marți, 30 august 2011

PROZĂ DE VACANŢĂ

(...) Am încercat să mă calmez, să mă plimb, să respir adânc, dar sunt puţine lucruri pe care le poţi face într-o toaletă mică. Noroc că sunt ingenios din fire. Imediat după ce am reînceput să gândesc la rece totul, am remarcat priza din perete destinată unui eventual aparat de bărbierit. M-am căutat atent de orice resurse disponibile şi am găsit două agrafe de hârtie. Am mai găsit şi un ambalaj vechi de plastic destul de gros. Cu cea mai mare grijă şi cu ajutorul unei bucăţele de hărtie, am izbutit folosind curentul electric să produc o mică flacără împreună cu un mic scurtcircuit de-a lungul vagonului. Oricum, eram prea preocupat pentru a băga asta de seamă, aşa că mi-am aprins imediat ţigara, am zvârlit hârtiuţa în WC şi am tras cu poftă. A fost cea mai îndestulătoare senzaţie trăită de mine până atunci.(...)

(Paul Berenştain Pierdut pe căi ferate)

„Texte/fragmente uşurele, subţirele, de vară, cu o oarecare doză de imprevizibil, bune de citit în tren, de exemplu; are mici scăpări de construcţie; nu cred că intră la capitolul literatură – da’ merge, te relaxează, te amuză; ca stil – curge bine.” (Radu Vartolomei)

„Nu are premiză literară; text de vacanţă, scris cu grijă de sintaxă şi morfologie, dar lipseşte culoarea, motivaţia intrinsecă; conflictul este prea simplu, prea sec şi predictibil; mai comprimat şi mai pigmentat – ar putea fi, chiar, şarmant.” (Stela Iorga)

„Un început bun, chiar dacă este prea scurt; are mână de scris – şi atât...; în rest – nici o idee, nici o motivaţie, nici un mesaj; o povestioară care promite.” (Anca Şerban Gaiu)

„Are ochi/condei de a transforma o întâmplare aparent simplă/banală într-o proză; are şi umor; scrie relaxat.” (Nicoleta Onofrei)

„Expresii/coliziuni de cuvinte care se repetă; mai poate fi lucrat, literaturizat.” (Cristina Dobreanu)

„Mi-aş fi dorit să continue acţiunea; pare simplu şi realist.” (Alexandra Creţu)

„Transfigurează câteva trăsături de caracter – dorinţa, voinţa, spiritul de aventură, de colaborare, imaginaţia, personalitatea.” (Sorin Poclid)

„Porneşte de la un pretext mărunt care pare a fi începutul altei poveşti ce se va desfăşura în continuare.” (Simona Toma)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Gelu Ghemiş.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

sâmbătă, 27 august 2011

Pierdut pe căi ferate

Trenurile, în sinea lor, sunt nişte maşinării cu adevărat incredibile. O mare realizare a tehnicii şi un real ajutor dat omenirii. Călătoriile cu trenul, în schimb, sunt cu totul diferite. Personal, aş prefera şase ore de tortură demnă de Evul Mediu în schimbul a şase ore petrecute în compartimentul trenului.

Cum nimic nu poate fi perfect, am nevoie totuşi de căile ferate pentru a mă deplasa, de „plăcere” sau nu, singur sau cu prieteni, oriunde am nevoie în ţară. Aşa se face că mă aflam într-o zi captiv în teribila cuşcă mişcătoare de metal. Nu cred că este necesar să explic cât de dezolantă pentru psihicul uman este aşteptarea aparent nesfârşită. Astfel după ce am admirat cu ochi ficşi acelaşi punct de pe peretele din faţa mea preţ de vreo două ore, am decis să sfidez regulamentul companiei de căi ferate. Următoarea staţie fiind la o distanţă de cel puţin o oră şi jumătate şi eu fiind la un pas de suicid, am hotărât să mă duc la toaletă să fumez o ţigară. Aparent o acţiune debordant de simplă.

