-mi şăgalnice coborând pe nesimţite. De pe umărul stâng mă deplasez cu o curioasă durere plăcută. Mă deschid din ce în ce mai mult la nou. Ajung pe coapse, şi încet, încet până aproape de extremitate.  

Mă trezesc... ah. „Interesant”! Mi-am aţintit ochii asupra unui lucru neimportant – o poză cu noi de când eram „mici copii”.

Când mă uit la tine îi văd pe toţi ceilalţi bărbaţi pe care i-am refuzat pentru a fi o „sfântă”.

Ah! Ce efect are pentru mine fularul alb – acum gri, fiind de prea multe ori purtat şi de prea puţine ori spălat. Dar ce contează? Pe mine începi să mă saturi – tu împreună cu toate lucrurile josnice pe care mi le faci.   

I.

- Salut!

- Ce faci?, îl întreb fără prea mult interes.

- Uite, ce să fac? Bine. Îmi este dor de tine... Tu?

- Bine.

- Aha...

Aud ceasul. Secundele sunt apăsătoare. În urechi mi se împrăştie tăcerea.

- Şi?...  mai ai altceva să îmi spui? Pentru ce m-ai sunat?

- Géminis, mi-e dor de tine. Te iubesc foarte mult.

- Aha. Bine. Altceva?

Linişte. Îmi mut privirea de pe un lucru neimportant pe un altul identic. Continui:

- Ok, bine atunci. Hai că eu te-am lăsat. Pa.

Şi îi închid telefonul.   

Sunt vechea eu. Am în esenţă tot ce am fost împreună cu tot ce sunt. Doi într-unul – un bărbat şi o femeie. Sunt tot ce mi-am dorit întotdeauna să fiu – Géminis.

Păşesc încet şi leneş. Ciorapii maron striviţi de podea mă fac să îmi îndrept privirea mult mai în sus – picioarele.

Mi-aş dori să fiu un bărbat şi în acelaşi timp să fiu şi eu – mi-aş dori să mă adulmec  lent, dar sigur.

Mi-aş dori să mă simt, să mă ating, eu – ca bărbat, pe mine - eu, ca femeie.

Ciudată dorinţă. Nu ştiu ce am... mi-a venit aşa deodată.

Reped pasul pentru a-mi lua gândul de la ce mi se pare incomod. Ating domol marginea patului cu o parte sensibilă a corpului – piciorul.

Idei peste idei îmi invadează capul. Iarăşi tu? Ah! Te urăsc.

De fapt, nu ştiu ce simt pentru tine. Dar nici nu vreau să ştiu. Îmi umbli atât de uşor prin minte -  parcă ai fi la tine acasă. Înţelege-mă, nu mai simt nimic pentru tine, şi gata!

Cât de bine este să te întinzi când eşti tolănită în pat. Numai să stai şi să visezi la... lucruri frumoase.

- Pot să aprind o ţigară?

- A?

Un  tip dur, bărbatul misterios de care aveam nevoie [ – alt eu – ] ca să uit de tot şi de toate. Nici nu mă interesează mai multe despre el.

Îmi repetă întrebarea doar îndreptând spre mine ţigara din mâna stângă şi are o mimică expresivă.

- Da, cred că poţi.

Mă ridic din pat, leneşă, dar încerc să fac o impresie delicată celui de lângă mine. Mă îndrept către fereastră şi o deschid. Un ger înţepat intră în cameră.  Părul de pe mâini mi se ridică instantaneu.

- Cu pijama la ora asta?

Ah, ce  ghinion! Bărbatul mă găseşte îmbrăcată cu o rochiţă de noapte. Două bretele subţiri o mai ţin legată de mine. E destul de largă şi destul de scurtă – roşie.

Tutunul mi se imprimă direct în piele. Parcă aş fi etichetată, dar nu spun că nu-mi place.

Mă face să mă simt bine în prezenţa lui. Este înalt, are nişte ochi mici, ca două migdale negre. Părul castaniu, în diferite părţi îmi dă impresia că a fost atins de mii de femei – esenţa geloasă din mine se răsfrânge asupra imaginii lui. Mărul lui Adam este proeminent şi îmi place mult asta. Îşi ţine ochelarii fumurii cu rame argintii în mâna stângă. Între degete îşi are şi ţigara. Jacheta neagră ce îl acoperă nu-mi dă voie să îi descopăr braţele, însă i le simt deja parcă     controlându-mi faţa şi ducându-se-n jos, către gât.

E o prezenţă interesantă şi totodată enigmatică, dar cu toate astea mă nelinişteşte oarecum. Din cauza asta las privirea în jos. Îl simt totuşi. Aerul ce vine din exterior are acum o mireasmă prea dulce pentru mine. Îl simt păşind. Încet. Cu calm. Căutând ceva ce parcă nu e de găsit, se apleacă şi rămâne aproape, lângă mine. Aş vrea să-mi ridic privirea însă mi-e teamă că voi fi mult prea aproape de el. Mi-e frică, şi se simte asta în aer.

