Editorial

Critica rațiunii putrede

         Imaginați-vă o țară sud-est europeană, apoi un oraș de provincie. Imaginați-vă instituțiile culturale și apoi cercurile neoficiale gravitând undeva la marginea mai umbroasă a primelor. Imaginați-vă un cenaclu și dacă se numește Noduri și Semne înseamnă că pot să mă opresc aici. Oricum n-o s-o fac: imaginați-vă oameni din toate păturile sociale ademeniți de o pasiune comună și, pentru ca imaginea să fie mai festivă, imaginați-vă o rază luminând galeș tot grupul ăsta strâns în cerc. Dacă nu e de ajuns, imaginați-vă că raza nu cade în mijlocul cercului, sau pe conducătorul grupului, ci pe o tânără halucinată de ale cititului.  

             În loc să vă imaginați toate astea, ați putea să vă gândiți la Cristina Dobreanu, și la un mic Dumnezeu privind-o galeș, binecuvântând-o și alimentând-o cu har. Veți spune: blasfemie! Cristina Dobreanu e Dumnezeu!

            Bineînțeles că nu despre Cristina Dobreanu vreau să vorbesc. Ci despre o preconcepție des răspândită printre unii gălățeni, cum că la cenaclul Noduri și Semne se practică o critică dură, adevărată. Dacă vrei ceva mai constructiv-pozitiv, du-te la Cubul Critic Oblio, dar dacă vrei adevărul, la Cristina Dobreanu cenaclul Noduri și Semne vrei să te duci.

            Am făcut asta mai bine de un an de zile și, într-adevăr, mă simt mai aproape de adevăr. Mi-a plăcut la cenaclu și mă duc acolo oricând am ocazia.

            Criticile dure pe care le practică Cristina Dobreanu anumiți membri ai cenaclului nu mi s-au părut tocmai nimerite sau oarecum relevante. Asta pentru că le-am privit mereu în centrul lor vid pe care s-au format. Pentru a oferi un exemplu mai concret (ales la întâmplare și doar din motive discursive), voi vorbi, acum, despre Cristina Dobreanu, pentru care păstrez aceeași stimă, dincolo de micile nedumeriri pe care rațiunea ei mi le trezește necontenit.

            Am studiat, spuneam, în acel an fiecare cuvânt rostit de Cristina Dobreanu, pentru că am observat raza aceea luminându-i neobosită chipul. Am ajuns la concluzia că, indiferent de textul la care se referă, critica ei se poate rezuma la 3-4 aspecte (al patrulea îmi scapă momentan): 1. redundanța; 2. superficialitatea; 3. artificialitatea. Să le analizăm pe toate trei mai îndeaproape.

            1. Redundanța

            E redundant atunci când într-un text două cuvinte asemănătoare apar mult prea aproape unul de celălalt. Analog, dacă două idei spun cam același lucru, se poate renunța la una. Astfel, o puteți auzi sau vă puteți aștepta s-o auziți pe Cristina Dobreanu cerându-va să simplificați textul. Sfatul e bun și pentru Alexandru Maria (fie că scrie proză sau poezie), și în cazul lui Ion Avram (indiferent că scrie bine sau nu), dar și în cazul Stelei Iorga (care, dac-ar simplifica poezia, ar scoate un volum de titluri).

            În spatele reproșului redundanței stă convingerea Cristinei Dobreanu că repetarea înseamnă repetare, și că doar în cazuri deja consacrate atmosfera, structura și hazul unui text sunt date de intensificarea foarte subtil gradată a unui sentiment, motiv sau unei stări inițiale. Intensificare care se poate realiza tehnic prin reluări, la intervale mai mari sau mai mici, a unui cuvânt sau grup de cuvinte. Atâta timp cât autorul nu introduce în text întreaga familie de cuvinte, putem să respirăm ușurați. Mai greu de zis e când citește Florin Buzdugan.

            2. Superficialitatea

            Textul trebuie să spună ceva grav. Dacă ideea din spatele textului e mai greu accesibilă, atunci totul poate fi salvat de tonul grav al naratorului sau instanței lirice. În caz contrar, textul e prea susceptibil de superficialitate. Mare atenție: chiar dacă are miză, prea multe jocuri narative (care întotdeauna apar datorită neseriozității autorului și niciodată n-au legătură directă cu presupusa miză) și tot eșafodajul scapă oricărei profunzimi.

            Câteva exemple de miză, pentru a ajuta tinerii scriitori: profund e atunci când se vorbește despre dragoste (doar dacă e nefinalizată, pierdută sau pur și simplu imposibilă), întâmplări nefericite care zguduie un personaj sau altul, despre artă în general – cu mare grijă, ca să reiasă dimensiunea esențial serioasă și, bineînțeles, despre sinceritate.

            Dacă nu îndepliniți nici măcar o condiție dintre cele enumerate mai sus (să fim serioși, măcar una până și cel mai nefericit autor o poate îndeplini!), o veți auzi pe Cristina Dobreanu spunând: îi lipsește profunzimea.

            3. Artificialitatea

            Autorul trebuie să fie narator. Și nu orice fel de narator – unul dintre cei mai veridici (în raport cu autorul, se înțelege, și cu Cristina Dobreanu). Prin asta înțelegem că autorul trebuie să fie sincer. Ce e sinceritatea? Dacă vă întrebați asta înseamnă că nu sunteți sinceri, și nici buni scriitori.

            Artificialitatea mai apare și de fiecare dată când textul e încâlcit sau doar ceva mai greu de urmărit. Dar și atunci când ideile din spatele textului sunt ceva mai complicate. A nu se înțelege de aici că i-ar fi greu Cristinei Dobreanu să urmărească aceste texte. Saussure și Chomsky? I-a citit, n-ar fi pierdut nimic nici dacă n-ar fi făcut-o. Ar fi putut concepe Capitolul VI din Cursul de lingvistică și fără Saussure. N-a făcut-o pentru că l-a anticipat pe Derrida.

