luni, 30 august 2010

poezii cu "nod în gât"




cântec de iubire multă


ah Doamne
cum s-a uitat
în apele mele
cu ce ochi rău
plin de sine
şi de ură pe oameni
apele mele reflectă şi azi
atâta înjosire
până la cel fără nume.




oboseală

mănânc sufăr exist
am aparenţe înşelătoare de om
în rest uneori lumea dă să mă clădească
anapoda
în rest
e bine
de o viaţă
nu ştiu cine sunt.





fără

ca un peşte fără de coadă
aşa stau eu pe malul Tău
şi nu înţeleg
nimic
din tot ceea ce mi se întâmplă
simt doar
în răstimpuri
când mă zbat
că mă sufoc
că vine apa
că îmi creşte coada
care îmi dă direcţia
spre marea moarte.




umilă


priviţi-o
cum scrie
se va spune
despre ea
bateţi-o cu pietre
să moară
aşa om
dă Doamne
în mine.




întrebarea


ce privire vinovată ai Doamne
de parcă nu Tu m-ai fi creat
ce zi a lumii să fie aceasta
în care eu scriu despre vină?




ochiul


ochiul melcului vede
dindărătul peretelui de tină
ah Doamne dă-mi ochiul acela
din adâncul cerului
de unde mă vezi Tu pe mine
jucându-mă de-a scrisul.




absenţe

încă mai sunt
mă întreb cu ochii cui
mai văd eu lumea
aşa cum este
ea
din ce în ce mai des
fără de mine.



mască mortuară

mi se zbat ochii
doi fluturi într-o lumină
două cearcăne moarte
de-a lungul obrazului
ce portret
de om
fără lumină
sunt
şi eu.




ochii mortului


fluturi de taină
aripile sufletului
se închid peste tine
te acoperă
te îngroapă
cu o altfel de ţărână
fină
ca o pulbere
prin care te văd
ca printr-o ceaţă
veşnic mort.


de Stela Iorga

vineri, 27 august 2010

Linişti şi nelinişti

Nu toate liniştile sunt bune, după cum nu toate neliniştile sunt rele. De cele mai multe ori cultivăm cu predilecţie numai una din extreme, vrem să fim linştiţi oricum, fiindu-ne teamă de vreo posibilă deviere de la cursul obişnuit al vieţii, ştiind totuşi că fărâma de linişte se obţine numai cu preţul unei mari nelinişti. Însă nu putem fi mereu liniştiţi, cum nu putem fi mereu neliniştiţi, căci astfel liniştea se transformă în lâncezeală, chiar dacă ni se pare că trăim, facem doar câteva vălurele la suprafaţa apei, precum semnele vitale ale unui muribund; de asemenea, obişnuindu-ne numai cu neliniştea, cădem în cursa unui şoricel care împinge înnebunit la aceeaşi roată.
Liniştea şi neliniştea sunt doar peisajele alternante ale unui drum care trebuie să fie urcător. Nici liniştea şi nici surata sa neliniştea nu-s bune în sine, sunt însă “ceva “ în funcţie de sensul care se întrevede în spatele lor. Pentru ce sunt liniştit, dar şi pentru ce sunt neliniştit, care este rostul calmităţii mele, dar al neliniştii mele? Aceste două forme de “relief” nu sunt întâmplătoare, nu-s gratuite, nici una din stările noastre nu-s lipsite de înţelesul lor, de sâmburele spiritual care, de fapt, le dă naştere.
Când nu are rostul unei oaze în plin deşert sau nu e popasul după un urcuş abrupt, când nu e mâna salvatoare zărită chiar în ultima clipa, ce poate fi atunci liniştea.?
Dacă am atins vreo culme şi întârziem prea mult pe platoul ei, şi aici ne construim cortul, apoi casa, grădina, şi ne simţim, în sfârşit, ca “acasă”, atunci , ceea ce gustasem la început ca fiind “adevărata” linişte se stinge în surogatele ei tot mai palide. Liniştea care vine ca o revelaţie, ca o întâlnire între efortul omului de a urca şi “coborârea” , de ce să nu spunem, a lui Dumnezeu, este liniştea trăită ca dar, restul celor pe care le încercăm, desi se pot “bucura” de un desen sigur, cert, anunţă prin “cuminţenia” liniilor moartea.
Ne e dat să ne asumăm şi “văile” si “deşertul” şi întâlnirile cu “înălţimile”, să nu fim doar “oameni de câmpie”, sau doar “oameni de munte”, căci şi obişnuindu-te prea mult cu o înălţime ajungi să trăieşti ca la şes. De aceea exista ca regulă pentru un ordin de călugăriţe să se mute din an în an la o mănăstire nouă, să fie mereu “ pe drum”. Bineînţeles că acestei mutări trebuia să-i corespundă şi o “dislocare” sufletească, o continuă căutare şi smulgere din locul care începea să “miroasă“ deja a ”acasă”. Iar pe drum momentele de linişte sunt rare, dar cu atât mai preţioase, iar cele de nelinişte parcurg toate tonalităţile celui aflat în căutare, chiar de la darea faţă în faţă cu deznădejdea până la acea febrilitate plină de speranţă care carcterizează pe îndrăgostit, căci despre un îndrăgostit vrem să credem că este vorba; omul caută fiindcă e îndrăgostit, că se mai încurcă în recunoaşterea “obiectului” iubit, ca vrea să o vadă pe Dulcineea şi acolo unde nu e, sau cel mai adesea se subjugă unor manifestări joase, o ştim prea bine, şi totuşi, omul e făcut să treacă prin viaţă ca un “îndrăgostit”, mereu în căutarea urmei perechii sale.
Întâlnindu-se cu sine şi cu Dumnezeu, omul ştie că nici liniştea nu e aceea de toate zilele, şi nici neliniştea nu e ceea ce credea că e, pe vârful acestei “întâlniri“, liniştea şi neliniştea devenind şi ele una, încât “îndrăgostitul” poate spune că e liniştit în neliniştea sa sau că-şi trăieşte neliniştit liniştea .