Prima mea sarcină a fost să îmi găsesc obiectul infracţiunii. Întrucât, bagajele mele fuseseră făcute în cea mai mare grabă, aceasta a reprezentat o adevărată provocare. Mai întâi m-am străduit să-mi amintesc unde-am pus ce. Am zis să încerc mai întâi în buzunarul hainei. Evident o tentativă naivă din partea mea. Alte locuri încercate de mine au fost, pe rând, buzunarele pantalonilor, borseta şi întreg conţinutul genţii de mână. Niciun succes. Ultimul loc rămas neexplorat era valiza mea, tacticos aşezată în locul destinat bagajelor de deasupra capetelor noastre. O doamnă a fost destul de amabilă încât să-mi inconjoare valiza cu de cinci ori mai multe genti, făcânnd astfel accesul imposibil. O reprezentaţie remarcabilă de echilibristică mai târziu, am izbutit. Am căutat în fiecare buzunărel şi colţişor al genţii până într-un final l-am zărit sub nişte şosete.

Ţin să reamintesc faptul că eu puneam la cale o încălcare flagrantă a semnului cu o ţigară tăiată de o linie roşie. Aşa ceva era neauzit până atunci chiar şi de către conştiinţa mea. În acel moment de victorie cand am izbutit să găsesc pachetul de ţigări, m-a încercat cea mai groaznică senzaţie de vinovăţie. Atunci am decis că, pentru ca nimeni să nu mă deconspire, obiectul crimei nu trebuie sp fie văzut. Aşa că l-am apucat între două perechi de şosete şi sub privirile circumspecte ale colegilor mei de compartiment, l-am vârât cu tot cu deghizare în borseta de mână. Succes! Acum, pulsul criminalului devine din ce în ce mai alert în timp ce mintea lui mârşavă regândeşte planul cu grijă şi este atentă la toate variabilele. Mânat de o forţă necurată, se pregăteşte să-şi ducă la îndeplinire sarcina premeditată cu atâta grijă.

Astfel mergeam eu pe culoarul vagonului, privind atent în stânga şi-n dreapta. Broboane mici de sudoare mi se formau pe fruntea încruntată de concentrare. Totul trebuia să iasă perfect şi nimeni nu avea să ştie absolut nimic. Precum umbra unui mare ninja m-am strecurat în toaleta goală. Am închis uşa cu grijă maximă şi am rotit cheia. Am extras din pachet o ţigară şi am introdus-o-n gură. Am deschis micul geam de sus şi m-am apropiat de el. Totul era acum pregătit. Ca orice mare încălcare a legii, tot ce mai trebuia era un singur lucru. O scânteie, o flacără, ultimul amănunt care dă un brânci atât făptaşului cât şi elenimentelor către prăpastia ilegalităţii, a greşitului. Aşa este, dragă cititorule, mai aveam nevoie de un singur lucru şi tocmai acel lucru îmi lipsea. Un foc.

Am încercat să mă calmez, să mă plimb, să respir adânc, dar sunt puţine lucruri pe care le poţi face într-o toaletă mică. Noroc că sunt ingenios din fire. Imediat după ce am reînceput să gândesc la rece totul, am remarcat priza din perete destinată unui eventual aparat de bărbierit. M-am căutat atent de orice resurse disponibile şi am găsit două agrafe de hârtie. Am mai găsit şi un ambalaj vechi de plastic destul de gros. Cu cea mai mare grijă şi cu ajutorul unei bucăţele de hărtie, am izbutit folosind curentul electric să produc o mică flacără împreună cu un mic scurtcircuit de-a lungul vagonului. Oricum, eram prea preocupat pentru a băga asta de seamă, aşa că mi-am aprins imediat ţigara, am zvârlit hârtiuţa în WC şi am tras cu poftă. A fost cea mai îndestulătoare senzaţie trăită de mine până atunci.