            Despre ce înseamnă artificialitatea în critica Cristinei Dobreanu se pot spune prea multe. Mă opresc aici de frica redundanței, dar și pentru a preîntâmpina anumtie obiecții.

            Cu siguranță, tinerii scriitori vor întreba: Dar bine, reproșând oricărui text aceste trei aspecte, nu cumva însăși Cristina Dobreanu devine puțin cam artificială, superficială și mai ales redundantă?

            În fața unei asemenea idei năstrușnice, Cristina Dobreanu ar zâmbi nonșalant: Asta e părerea ta, aruncând mănușa unui relativism plin de fair-play. Dar numai eu voi vedea raza obiectivității sclipindu-i în ochi și transcendând o secundă Galațiul.

            Dar nu este, până la urmă, adevărul pe care l-am aflat astfel o valoare puțin cam stagnantă? Vor întreba tinerii scriitori. Iar dacă critica Cristinei Dobreanu este aceeași, insensibilă la gen și categorie estetică, nu pot să asum pur și simplu, de la bun început, că textul meu mai merge simplificat, că mă pot raporta ceva mai sincer la el și că-l pot face, în general, puțin mai serios? De ce trebuie să o mai deranjez pe Cristina Dobreanu cu încă o lectură din care nu va fi câștigat nimic?

            Răspunsul la aceste frământări de bun-simț sunt ceva mai complicate. Critica Cristinei Dobreanu nu e mereu stagnantă. Uneori în ochi i se strecoară mila față de autor, de exemplu. Dar Cristina Dobreanu este, de obicei, deschisă conflictului de idei. Dovada vie va fi faptul că va răspunde aceste sumare, superficiale incursiuni în critica-i, arătându-mi cu exactitate pe unde-oi fi fost cam nesincer cu mine. Apoi, pe Cristina Dobreanu n-o deranjează niciodată lectura. Cuvintele redundant, superficial, artificial vor ieși de pe buzele ei într-un mod natural. 

Saltul unui "Gimnast fără plămâni"

Pe 28 octombrie a avut loc o lansare de carte. De fapt poate chiar două sau trei, dar asta despre care este acest articol - a rupt lanţul obişnuitelor şi anostelor lansări de carte din Galaţi care pe lângă faptul că se desfăsoară într-un cadru prea oficial şi rece sunt presărate de oameni care parcă vorbesc fără vlagă şi atunci când se simte puţină animă e pentru că pornesc discursul prin a se lăuda pe sine sau fac diverse volute. Aşadar a fost debutul în volum al lui Andrei P. Velea cu cartea Gimnastul fără plămâni. Ora – cu schepsis – la 12 şi 12 minute şi era deja multă lume. Şi au continuat oamenii să vină la mansarda Centrului Cultural Dunărea de Jos şi dupa ora fixată. Imediat ne putem da seama că Andrei e un om cu lipici, dacă a reuşit să facă să pară locul neîncăpător. A început cu un exerciţiu de încalzire - cum a zis A.G. Secară, o introducere în atmosfera lumii autorului printr-o poveste în imagini, şi aici nu e vorba de imaginea metaforizată a versului ci un slideshow pe o muzică bine aleasă. Cartea a fost sprijinită pe mai multe paliere, pe lângă acel prim exerciţiu versurile au fost susţinute de vocea pătrunzătoare a actorului Aureliu Bâtcă care a reţinut atenţia celor prezenţi şi chiar dacă s-a mai încurcat a ştiut bine să-şi unduiască glasul şi ritmul.
Prezentarea cărţii au făcut-o oameni dragi lui Andrei, scriitorii şi prietenii A.G Secară, Octavian Miclescu, Marius Grama, maestrul său Constantin S. Dimofte şi domnul Nicolae Colceriu. Domnul Constantin Dimofte s-a arătat mândru de discipolul său, dar şi mândru că îl cunoaşte şi ca avut ocazia să îl aibă ca discipol. Prezentări degajate, în sensul că nimeni nu a încercat să pară altceva decât este, nu şi în sensul nodului în gât pentru că emoţii au fost desigur. Desfăşurarea s-a bucurat de o atmosferă caldă şi sinceră. Au vorbit cu suflet oameni cu suflet şi au fost câteva gânduri şi receptări echilibrate ale cărţii. Pe lângă invitaţii cu funcţie de prezentatori au mai vorbit scriitorii Stela Iorga, Ioan Toderiţă şi Ion Grosu.
Felicitări lui Andrei P. Velea pentru reuşita lansării, spor la scris în continuare şi multă trăire.