Cristina Dobreanu

joi, 26 august 2010

CLICK SPRE REALITATE

(...) Stăteau liniştiţi acum, găsiseră o bancă numai a lor şi stăteau aşa cum au stat de nenumărate ori în aparent nesfârşita lor căsnicie. Ce noapte lungă au putut să aibă!... El fuma încet dintr-o ţigară cu marcă străină, de care nu se mai bucurase din timpul războiului, şi zâmbea pierdut.
„A fost bine, omule?” „Bine a fost, fă, Anghelino! Bine rău!”, răspunse gânditor. „Ce mai face ăla micu? Zi şi tu ceva, că tare secretos te-ai mai întors de la vizită.” „Ce să-ţi zic, fă? Că e băiatu’ bine? Că s-a însurat şi el cu fata aia atuncea nd tu nu erai? Că le va veni şi lor, acuma, pe lume unu’ mic şi nu ştiu încă dacă va fi băieţel ori fetiţă, că atunci când s-au dus la doctor, gâgâlicea stătea cu poponeţu’ la ei? Că au emigrat şi ei într-o ţară mai bună?” (...)
(Radu Vartolomei - Ţigarea)
„Se vede că este dăruit cu ştiinţa de a scrie; oralitatea mi se pare cam exagerată şi cam îngroşată; are o ironie subtilă, transferul dintr-o dimensiune/lume în alta este bine realizat; cadenţa interioară dă echilibrul textelor; are un click bun spre realitate; cred că merge pe o linie bună dar, ca şi conştiinţă, nu-l regăsesc pe Radu Vartolomei din alte texte pe care ni le-a mai prezentat.” (Stela Iorga)
„Izul de postmodernism nu i se potriveşte; textele sunt închegate şi cu finalitate bună, dar are şi chestiuni expediate prea rapid.” (Cristina Dobreanu)
„Prea scurte – şi, deci, cam needificatoare; abordarea ideilor mi se pare bună; dialogurile ţin cititorul în priză.” (Ionuţ Vasile)
„Ideile mi se par realiste şi dialogurile captivante.” (Claudia Samoilă)
„Introduce bine imaginile prin intermediul dialogului, ceea ce este bine; cred că are o anume empatie care-l ajută/determină să scrie aşa cum scrie.” (Nicoleta Onofrei)
„Dialogurile mi se par exagerate.” (Florin Chitic)
„Are un stil concentrat şi natural şi mania detaliilor.” (Gelu Ghemiş)
„Povestirea este cam naivă prin modul cum introduce magicul.” (Gabriel Ghimpu)
Ion Avram