- Ţi-e teamă?,  îmi încântă auzul cu o întrebare.

Acum mi-e frică şi mai mult. Îi simt degetele puternice sub bărbie. Mi-o ridică. Îl privesc în ochi pentru câteva momente infime.

Însă iar [totul] a fost o iluzie – dispare. Dar ce-n... ahh! Ce am? Nu pot să-mi vin în fire... vreau să-l am, să mă atingă doar. Şi pe lângă asta, roşul sângelui nou-venit în obraz -  mi-e ruşine de mine însămi acum. Ce dracu' am?

Fereastra e închisă, eu sunt întinsă în pat.

II.

Nu ştiu ce am de la un timp. Când vreau ceva ştiu că mereu mi se va acorda – ori prin muncă proprie, ori prin a altora. Acum este la fel, însă nu ştiu cum să obţin măcar acel vis, iluzie sau ce-o fi. În fiecare zi încep să mă cunosc mai mult – esenţa a ceea ce reprezint. Un iz de tutun mi se răspândeşte prin nări. Am nevoie de o ţigară. Vreau să îl simt măcar aşa.

III.

Fumez. Din gât, din plămâni, nu ştiu cum. O fac oricum. Nu mă interesează cât rău îmi provoacă. Eu însămi am nevoie de o senzaţie plăcută de la el, de orice care vine din partea lui. Memorii, întâmplări haioase cu tine îmi trec prin minte. Tu eşti un copil, inocent, pur. Nici nu ai de unde să ştii că mie, Géminisei, îi trec astfel de lucruri – nici nu ştiu cum să le numesc – ruşinoase poate, prin minte. Mi-e oarecum jenă de ceea ce ai putea spune despre iubita ta, dacă ai să auzi zicându-se acestea. 

Ce frumos râdeam împreună.   

Iarăşi tu? Ce am păţit? Nu te mai vreau în mintea mea. Vreau să te visez până la capăt, pe tine, un bărbat în toată firea. Un iz a tine îmi intră în sânge; îmi curgi prin vene şi apoi prin tot corpul.

IV.

Ţin din nou fularul în mâini. Îl plimb peste tot – îmi ating buzele, pieptul, dulcile iluzii care mă obsedează.  Ajung cu privirea la trandafirii uscaţi, prăfuiţi, tăiaţi şi aruncaţi într-o pungă veche pentru totdeauna – de la tine sunt – au fost.

De ce te amestec pe tine cu cel ce este un adevărat bărbat? Ce treabă mai ai tu în mintea mea? De ce nu mă laşi să îmi văd de-acum de viaţa mea?

Simt pe umerii goi două mâini acaparatoare. Iar tu.

- Te aşteptam, zic acum cu mult mai mult curaj; de ce să nu recunosc că îmi place?

- Ştiu. Pentru mine, ceea ce gândeşti tu nu este un secret.  Te cunosc atât de bine pe cât

te cunoşti şi tu. Doar că din afară, cum ţi-ai dorit, nu?

- Cum adică?

- Trăiesc de când trăieşti şi tu. Gândesc la fel ca tine, simt aceleaşi lucruri pe care le simţi

şi tu, privesc la fel lucrurile – doar că eu le văd din afară. Eu te privesc ca femeie. La tine este total invers, Géminis - tu mă observi ca pe un bărbat.

Nu înţeleg ce vrea să spună. El este geamănul din mine? Dar cum de are viaţă? Oare o să par ridicolă dacă îl întreb?

- Géminis, eu trăiesc pentru că tu mi-ai dat viaţă cu ajutorul imaginaţiei tale. Eu voi trăi

atat cât vei trăi şi tu.

- Dar pentru ce?

- Pentru ce vrei tu.

Dar acum se schimbă situaţia... dacă mă cunoaşte atât de bine pe cât mă ştiu şi eu, atunci nu mai are rost să-mi doresc nimic de la el.

- Dar de ce?

- Poftim?

- De ce nu mai are rost?

- Adică?

- Géminis, nu te poţi ascunde de mine, ştiu tot.

La naiba. De ce aş fi creat aşa ceva?

- Eu ştiu pentru ce, dar şi mie, ca ţie de altfel, mi-e ruşine să o spun.

- Eşti la fel ca mine? Acelaşi caracter?

- Da, suntem identici – suntem gemeni, Géminis!

O, da! Asta e bună! Am un geamăn. Toate lucrurile pe care mi le imaginam mi se par atât de îndepărtate, aproape invizibile acum.

- Întotdeauna mi-a plăcut să am un frate.

- Ştiu.

- A. Bine atunci.

Las privirea în jos. Mă simt goală în prezenţa lui – mă cunoaşte complet.

- Şi eu de ce nu îţi pot citi, atunci, gândurile?