de Nicoleta Onofrei

Toamna bobocilor

Pe 6 octombrie la Casa Cuza Vodă a avut loc festivitatea de înmânare a carnetelor de scriitor ale gălăţenilor ce-şi încep din toamna asta cei trei ani de stagiatură. Din cei cinci boboci au fost prezenţi numai trei: A.G. Secară, Stela Iorga - membră a cenaclului Noduri şi Semne - şi Virgil Costiuc, Gheorghe Petcu şi Sanda Panait fiind absenţii.
Sanda Panait chiar dacă plecată din localitate a vrut să-şi felicite totuşi colegii iar în timpul mesei de după momentul de la muzeu l-a sunat pe preşedintele Uniunii Scriitorilor Galaţi-Brăila Corneliu Antoniu şi şi-a transmis urările prin intermediul acestuia.
Cu ocazia adunării, Corneliu Antoniu a măturisit ca Episcopia Buzăului a dat filialei Galaţi – Brăila o casă de odihnă, în Buzău, cu cinci camere, ce va putea fi folosită pentru câteva zile de către orice scriitor membru care va simţi nevoia de linişte, costurile cazării şi masa fiind asigurate de Uniunea Scriitorilor. Chiar dacă există această casă de vacanţă lipsesc insă altele. Nu există un sediu al filiale în Galaţi, şi nici un microbuz cu care s-ar putea face deplasările membrilor la diferite evenimente din afara localităţii.
S-au deschis la sfărşitul şedinţei discuţii despre iniţiativele care ar trebui luate, s-au propus proiecte în ceea ce privesc drepturile scriitorilor, cum ar trebui să se procedeze în situaţia în care de atâta timp se încearcă procurarea unui sediu şi nimeni nu ia atitudine, niciunii din edilii Galaţiului nu arată interes faţă de starea culturii gălăţene şi a celor care o fac. Plus că nu există o cooperare constantă între diferitele zone ale culturii. Teatrul Dramatic nu pune în scenă dramaturgi gălăţeni iar evenimentul acela din vară (Thalia VS. Eutherpe) cu care s-a încheiat stagiunea teatrului ar trebui să se repete, să nu se renunţe la el. Chiar directorul teatrului atunci îşi exprimase dorinţa şi nevoia unor astfel de acţiuni în care actorii să citească scriitorii gălăţeni, un soi de lecturi publice prin intermediul cărora actorii şi scriitori să interacţioneze, să se cunoască şi să aducă mai la vedere scriitura gălăţeană.
Evenimentul s-a prelungit cu discuţii, dezbateri la restaurantul Hotelului Sportivilor de pe aceeaşi stradă Cuza Vodă. Liantul dintre oameni a fost aici, pe lângă literatură, vinul care a încălzit atmosfera şi cred că s-a sărbătorit cum se cuvine intrarea noilor colegi în clasa scriitorilor cu legitimaţie. Simon Ajarescu, Corneliu Antoniu, Viorel Stefănescu, A. G. Secară, Victor Cilincă, Dimitrie Lupu, Ion Zimbru, Ion Avram au fost printre cei care au rămas până târziu la discuţii, până la ora închiderii restaurantului. Ăsta e semn că oamenii s-au simţit bine, ca între prieteni.

Nicoleta Onofrei

Thalia versus Euterpe la Galaţi

Un eveniment bine venit, dorit şi de scriitori şi de actori, care a încercat să reunească artiştii într-un spaţiu comun, aseară 27 iunie s-a întâmplat să fie la Teatrul Dramatic „Fani Tardini”. Aici patru actori au interpretat câte patru poeţi gălăţeni, la iniţiativa şi colaborarea Humanitasului, Teatrului şi Bibliotecii V.A.Urechia.

Galaţiul duce lipsă de un loc de întâlnire a diferitelor forme de artă, în care creatorii să interacţioneze, un surogat cel puţin pentru o oră, două a încercat să fie teatrul. Directorul acestuia, Vlad Vasiliu, chiar a dat glas observaţiei despre absenţa unui topos, să zicem, exprimând totodată dezideratul existenţei unui astfel de loc.

Din păcate lume puţină. Poate trei asemenea instituţii ar fi putut totuşi să mediatizeze mai mult, să reuşească să trimită la urechea gălăţeanului vorbe, cel puţin mai convingătoare, sau mai puternice. Actorii ce au dramatizat poemele lui Cristian Tudor Roşca, Florina Zaharia, Iulian Grigoriu şi ale Danei Potorac au fost Ciprian Braşoveanu, Ana Maria Ciucanu, Cristian Gheorghe şi Svetlana Friptu. Din păcate actorii gălăţeni, recunoscând talentele lor, au fost fără vlagă în interpretare. Imediat după recitalurile lor a urmat puternicul şi pasionalul, sau pasionantul, Mihail Gălăţanu, care i-a surclasat prin forţă şi intimitate. Poate totuşi foaierul şi microfoanele nu i-au ajutat pe actori, nefiind obişnuiţi cu ele (Svetlana Friptu chiar a renunţat la el, probabil ştia dumneaei ce ştia), sau poate ar fi avut nevoie de o mai bună cunoaştere a autorilor textelor, astfel încât să le surprindă mai mult viaţa, personalitatea cuvintelor, în lipsa unor indicaţii regizorale, ataşate la poezii. Mihail Gălăţanu are totuşi avantajul interpretării propriei poezii şi, chiar dacă nu e actor, are un talent înnăscut către spectacol şi în-vieţuirea textului. O observaţie – la el chiar că, sigur, nu mai trebuia microfon. Se zguduiau la propriu pereţii teatrului.

Un ultim recital a fost cel al scriitoarei Angela Baciu, după care s-a trecut la discuţii (însoţite de ţigări şi bere), finalitate pe care ar trebui, sau trebuie, să o aibă fiecare astfel de eveniment – spectacol.

Noi, cei de la Noduri şi Semne, ne-am retras, ca de obicei, la bar, de data asta la Cornalina, unde ne-au însoţit pe rând Andrei Velea, domnul Viorel Stefănescu împreună cu Dana Potorac, Cristian Tudor Roşca şi directoarea Casei Corpului Didactic Victoria Movileanu, iar mai spre seară Mihail Gălăţanu şi soţia lui.

Salutăm evenimentul şi cu respect pentru toţi cei implicaţi, aşteptăm şi alte iniţiative de acest gen.

Ne vom revedea probabil, mulţi, sau câţiva dintre noi, marţi 29 iunie, la ora 14:00 în sala Mihai Eminescu a Bibliotecii V.A.Urechia, unde Mircea Cărtărescu îşi va lansa noile volume.