Vineri, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Stela Iorga.

joi, 19 august 2010

ŞI ROBOŢII POT FI ROMANTICI

(...) Copacii, iarba grea răsar din nimic. Se descoperă în faţa noastră şi cresc mână în mână cu timpul. Senzaţia de necunoscut ne separă corpurile. Verde crud şi din ce în ce mai închis. Trece din una în alta ca atingerea unor clape de pian. Flori noi se deschid înaintea noastră ca nişte ceasuri de perete îndreptate spre soare. Arborii cu trupuri groase trădează străzi nemerse, lungi şi goale.
El stă înaintea mea. Priveşte peste tot.
„Ce-i asta?” „Ce anume?” îl pufneşte râsul. „Ştii unde suntem?” „Nu.” Îşi întoarce capul să mă privească. (...)
(Claudia Samoilă – Străzi trădate)

„Are un aer romantic; dialogul simplu şi replicile spontane susţin textul; are şi termeni cam nepotrivit folosiţi în context (ex.: ibovnic, te ador etc.).” (Florin Chitic)
„Dialogurile, deşi scurte, spontane, par rupte de context şi lipsite de expresivitate; descrierile mi se par reuşite; ştie să creeze atmosferă.” (Ionuţ Vasile)
„Ca să mă refer tot la dialoguri, trebuie spus că nu sunt fireşti, par forţate, căutate şi prea teatrale; textul îmi dă, totuşi, speranţa că poate reuşi în proză, mai ales prin forţa descriptivă cu care reuşeşte să creeze atmosfera şi, implicit, să capteze cititorul. Atenţie şi la diminutive!” (Nicoleta Onofrei)
„Acolo unde descrie reuşeşte, ceea ce arată că are simţ artistic; atenţie la replici şi la dialoguri care sunt prea impersonale, prea mecanice, lipsite de viaţă; cred că reuşeşte mai bine în proză - unde se vede sensibilitatea şi fineţea, decât în poezie – unde pierde autenticul de dragul teatralităţii.” (Cristina Dobreanu)
„Să fie mai sugestivă; textul mi se pare eşuat prin lipsa unui fir epic, în primul rând – fragmentele par disparate şi dialogurile ireale, deşi semantic par corecte; un fel de romantism robotizat; povestea mi se pare interesantă şi dacă ar fi redată artistic – ar fi reuşită; lirismul nu este obositor pentru proză, dar lipseşte epicul şi finalul pare forţat.” (Simona Vartolomei)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Radu Vartolomei.

marți, 17 august 2010

joi, 12 august 2010

SCENARIU DE MANGA

(...) După câteva momente, cei doi reapar în câmpul meu vizual, deşi nu mai erau la fel – Kaito, rezemată de perete, avea o rană adâncă la umărul drept. Sângele i se prelingea pe braţ, pe mânerul sabiei şi apoi pe lama ce strălucea în lumina întunericului, o lumină demonică. Înspăimântat, nu îndrăznesc să mă mişc din loc. Adversarul stă sprijinit cu mâna dreaptă de uşă şi în cea stângă ţine încă sabia. Nu cred că are răni grave şi, cu toate astea, respiră greoi. Rana fetei e destul de gravă. Zăresc pe chipul ei, într-o clipă fugară, un zâmbet furiş. Are un plan, simt asta. Da, am dreptate – porneşte un atac fulgerător către celălalt. Are o viteză incredibilă. Probabil că ăsta ar fi motivul pentru care nu i-am văzut prima oară. El reuşeşte să o oprească în ultimul moment, blocându-i atacul cu ultimele lui forţe şi îi strigă:
- Kaito, opreşte-te! Nu vreau să-l omor! (...)
(Florin Chitic – Laguna - fragment)