- Pentru că nu îţi doreşti cu adevărat asta, sau... , însă nu îl las să termine – prea curioasă.

- Ba da, îmi doresc cu adevarat!

- Mă poţi lăsa, te rog, să termin?, mă întreabă el cu un calm atât de sâcâitor.

- A. Mă scuzi.

- Voiam să continui aşa – sau nu îţi doreşti lucrul ăsta în scopuri bune.

- Adică?

- Ştii la ce mă refer. Vrei să ştii alte lucruri din mintea mea, nu lucruri normale. Uite, aşa a

fost şi la mine. Începutul e mai dificil. Apoi poţi afla tot ce vrei.

„Ah. Nu înţeleg de ce o ajut. O să îmi răscolească prin minte şi prin memoriile mele.”

- Te-am auzit!

- Ce? – nu se aştepta.

- Şi ce dacă mă ajuţi? Suntem gemeni, nu? Am tot dreptul sa fiu ca tine.

- A. Ok...

V.

Timpul trecea nespus de repede cu el. La un moment dat aud nişte bătăi în uşa de la intrare. Crezând că sunt ai mei, am deschis-o repede.

- Tu? Ce cauţi aici?

- Am venit să te văd. Îmi era dor de tine.

- Dar ce naiba? Doar ţi-am spus de mii de ori să nu vii la mine acasă neinvitat! Ce dracu’?

este casa ta? `ai las-o moartă! Poate că e cazul sa o terminăm! Pa.

Şi îi închid uşa fără să-mi pese de nimic altceva.  

- Ok, suntem gemeni, ştiu ce gândeşti, ştiu cum te simţi în general şi mai ales ce simţi

pentru el. Dar asta nu se face! Asta nu, Géminis. Şi în plus, mai mult te-a deranjat faptul că a venit neanunţat, decât că a venit să te vadă.

Nu ştiu de ce, dar îl ascult. Îmi place să îl aud vorbind, cu toate că detest să mi se dea sfaturi.

- Géminis, observ că ţie încă îţi mai place de tipul ăsta. De ce îl ignori?

- Ah... ce naiba ai? Nu vrei să ţii cu mine, ai? Uite, ştii care e treaba? Din moment ce mă

uit şi vreau şi îmi place să privesc alte persoane de sex masculin, cred că nu îmi este de ajuns, aşa-i?

Nu răspunde. Ştiu că am câştig de cauză.

- Da, şi tăcerea este un răspuns. Ştiu că am dreptate. Întotdeauna am!

- Uite Géminis, aici nu! Nu te uita la faptul că ai mai multe nevoi. Nu te gândi la nimic

altceva - uită-te în inimă. Lasă toate celelalte lucruri şi doar simte.

- Frate, eu am în mine o geamănă nu o inimă! Adică din asta rezultă că fac ce vreau!

- Şi asta înseamnă că îl vei lăsa pe tip să stea în uşă?

Nu răspund.

- Până când?

- Până când va pleca! Nu-mi pasă!

Începe să mă enerveze şi el. Mă îndrept nervoasă către camera mea şi trântesc uşa după mine.

VI.

Nu mai ştiu ce să cred. Sunt sigură de un singur lucru – nu-l iubesc. Mă gândesc acum că dacă l-aş fi iubit, m-aş gândi în fiecare clipă la el, şi m-aş simti altfel, oricum. Îmi vin în minte lucrurile drăguţe pe care le-am făcut împreună căci am petrecut mult timp noi doi şi este imposibil ca doar într-o zi să uiţi totul. Dar se va întâmpla în curând asta... bine, lucrurile frumoase nicicând, dar aşa, în general, va fi totul ceva atât de vag. 

Va fi ceva uşor pentru mine. Am mai trecut prin asta şi nu mi se pare atât de dificil. Pot să spun cu tărie că nu am iubit niciodată. Doar m-am prostit, poate. În fine, acum tot ce vreau este să-mi continui jocul.

            O iarnă plăcută afară - cerul e gri închis căci nu este soare. Dar asta nu contează. În braţe am din nou fularul îmbibat cu aroma tutunului. Am nevoie acum mai mult decât oricând de cineva. Nu ştiu. Aproape oricine, cred.

- Sunt aici, Géminis.

- Da. Şi mă bucur, pe faţa mea apare un zâmbet dulce şi totodată un zâmbet ce poate

pune stăpânire pe cine vrea.

        Oare să încerc?

- Ce?

- N-o face pe nevinovatul! Am nevoie de cineva puternic! Eşti de acord?

        El nu spune nimic. Doar îşi scoate o ţigară, şi-o aprinde cu mişcări leneşe – doar ştie cât de mult mă înnebuneşte. Oricum s-ar mişca, el mă priveşte încontinuu cu acei ochi ca două migdale negre, cu un zâmbet şăgalnic, care vrea să intensifice ceva anume, iar părul...