Nicoleta Onofrei

Editorial târziu

Zilele Festivalului Internaţional Antares

Ne-au vizitat şi pe noi câţiva străini poeţi cu ocazia ediţiei cu numărul doisprezece al Festivalului Antares. Au venit puţini, şi mai puţini au rezistat până în ultima zi a festivalului, adică unul singur - Áron Gaál, din Ungaria.

Manifestările, atâtea cât au fost programate pentru Galaţi, căci ediţia de anul acesta al festivalul supranumindu-se „Drumul cărţii” a avut în vedere evenimente şi la Brăila şi la Buzău, au început cu recitaluri la Biblioteca V.A. Urechia, mai întâi ale scriitorilor oaspeţi şi apoi ale scriitorilor gălăţeni, care aveau să ne familiarizeze cu genul fiecăruia de a scrie, şi poate chiar cu orgolii. Din păcate britanicul Peter Waugh nu s-a simţit bine în toate aceste zile de festival. Imediat după ce ne-a citit la bibliotecă s-a dus în camera de hotel, unde a şi rămas până la plecare. Oleacă mai palpitantă se anunţa seara, care avea în program discuţii privitoare la poezii şi prietenii. Acestea (discuţiile) au pornit mai rece şi distanţat, aproape teoretic, cu citate diverse despre prietenie, până când Dimitrie Lupu a adus discuţia într-un ton mai intim şi personal făcând ca atmosfera, care până atunci nu era prea poetică şi prietenească, să prindă oleacă de culoare. Discuţia a fost presărată în continuare de momente poetice printre care ne-am strecurat şi noi, câţiva membri ai cenaclului Noduri şi Semne. Nu ştiu de ce, dar chiar am stârnit vâlvă (poate pentru că am încercat să fim politicoşi şi să nu-i facem pe străini să fie totodată outsideri, traducându-ne noi înşine poeziile în engleză şi recitându-le astfel) şi aplauze. Austriacul ne-a mulţumit pentru iniţiativă recitând şi el o poezie în română. Până la sfârşitul serii s-au creat minime relaţii prieteneşti, aşa că ne-au invitat pentru o continuare a recitalurilor pe iarbă lângă vaporul Perseus. Aici, pe coloana sonoră a muzicii de pe un vapor, ne-am citit unii altora poemele, iar Jaan Malin a mai „compus” un sound poem cu picioarele în Dunăre, fiind urmat în curând de Peter Sragher. Ne-am uitat niţel şi la lună, ne-am mai uitat şi unii la alţii, până când ne-am despărţit pentru a ne vedea a doua zi la Muzeul de Artă Vizuală, pentru noi discuţii, dar şi noi priviri (mai ales a mea – uimită când am fost întrebată dacă vreau să zic ceva pe tema „Poezia anti-utopică” sau ce se poate şi ce nu se poate în poezie, sau despre cenzură şi autocenzură).

Pe la prânz recitalurile s-au reluat, pe un vapor care a mers în cerc, din cauza vremii. Pe vas au fost multe dedicaţii... Ion Zimbru a scris un poem pe care i l-a dedicat şi dăruit scriitoarei Hanane Aad. Gabriel Ghimpu a reuşit să-şi recite şi el versurile, care, se pare, i-au plăcut libanezei, şi care le-a şi primit, ca amintire. Peter Sragher, Bernard (din Austria), Petar Tchouhov, Áron Gaál, Jaan Malin şi o compatrioată a cărei nume nu se regăseşte în antologie (de altfel nici a lui Bernard) şi nu am reuşit să dăm de numele lor, din păcate, iar estoniana e o limbă tare complicată, Helen Dwyer (care de dimineaţă legase o conversaţie cu Viorel Ştefănescu), Liviu Ioan Stoiciu, Stela Iorga, Corneliu Antoniu, Iulian Grigoriu, Valeriu Valegvi, Petre Rău, Sanda Panait, Ruxandra au fost printre cei care au spus poezii pe vasul Steaua Polară. Se poate spune că şi mie mi s-a dedicat o poezie (ca substitut al reginei Suediei, sau pur şi simplu ca substitut, sau ca element de decor) de către Jaan, dintr-o cărticică cu poezii de dragoste cu inimioare roşii pe copertă.

În sfârşit, luni şi marţi nu prea am mai auzit de ei, ştim doar că au fost la Brăila, probabil au mai recitat şi pe acolo străinii noştri, au fost la Mănăstirea Ciolanu, şi că era programat să-i mai vedem miercuri pe la prânz la Târgul Internaţional de Carte „Axis Libri”. Bernard anunţase de pe vapor că vrea să viziteze Tulcea şi Sfântul Gheorghe, deci nu prea mai erau şanse să-l revedem miercuri, iar ceilalţi au plecat care cum au putut spre Bucureşti, şi de acolo spre casă, din Buzau. La Axis Libri au apărut Áron Gaál împreună cu soţia şi Corneliu Antoniu, pe care i-am însoţit pentru un ultim şi scurt moment la hotel Alex. Nici măcar fratele meu Haidu nu a mai rezistat până la sfârşitul festivalului, care m-a părăsit pentru o tentativă de a lucra la licenţă şi deci nu a mai apărut la hotel Alex. De altfel îi puteţi vedea faţa obosită de poezie pe blogul lui, dacă sunteţi interesaţi, faţă pe care o avea aşa după zece minute şi nu după două ore, aşa cum afirmă el în postul respectiv.

Cam aşa au decurs zilele Festivalului Internaţional Antares. (Am uitat să zic că a fost şi băutură, dar asta se subînţelegea.) Aşteptăm să vedem dacă o mai fi şi cum va fi partea a doua a „Drumului Cărţii”, cum ne-a „ameninţat” Corneliu Antoniu, în toamnă, dar pe altă rută, pornind tot din Galaţi.