Ultimul fum tras a fost asemenea unui sărut de adio şi după ce am aruncat chiştocul în toaletă, era cazul să mă întorc la locul meu. Energia electrică fusese de mult restabilită. Totuşi, m-am confruntat cu o surpriză în drumul meu. Eu călătoream în ceea ce era lăudat ca fiind vârful tehnologiei în ceea ce priveşte garniturile de tren. Proiectaţii nu au lăsat nimic la voia întâmplării şi au montat o multitudine de sisteme de siguranţă şi alarmă. Unul dintre aceste sisteme avea rolul de a bloca uşa toaletei în caz că un incendiu ar fi izbucnit în acea incintă. Un rol necesar dealtfel. Dar fumul ţigării mele combinat cu o pauză bruscă de energie a dus la defectarea sistemului, astfel eu rămânând blocat în toaletă, fără ştirea nimănui. Naiba să ia tehnologia!

Am stat nişte minute bune să încerc să găsesc o cale de scăpare, dar în zadar. Inginerii erau dintre cei mai buni. Dacă focul nu putea scăpa din închisoarea toaletei, eu ce şanse aveam? La un moment dat cineva a apăsat pe clanţă. Încă o dată, m-au trecut toate sudorile. S-a auzit un zgomot mecanic, un piuit electronic şi uşa s-a deschis uşor. Prin ea a intrat un domn îmbrăcat într-o uniformă albastră elegantă, cu chipiu care m-a informat că eram în triaj.

Acum, dragă cititorule, ce-a urmat nu mai are importanţă. Eu sunt bine, sănătos şi fericit. Ce fac? Aştept. Aştept la Serviciul de Oiecte pierdute să mă revendice cineva.

Paul Berenştain

joi, 25 august 2011

Luntrea Umbrei

Autorul de vinerea trecută, Tatiana Nona Ciofu (Umbra), sub pretextul celor doisprezece texte, ne-a citit pe o luntre de-a lungul unor fluvii. Muza sa a fost un pic nedumerită, nesigură  dacă să vâslească sau nu spre un tărâm (sub)pământean. Prin mișcările undelor, am putut vedea Akheronul (tristețea), Pyriphleghtonul (focul), Cocytul (gemetele), Lete (uitarea) și Styxul (otrava și blestemul).
"Până când…/Se va sătura/ Să plece cu mâinile goale,/ Azvârlită de vânt/ În toate colțurile/ Plutind în zdrențe/ Ticsite de răsuflări și teamă,/ Târâtă din azil în azil,/ Lovită în spate și peste gură,/ Lăsată să zacă scâncind/ Până se va găsi un loc să respire./ Până atunci…/ Să visăm/ Cum împodobim coasa…/ Avem nevoie de martor !"(Tatiana Nona Ciofu)
După excursie, Stela Iorga a spus că a fost ca "un joc de-a D-zeu și de-a viața în absența-prezența unui sentiment care se mai poate numi și iubire de viață, de om" și că ce a citit Nona "are o linie fluidă, feminină, cu o încărcătură lirică temperată de o luciditate amară ". Ion Avram a remarcat că autorul "așează mai bine textul în pagină, structurarea sa a devenit mai riguroasă, mai rațională, ceea ce reprezintă un pas înainte". Anca Șerban a văzut excursia cu "mici probleme existențiale" iar prestația Nonei este mai reușită când e de "un lirism mai voalat". Gabi Ghimpu, cu ochii pe autor, a văzut o "Maria Magdalena în mai multe ipostaze". Ștefan Ciobanu i-a sugerat (Nonei) să devină "un scenarist bun pentru că unele poeme încep frumos (cu imagini bune) și mai apoi se diluează". Tot același lucru a fost remarcat și de Nicoleta Onofrei "începuturile sunt ca niște buzdugane care se detensionează spre sfârșitul poemelor". Radu Dragomir, deși a fost cu noi pe luntre, a văzut excursia ca pe "un turn ce joacă rolul de țepușă pentru sufletul autorului". Cronicarul s-a gândit că poate Nonei i-ar sta mai bine într-o gondolă cu muza de mână cântând la acordeon sau, de ce nu, într-o lectică. 
                                                                                                                                         Simona Toma

Mâine, aproape sau după orele 18, la sediul cotidianului Viața Liberă, ne citește proză Paul Berenștain.

sâmbătă, 20 august 2011

Poeme Tatiana Nona Ciofu



XI


Locul unde m-am zvârcolit

Poartă încă mireasma sfinţilor,

Sub pat au căzut pe rând

Nimb după nimb.