„Pare un scenariu de manga/desene animate japoneze; ca proză, nu mi se pare realizată; o descriere rece, mecanică; scrisul la persoana întâi nu-l avantajează; elementele de legătură sunt prea multe şi prea forţate.” (Nicoleta Onofrei)
„Ca realizare artistică, nu mi-a plăcut; o proză impersonală, stângace, care şchioapătă; implicarea psihoemoţională lipseşte cu desăvârşire, nu are reflexivitate. Ca stil – nu este susţinut de imagini; la nivel semantic – nu transmite un feeling, e o transmitere telegrafică; dacă este vorba de o chemare şi nu cochetează cu scrisul, s-ar putea să-şi lămurească motivaţia de a scrie.” (Stela Iorga)
„Multe efecte şi puţin mesaj; titlul pare supercăutat; prea evidentă intenţia de a fi la modă; să se exprime pe sine; are un aer romantic negru/lugubru; prea multe detalii; atenţie la pleonasme şi la repetiţii; nu are nici un fel de tensiune.” (Cristina Dobreanu)
„Are şi câteva străfulgerări de literatură; pare a scrie pentru a participa la un concurs de cum se face de-a-ndoaselea.” (Radu Vartolomei)
„Mai trebuie să lucreze pe text; ideea mi se pare interesantă.” (Claudia Samoilă)
„L-aş felicita pentru ideea de a scrie ceva, în primul rând; dacă-i un hobby – e bine, dacă-i un moft – nu e bine; expresiile - mult prea scurte şi ritmul – mult prea sacadat; nu are descriere, nu are fluiditate în exprimare – probabil, ţine de modul de a raţiona.” (Ionuţ Vasile)
„Textul este ca jucăria aceea rusească cu păpuşi de lemn – matrioşka – pentru că, în final, textul pare o creaţie mică, goală; prea tipicar şi – implicit – obositor la lectură; prea mare grijă pentru detalii; să esenţializeze, să transfigureze.” (Anca Şerban Gaiu)
„Numele personajelor sunt potrivite şi simplitatea face bine textului.” (Gelu Ghemiş)
„Un procedeu folosit la desene animate sau benzi desenate; povestea poate fi bună, dar contează redarea/zicerea.” (Simona Vartolomei)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Claudia Samoilă.

joi, 5 august 2010

ÎNTRE POEZIE ŞI PROZĂ - FILOZOFIA

"să fiţi atenţi câtă poezie zace în lume, de la/ cărăbuşul fără un picior şi carapace ruptă până la/ pasărea măiastră care nu există sau de la/ violetele albe de pe balconul cu soare al mamei/ până la uriaşul sequoia pe care nu-l voi vedea vreodată,/ de la cascada îngerului şi până la apa căzătoare în veceu/ să fiţi atenţi, că numai acum mă simt poet/ care e acelaşi lucru cu a spune că numai astăzi mă simt/ fiind fiinţă,/ sunt toate câteva lucruri mici, toate şi aşezate frumos,/ la locul lor, cum e şi cafeneaua în care ne-am dus/ de câteva ori să ne uităm la tablouri, spuneam,/ şi tu te uitai la tablouri, să bem o cană cu ceai/ şi beam amândoi."
(Alexandru Maria - fără titlu)
„Textele prezentate de Alexandru Maria mustesc de talent; are forţă lirică dar şi narativă – deci nu pare fixat pe poezie sau pe proză; stilul mi se pare oscilant – în sensul că nu este încă format; să-şi găsescă acea voce unică definitorie; să mai lucreze asupra textelor; mizează prea mult pe primul impuls; mai multă autocenzură în structurare; apreciez seriozitatea cu care tratează textul literar şi expresia gravă, matură, tristă.” (Stela Iorga)
„Am observat o perspectivă nouă care trimite la o oază existenţială de care se îndoieşte, dar se agaţă de ea; are momente de împlinire şi de dezintegrare a personajului liric; în general, sunt poeme de dragoste – dragostea ca infuzie de fiinţare; atenţie la jocurile gratuite de cuvinte.” (Cristina Dobreanu)
„Este mai calm, mai prozator şi... talentat.” (Laurenţiu Pascal)
„O inteligenţă rară; textele au tot ce le trebuie, dar nu au căldură, sunt prea controlate.” (Daniel Lungu)
„Grupajul – bine condus, unitar; pare o proză scurtă bine finalizată.” (Claudia Samoilă)
„Am remarcat, mai degrabă, metatextul: expresia, personajul etc. care sunt prezentate destul de liric; apare un chin în mijlocul lumii în care există.” (Simona Vartolomei)
„Poezii impersonale în care-l regăsesc mai bine pe autor decât în proza sa; pare a se ascunde de viaţă, de ceva; pare a se juca frumos; pare a satiriza romantismul în general.” (Monica Harhas)
„Se joacă regretabil cu talentul; nu are acea sevă care să-l ţină veşnic viu; căldura rezervată nu-l avantajează; mult prea dur cu universul din jur; are o viziune sumbră asupra lumii.” (Tatiana Nona Ciofu)
„Poezie de stare – stare de dragoste; par mai mult prefabricate, forţate, nu sunt fireşti. Par nişte şabloane colorate aşezate ca să arate bine.” (Anca Şerban Gaiu)
„Poeme de dragoste unitare ca text şi bine conduse; se vede că are ce spune; găseşte cuvintele, poveştile...; mici jocuri de cuvinte frumoase. Aspectul narativ mă duce cu gândul la poezia optzecistă (la Leonid Dimov – de exemplu); plasarea între poezie şi proză poate fi riscantă; are şi pasaje care par rupte din contextul poetic; filozofarea insuficient susţinută, oscilaţia între poezie şi filozofie diluează textele, dezavantajându-l; atenţie la unele forme de limbaj care par de cafenea.” (Andrei Velea)
Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Florin Chitic.