Pentru încheiere şi pentru o foarte largă şi de ansamblu ocheadă, câteva extrase de poezie venită de pe alte meleaguri:

Hanane Aad – Înălţime/ Sunt pricepută în arta/de-a vorbi cu morţii,/de a-i asculta./Mă văd trecând dincolo/de hotarele morţii,/întâlnindu-i,/atingându-le dezamăgirile,/dansând cu bucuria lor albă,/întrebându-i de propriile lor lacrimi.[...] ( aici o adresă de site unde puteţi găsi – inclusiv în limba română - poemele ei: http://www.hananeaad.org/pages/default.aspx)

Helen dwyer – Ţărâna - (în memoria lui Gerard)/ Dimineaţa de după înmormântarea ta/Trezindu-mă din somnul întrerupt/Primul lucru văzut au fost ghetele mele./Ploaia din acea zi înmuiase pământul pentru groparii tăi./Tipic pentru tine să nu le dai de furcă./Sper să-i pot ierta curând/Că aşteptau acolo ca nişte vulturi/Să-şi termine treaba./O femeie m-a luat de la mormântul tău,/Dar n-a putut să-mi ia şi durerea./Âncerc să m-agăţ de necredinţă - /E mult mai blândă decât adevărul. Dar ţărâna, ţărâna de la tine/ E încă lipită de ghetele mele.

Aron Gaal – Ieri şi azi/Altfel mă doare azi glasul păsărilor în mine/Altfel azi decât ieri tălpile noaptea sângerează/Steaua căzută pe pământ e soarta mea în mâna ta/Frunza scuturată de plop ce o aşteaptă vântul.

Jaan Malin – Loial şi consistent/Nu te contrazici niciodată/pentru că ai crezut mereu/într-un fel de sfinţenie cinstită./În interiorul vieţii eterne./Niccând nu va fi pierdut timpul/care încerca să nege existenţa./Poate le va scădea puterea./Acum gâfâi aproape sufocat,/sufocându-te într-un spaţiu aproape/ curat care-ţi frânge inima./Ţi-e teamă de umbre şi cauţi puţină esenţă/memoria ei pretinzându-ţi loialitate/şi consecvenţă/ în această delicată/fragilă lume. [...]

De la Petar Tchouhov am găsit un haiku în engleză –

my father's funeral/ at last/ I meet him.

Pe el puteţi găsi la adresa: http://www.gologan.net/

Pe autorii gălăţeni îi vedem şi auzim mai des, sper să nu fie cu supărare, dar am zis să arătăm cam cum scriu străinii aştia, e vreo diferenţă de artă scriitoricească, sunt mai buni decât ai noştri, mai slabi, sau, pur şi simplu, arta e aceeaşi peste tot...

Nicoleta Onofrei

Anti-editorial

Raţiunea iraţionalului

         Încercând să ofere o definiţie proprie a raţiunii, tânărul Florin Buzdugan cade într-o capcană chiar din startul aşa-zisului editorial pe care îl scrie – „raţionalul este o caracteristică a fiinţei umane de a acţiona cu cap, în condiţii de minimă violenţă, atunci când este antrenată într-o anumită activitate”. De fapt, din explicaţiile ulterioare ale autorului, înţelegem şi unde apare eroarea – „când spun minim de violenţă, mă refer, desigur, la impactul negativ pe care îl poate avea actul său, manifestul său, atât asupra societăţii, cât şi asupra sa”. Cu alte cuvinte, F. Buzdugan încurcă probabil raţiunea cu moralitatea.

            Definirea raţionalului este fără îndoială o chestiune problematică. Termenul este înconjurat de o aură conotativă şi o istorie bogată, care fac şi mai dificil demersul găsirii unei definiţii mulţumitoare. „Raţiune vine de la lat. ratio = calcul, raport, temă. Echivalentul grecesc este un cuvânt polisemic, logos, cu semnificaţii multiple, grupate în jurul a două axe semantice. Cea dintâi, accepţia comună de explicaţie veritabilă, analitică, de justificare raţională a ceea ce cunoaştem, o întâlnim la Platon; Aristotel foloseşte logos ca sinonim pentru horos, horismos = definiţie sau cu semnificaţia de proporţie matematică, raport.” (Cornea, p. 105).

            Legăm termenul raţiune de Platon şi Aristotel, pe care îi vedem ca pe reprezentanţi de marcă ai acestui concept. Astfel, ne putem gândi că un om raţional se comportă ca personajele din dialogurile platoniciene, respectând ferm cele trei principii logice: al identităţii (A = A), al non-contradicţiei (A nu poate fi în acelaşi timp şi non-A) şi al terţului exclus (A este ori adevărat, ori fals).

Descartes, Spinoza, Leibniz şi alţi raţionalişti dau o aură foarte pozitivă raţiunii, văzând în aceasta dacă nu singura cale de cunoaştere adevărată, atunci cu siguranţă o cale superioară de cunoaştere. „Metoda se bazează pe descompunerea problemelor şi reducerea lor la elementele cele mai simple (analiza), extinderea raţionamentelor matematice asupra tuturor lucrurilor care intră în sfera cunoaşterii umane (mathesis universalis), progresia de la simplu la complex pe cale graduală (sinteza), folosirea doar a ideilor clare şi distincte” (Cornea, pp. 112-113).