Şoaptele dintre două rugăciuni

Mânjesc pereţii icoanelor.

Părul meu

Va creşte fără binecuvântare,

Cu el voi spăla picioarele Îngerului.




XII


Patru sunt!

Două le împart cu prietenii

Şi

Care-mi rămân

Le aşez în cruce,

Să-mi plimb credinţa prin iad.




XIII


A ieşit luna

Cu fluturi în păr

La vânătoare de umbre.

Stă întinsă pe străzile sătule

Şi pentru că nu e nimeni

Îşi scoate ochii

Şi-i aşează la picioare

Să se poată vedea...



XIV


Te-am stins ca pe-o ţigară

Şi te-am păstrat.

Ţi-am legat mâinile,

Ţi-am astupat gura

Şi am deschis ferestrele

Să intre întuneric

Să mă poţi vedea cum

Sunt

Una

Aceeaşi

Femeie.



XV


Dezgolite, întinse, însemnate de tine...

Piatra încinsă

Stinge trupurile fierbinţi.

Prima îşi smulge mâinile cu dinţii

Ea te-a zidit, din greşeală.

Cealaltă te priveşte zâmbind,

Ca o femeie fără de păcat

Pârjolind grădina unde-ţi sădeşti

Sămânţa.

Şi urletul de fiară

Îţi va răsuna în urechi,

Năruind visul

Te vei ridica din carne şi zâmbet,

Pentru a căuta altceva

Asemănător.



XVI


Alfa

Împleteşte din părul ei armură

Să nu fii strivit de cuvinte

Smulge copacii din rădăcini

Să-ţi cioplească zei umblători

Prinde păsări

Să te hrăneşti cu zbor

Dansează cântând

Şi moare câte puţin.

Tu şi Omega

Sferă mută strălucind.



XVII


Pentru că sunt pământ sterp

Au hotărât să mă înece

Cu lacrimile dumnezeului

Care m-a azvârlit ca pe-o înjurătură,

Să cred

Ceea ce pare a fi

Ceea ce urmează să fie

Ceea ce nu este!



XVIII


Rămâi

Ghemuit înăuntrul meu...

Ruinele cu aripi sunt aproape

Pregătite să sfârtece carnea,

Să sfărâme fildeşul înnegrit.

Acoperă-mi ochii!

Nu vreau să le văd

Mâinile-ghilotină!

Şi dacă mă desprind fără vină

Voi fi dincolo!



XIX


Port stigmatul clipei la vedere

Mă disec

Să mă împrăştii împăcată.

În oglindă

Tâmpla adoarme.

Sunt cu mine,

Mă aud cum tac.

Cineva

Mă strânge într-un cuvânt

Ca într-un sac.



XX


Să nu crezi că am ajuns

În dreptul Tău

Să mă porţi în braţe

Ca pe un copil.

Şi-apoi nu am nimic

Din ce ai putea păstra,

Sunt Chipul

Şi

Asemănarea

Şi am venit să îngrop

Ce-a mai rămas.



XXI


Am rămas înţepenită

Lângă bătrânul

Ca o sacoşă a nimănui...

Cu atingerea închipuită a degetelor

Sărutând zâmbetul înfrigurat

Tăvălit în zăpada odihnită

Pe mâini bune...

Întunericul, ochii fiarei de hârtie,

Tăcerea, cuvântul, carnea, dinţii, strigătul

Şi trenul...

Pleacă din noi

Linie dreaptă

De câte ori suntem.

Sunetul sfâşie

Şi se pierde

Ca un gând oarecare.



XXII


Până când...