miercuri, 4 august 2010

101 tripuri cu Haidu (partea IV)

  (citiți partea I, II și III)

  Greu de explicat ce se întâmplă atunci când fumezi. Mai ales de scris despre asta. Toată lumea consideră că generația beat a epuizat și subiectul, și descrierea fumatului. Așa o fi. Numai că fumatul, ca mai toate activităție dătătoare de plăcere, are efecte diferite pentru fiecare persoană în parte. La mine nu e nimic extraordinar, extrasenzorial sau para/psiho-ceva. De fapt, este ca o scurtă doză de retardare care cade ca un duș confortabil peste creier, bălăcindu-l așa.
  Are fumatul o funcție epistemologic-deconstructivă, ca și cum Chomsky și-ar da mâna cu Foucault și Derrida încingând o horă moldovenească. Sunetul se formează alene în cuvant și acesta trimite către semne aleatorii. Cu puțin noroc însă, cuvintele trimit spre semne nu aleatoriu, dar nici urmând vreo logică. Adică, nu logica așa cum o știm noi, ci formând una năstrușnică și nouă, care, în sinea ei, e chiar ilogică. Nu e vorba de o evoluție epistemologică, ci din contră, mă simt tentat să cred că e de fapt vorba despre o involuție sui-generis.
  Dacă vedeți prin filme tineri fumând și apoi având idei geniale, să vă îndoiți de autenticitatea experienței. Așa se explică și faptul că, până aici, relatând experiența mea cu drogurile ușoare, am creat poate false așteptări pe care încă le mai întrețin.
  Nicio idee pe care am avut-o când am fumat nu a fost cu adevărat interesantă, revelatorie sau fascinantă. Numai în scurta perioada de retardare din timpul fumatului ideile mi s-au părut geniale – și asta e și frumusețea fumatului. Mai exact, mă fascinează felul în care poți atinge un nivel înalt coborând de fapt standardele, totul fiind autosuficient.
  Retrograd.
  Mai are fumatul un efect interesant și personal asupra mea, dar despre asta nu voi vorbi. Să revenim în schimb la dimineața despre care voiam să vă povestesc. Se făcea așadar că o serie de conexiuni bizare mă conduseseră la ideea că trăim de fapt într-o lume paralelă (paralelă în raport cu ce? ”paralel” nu are nicio implicație de tipul “secundar” sau “fals”, nu e același raport ca la un om și clona lui – e un raport perfect de egalitate, ca să fim de la bun început înțeleși! ), o lume în care improbabilul devine probabil, și dezvoltasem o teorie a improbabilităților.
(citiți ultima parte)