            Odată cu modernitatea începe şi procesul de demitificare a raţiunii, care, aşa cum pledează Hegel, nu funcţionează ca o idee absolută, ci una subiectivă. De aici până la ceea ce Paul Cornea numeşte asaltul iraţionalului este un singur pas. Revalorizarea miturilor (care nu ţin de raţiune, ci de credinţă), a limbajului mitico-simbolic (via Gilbert Durand, Claude-Levi-Strauss et compania), a magicului (a se citi Culianu), a sacrului  (Eliade), a subconştientului (Freud), toate acestea subminează treptat statutul raţiunii ca metodă superioară de cunoaştere. Mai mult, toate aceste metode alternative de cunoaştere apropie de fapt iraţionalul (mitologia, magicul, sacrul, subconştientul, simbolicul) de raţional (prin faptul că au un nucleu logic, care poate fi înţeles şi chiar teoretizat, nu e de mirare de altfel că aproape toate exemplele de aşa-zisă iraţionalitate pe care le-am preluat mai sus au devenit teorii literare).

În acelaşi timp, odată cu bomba atomică opinia publică legată de ştiinţă şi inerent despre pozitivismul logic se schimbă brusc. Devine practic din acest moment clar faptul că raţiunea poate avea o conotaţie negativă. Dacă mai adăugăm la această ecuaţie şi descoperirile ştiinţifice (fizica cuantică, relativismul, teoriile haosului, geometriile non-euclidiene, etc.) care dezmint secole întregi de aşa-zisă cunoaştere raţională, este de înţeles faptul că opinia publică ajunge să îşi piardă încrederea în raţiune, termen care retrogradează valoric, ajungând să desemneze practic numai o anumită facultate mentală a omului, nu o metodă sigură, imuabilă de a cunoaşte lumea. În acest context poate fi înţeleasă şi afirmaţia lui Heidegger, conform căruia „raţiunea, glorificată timp de secole, este cel mai încăpăţânat adversar al gândirii (Heidegger, d, p. 247, în Cornea, p. 206)”. Aşa că deconstructivismul lui Derrida, care atacă ideea de centru, coerenţă, intenţionalitate, sens şi referent, este deplin justificat. 

Nu e de mirare nici faptul că Paul Cornea îşi încheie capitolul despre confruntarea dintre raţional şi iraţional din volumul său Interpretare şi raţionalitate pe o poziţie de egalitate: „Raţionalitatea nu are defel prerogativa de a servi în toate împrejurările drept îndreptar. Faptul că evită extremele, că înclină spre opiniile majoritare, că preferă ceea ce este obişnuit şi tradiţional poate fi uneori salutar, alteori însă devine, pur şi simplu, catastrofal” (Cornea, p. 214).

            Distincţia dintre raţional şi iraţional este însă foarte de greu de făcut în practică. Toate exemplele din politica internă a României pe care le oferă Buzdugan sunt discutabile, argumentabile şi de o parte, şi de cealaltă. Imaginaţi-vă de altfel ce bizar ar fi să căutăm în limbajul politic cotidian principiile logice din dialogurile lui Platon. De altfel, politica pare să stea mai degrabă sub semnul iraţionalului, şi nu spun asta ca pe o glumă, ci fac o referire la dorinţa de putere despre care vorbeşte Nietzsche. Ca să nu mai vorbim de faptul că nu putem să criticăm (raţional) o decizie politică fără să îi cunoaştem cauzele exacte. Avem nevoie de informaţii la care nu prea avem acces, şi am mai avea nevoie şi de o cultură politică de bază. De asta şi cred că ar fi o idee foarte bună să se predea politica în liceu. 

             Iraţionalul, spuneam, nu poate fi discutat în antagonie cu raţionalul, din moment ce poate fi înţeles şi transpus în limbaj raţional, aşa cum face psihanaliza. Iraţionalul şi raţionalul sunt, până la urmă, două feţe ale aceluiaşi obiect, distribuite mai mult sau mai puţin simetric, ca yinul şi yangul.

  

Adrian Haidu

Bibliografie:

Paul Cornea, Interpretare şi raţionalitate, Ed. Polirom, Bucureşti, 2006

Editorial

  Raţional. Iraţional

    Raţional, iraţional? Se presupune că trebuie să scriu un editorial, dar, având în vedere faptul că nu prea ştiu ce înseamnă a fi raţional, voi începe mai timid, aşa...

                                                                                                                  

    Raţional, sau raţionalul, este o caracteristică a fiinţei umane de a acţiona cu cap, în condiţii de minimă violenţă, atunci când este antrenată într-o anumită activitate. Şi, când spun minim de violenţă, mă refer, desigur, la impactul negativ pe care îl poate avea actul său, manifestul său, atât asupra societăţii, cât şi asupra sa. Că oricând putem acţiona fără să raţionăm, cum este, spre exemplu, soţul, fratele, amantul gelos, care, aflând că aşteptările i-au fost înşelate, acţionează violent, exemplele putând fi văzute la ştirile de la ora 5 p.m., sau polticianul corupt care vinde informaţii despre ţara sa, sau un guvern care măreşte taxele doar pentru că aşa i-a dictat o anumită organizaţie economică internaţională, nu?

    Ce este raţionalul? În mod normal, este capacitatea omului de a acţiona, cum am mai spus, cu cap în anumite situaţii. Adică a analiza foarte bine situaţia, relaţia dintre sine şi cel/cea cu care este antrenat în acţiune, să îşi imagineze care ar fi consecinţele faptelor sale. Spre exemplu, dacă un om fură. (Scuzaţi, alt exemplu nu îmi vine acum în minte) Când acesta fură, normal ar fi ca el, săvârşitorul infracţiunii, să se gândească la riscurile pe care şi le asumă, închisoare, arest, luptă pentu supravieţuire. Sau... ca să dăm un exemplu mai cultural. Raţionalul în scris. Atunci când scrii un text, fie poezie, fie proză, piesă de teatru etc., trebuie să creezi anumite personaje, tipare, situaţii. Fie că eşti novice, fie că eşti experimentat în ale scrisului, întotdeauna trebuie să ai o schiţă raţională a scrierii. Ai nişte argumente, nişte motive pentru care tu îl pui pe Tipătescu să se îndrăgostească de Zoe Trahanche şi să îşi rişte pielea în relaţia sa cu ea, ştiind că oricând poate fi descoperit. Iar pe întreg parcursul scrisului trebuie să aduci motive în plus acestui fapt - parvenitismul şi dorinţa de a fi mai influent fiind unele dintre motive. 

    Acum, nu ştiu sigur că aţi înţeles ceva, trebuie - prin urmare - să vă explic, încă odată faptul că e prima oară când scriu un editorial, deci vă rog să nu mă taxaţi prea tare. Să purcedem către iraţional? 

    La iraţional ar fi mai simplu de explicat. Iraţionalul este opusul raţonalului. Nu tu măsuri de precauţie, nu tu plan de joc, plan de scriere. Nu, iraţionalul ţine de haotic (sinonim, hazard), de aruncat la ghici, plezneală. Adică să nu te gândeşti, în prealabil, la toate consecinţele faptelor, acţiunilor, gândirilor tale. Cel mai elocvent exemplu, fără să facem acum politică, ar fi acele măriri de taxe, măsuri luate de un anumit guvern, fără a exista un plan de a ameliora impactul, evident negativ, pe care-l va avea acea mărire de taxe. Sau în literatură. În literatură, iraţionalul se manifestă sub forma unei înşiruiri, aparent fără vreo legătură logică între ideile prezentate, personaje, momente ale acţiunii etc. (Decât dacă acea naraţiune iraţională are simplul scop de a ironiza anumite persoane care, în ciuda lipsei lor de talent literar, se doresc a fi foarte literate. Adică şi iraţionalul este, pentru ochiul format, raţional(!)   

    Nu prea aş şti ce să mai spun, doar că sper ca acest editorial să vă fi făcut să pierdeţi timpul şi să vă placă ceea ce am scris. 

                                                                            Florin Buzdugan

A nu redempţui

Îmi vine greu să accept conceptul de redempţuire înafara unui context religios, şi problema devine şi mai complicată în acest punct, pentru că îmi este şi mai greu să accept contextele religioase. E un aspect care de cele mai multe ori trebuie ascuns. Nu are niciun rost să faci paradă de ateism – din contră, lucrul ăsta trebuie tratat cu discreţie.

De asta vă imaginaţi poate cât de dificil îmi vine să scriu despre redempţuire. Mai ales că nici măcar nu pot să încep cu o prezentare etimologică a cuvântului. Aşa că o să duc discuţia înspre un teren mai fertil logicii şi foarte drag mie. Mă refer, bineînţeles, la Fundaţia lui Isaac Asimov. Isaac Asimov, acest Dimitrie Cantemir al viitorului, şi-a bazat lucrarea lui cea mai mare, Fundaţia, pe ideea de auto-mântuire a omenirii cu ajutorul ştiinţelor combinate.

Aşa că atunci când spun redempţuire, mă gândesc imediat la roboţi, psiho-istorie şi Hari Seldon. Dar nu despre opera ştiinţifico-fantastică a lui Asimov voiam de fapt să vorbesc, ci despre poziţia lui legată de existenţa unui Dumnezeu.

„Am fost întrebat de nenumărate ori dacă cred în Dumnezeu. Întrebarea este relativ sâcâitoare şi am încercat să răspund în diferite feluri, sperând să nu ofer temeiuri pentru argumentaţii sau ofense. În cele din urmă, nu credinţa contează. Sutele de milioane de oameni care, la vremea lor, au crezut că Pământul era plat, n-au reuşit să-l turtească nici măcar cu un centimetru. Ceea ce dorim este un fir logic, preferabil unul care să înceapă cu faptele observate şi care să ne conducă la concluzia inevitabilă a existenţei lui Dumnezeu” (Argumentul judo, articol publicat în volumul Planeta care nu a existat, Ed. Teora, Bucureşti, 1998, pag. 165).  

De fapt, nu voiam să vorbesc despre poziţia lui Asimov în aceasta problemă, ci pur şi simplu voiam să o citez, încercând în felul ăsta să eschivez o discuţie care m-ar sâcâi mult mai mult decât pe Asimov. Aşa că o să imi cer scuze pentru tehnica copy-paste, dar nu cred că aş avea ceva mai bun sau diferit de spus pe tema asta.

„Poate că aşa ceva nu este posibil. Poate că existenţa lui Dumnezeu este o problemă aflată dincolo de capacitatea umană de a observa, măsura şi deduce; poate că ea trebuie să se bizuie numai pe revelaţie şi credinţă. Aceasta de fapt este atitudinea aproape a tuturor credincioşilor din societatea noastră occidentală. Ei flutură Biblia (sau altă sursă echivalentă) şi în felul acesta pun capăt oricăror discuţii.

Evident, este inutil de dialogat cu asemenea persoane. Nu poţi discuta raţional cu cineva al cărui principal argument este că raţiunea nu contează. Există însă o mulţime de încercări respectabile din partea unor persoane pioase de a demonstra logic existenţa lui Dumnezeu. Iată, de pildă, un argument foarte simplu, numit argumentul ontologic şi expus de Sf. Anselm în 1078. El afirma că oricine poate concepe o fiinţă perfectă, pe care o putem numi Dumnezeu. Dar, pentru a fi cu adevărat perfectă, o asemenea fiinţă trebuie totodată să existe, deoarece nonexistenţa ar însemna o imperfecţiune. Afirmaţia Dumnezeu nu există este, în mod obligatoriu, o contradicţie, întrucât reprezintă o altă modalitate de a spune: Perfecţiunea nu este perfectă. Aşadar, Dumnezeu există” (idem, pag. 166).

„Un alt argument interesant datează din 1773, când enciclopedistul francez Denis Diderot se afla la curtea ţarinei Ecaterina cea Mare. Diderot era un ateu declarat, care-şi exprima deschis părerile. Elveţianul Leonhard Euler, unul dintre cei mai mari matematicieni ai tuturor timpurilor, a decis să-l uluiască pe Diderot, dovedind în mod matematic existenţa lui Dumnezeu într-o dezbatere publică.

Diderot a acceptat provocarea şi, sub privirile interesate ale curtenilor ruşi, Euler a rostit: Domnule, (a + bⁿ) / n = x, aşadar Dumnezeu există. Contraziceţi-mă, dacă puteţi!

Diderot, care nu cunoştea matematică, n-a avut răspuns, s-a retras derutat şi a solicitat permisiunea de a reveni în Franţa” (idem, pag. 167).

Şi în acest mod deloc copyright-friendly am reuşit, sper, să scriu un editorial despre redempţuire fără să-l scriu.

Cenaclul poeţilor anonimi

            E nevoie de cenaclu? Nu de al nostru, ci de cenaclu, în general? Sunt mulţi scriitori care spun că ideea în sine de cenaclu este greşită. Simona Popescu, de exemplu, cu ocazia lansării cărţii Rubik, a vorbit puţin despre cenaclul la care participase, la Facultatea de Litere din Bucureşti. S-a arătat împotriva ideii de cenaclu, enumerând câteva dezavantaje. La un cenaclu, de exemplu, se creează animozităţi care nu ţin de aspecte relevante din punct de vedere literar. Din propria ei experienţă, a observat că un scriitor bun este marginalizat dacă nu socializează îndeajuns, sau dacă părerile lui despre scriitori mediocri dar sociali sau influenţi sunt negative. Există adică un soi de aură malefică în jurul fiecărui cenaclu, care atacă tot ceea ce înseamnă calitate.

            Bineînţeles, nimeni nu se duce la un cenaclu cu impresia că va afla dacă scrie sau nu bine. Sau ca să ţină cont de toate părerile pe care le aude acolo. Nu mi-l pot închipui, de exemplu, pe Kafka ducându-se la un cenaclu şi notând tot ce i se sugerează. Ideea este că un scriitor bun e bun şi fără astfel de complicaţii. Atunci, de ce mergem la cenaclu?

            Aş fi tentat să spun că există avantaje pentru scriitorii care frecventează aşa ceva. Cum ar fi, de exemplu, faptul că are acces la un feedback destul de larg. Că un scriitor ar trebui sau nu să ţină, în principiu, cont de feedback, e discutabil. Un scriitor profesionist, cu aspiraţii comerciale, cu siguranţă că trebuie să facă asta. Culmea este că foarte puţini astfel de scriitori fac parte dintr-un cenaclu, şi că de obicei tocmai acei susţinători ai ideii de artă ca salvare spirituală, care propovăduiesc damnarea  scriitorilor comerciali, alcătuiesc majoritatea membrilor cenaclurilor. Şi atunci, mă întreb, de ce vin aceştia la cenaclu, din moment ce ei singuri susţin că arta nu e o chestie cuantificabilă sau observabilă cu una cu două? Şi mai flagrant greşită mi se pare ideea conform căreia gusturile nu se discută, venind din partea membrilor cenaclurilor. Şi ce se face la un cenaclu, dacă nu cumva chiar asta? Este şi motivul pentru care discuţiile în contradictoriu lâncezesc de cele mai multe ori în asemenea ocazii: opinii prea diferite, background-uri culturale opuse şi viziune îngustă. Atunci, de ce mergem la cenaclu?

            Un cenaclu seamănă extraordinar de mult cu şedinţele de terapie ale alcoolicilor anonimi. Aceeaşi structură, aceeaşi terapie, acelaşi rezultat. Există un moderator, de regulă un tip mai citit şi cât mai obiectiv (cum la alcoolicii anonimi există un psihiatru), există un ins care îşi citeşte textul (exact cum un alcoolic îşi expune problema, cerând ajutor), iar apoi majoritatea membrilor cenaclului îşi spun părerea despre text, încercând să dea şi sfaturi. E cea mai pură formă de terapie. Dacă mai ţinem cont şi de faptul că scrisul în sine este o formă de terapie (a se citi Sandu de Holban în cheia asta), lucrurile sunt destul de clare. Până la urmă, poetul contemporan este ca un alcoolic. Neînţeles de nimeni decât de el însuşi, neocupând nicio funcţie socială precisă, grandoman şi dubios. 

            Cenaclul are oricum o funcţie mai degrabă socială, înainte de toate. În provincie, e considerat o enclavă culturală, în capitală, generator de generaţii, pe când în străinătate se preferă cursurile de creative writing, şcolile de artă şi grupările omogene de artişti. Ceea ce noi numim cenaclu este de cele mai multe ori, din punct de vedere calitativ, corespondentul unui book club de cartier.

            Dacă se întâmplă un lucru bun la şedintele unui cenaclu, atunci acesta ar fi faptul că se mai naşte o revistă (efemeră cum o fi), se mai adună două minţi mai răsărite şi se nasc idei bune, se lansează dialoguri productive, se mai fac schimburi de cărţi şi altele asemănătoare. Se fluidizează adică materia asta invizibilă pe care o numim cultură. Cel mai mare avantaj al unui cenaclu ar fi însă faptul că dă un imbold scriitorilor, fixează termene limită şi impulsionează mişcarea. Pentru că un cenaclu creează impresia unui public mereu avid de noi texte, un public activ şi specializat.

Pentru că nici măcar alcoolicilor nu le place anonimatul.

de Adrian Haidu