Se va sătura

Să plece cu mâinile goale,

Azvârlită de vânt

În toate colţurile

Plutind în zdrenţele

Ticsite de răsuflări şi teamă,

Târâtă din azil în azil,

Lovită în spate şi peste gură,

Lăsată să zacă scâncind

Până se va găsi un loc să respire.

Până atunci...

Să visăm

Cum împodobim coasa...

Avem nevoie de martor!

miercuri, 17 august 2011

Poeme carusel


tot fie de pe vremea când eram mergători și înnoptam pe spate/ cu arcul întins înfășurați în stuf ca niște coconi/ respiram din aripi cu pene de pelican/ sau de pe vremea când buddha atingea cu pălăria șarpele cu ochelari/ iar cerul adormea cu obrazul în curcubeie/ la zornăitul inelelor din degete de pirat/ să tot fie de atunci acest gângurit cu gât de lebădă/ când încă lăcustele se lovesc prin zăbrele cu fruntea de noi/ liliecii din peșterile cu capul în jos (cântec de colivie, Simona Toma)

Textele citite de Simona Toma la ultima şedinţă de cenaclu stau sub semnul jocului, fie că e vorba de jocul copiilor - ori mai degrabă al maturilor de-a copiii în redescoperirea sentimentului de linişte şi de „nongravitaţie” sufletească – fie că e cel al cuvintelor în încercarea de a prinde universul zborului şi al purităţii care deseori îmbracă hainele copilăriei. „Poveste în bucăţi de sticlă”, aşa cum se numeşte ciclul lecturat, cuprinde, cum a remarcat Stela Iorga, „multe imagini care ascund zisul liric în spatele unei butaforii, multe măşti ce crează impresia de teatru No, de dans al unor actori care joacă frumos, dar în care lipseşte ceva”. Ludicul, care a survolat vinerea trecută la cenaclu, şi-ar fi luat tonul, după Ion Avram, din cel al basmelor şi textelor populare, de exemplu: “să tot fie de pe vremea când…”, “a mers şi-a mers, şi-a tot mers”. Diana Balmuş consideră că tonul jucăuş relevă un suflet de copil într-o poezie matură ca formă de expresie, că are o voioşie aparte atâta timp cât poate transforma şi un cântec de colivie într-un joc, poemele sunt lipsite de dramatism. Dacă Diana a vorbit despre existenţa unui suflet de copil în texte, Victor Cilincă a zis că autorul îşi caută sentimentul copilăriei - ceea ce nu e totuna (observaţia cronicarului). “Când le citeşti (poemele) par un raft foarte încărcat cu obiecte strălucitoare. Au şi zone preţioase, puţin căutate, dar nu neapărat nesincere” a mai spus Victor Cilincă. Plecând de la supraaglomerarea cu obiecte strălucitoare, Cristina Dobreanu a ţinut să remarce că, nu fără a fi bune, poemele sunt ca nişte baloane de săpun, există cuvinte frumoase, dar nu există tensiune, ele ating doar vag un sentiment. Când sunt prea multe cuvinte preţioase taie din discreţie. Dacă Gelu Ghemiş a simţit o linişte plăcută la citirea textelor Simonei, Erica Diaconu a întrevăzut că poemele, scrise în spirit postmodernist, ar ascunde şi un strat erotic subînţeles. În concluzie ciclul citit de Simona Toma poartă bine titlul de “Poveste în bucăţi de sticlă colorată”, poate prea colorată, cum ar spune unii. Ludicul transpare ca un parfum, dar “stilistic, par prea aglomerate de imagini ce ar fi putut fi sintetizate” (Stela Iorga). Poate şi din cauza poemului “Carusel”, ori poate a celui cu “mers în zig zag” am avut senzaţia de beţie a simţurilor, ce nu ar avea legătură neaparat cu copiii, ci mai degrabă cu nevoia de descătuşare a omului.

Nicoleta Onofrei

Vineri, la ora 18.00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Nona Tatiana Ciofu.

sâmbătă, 13 august 2011

Poveste în bucăți de sticlă colorată

Friedensreich Hundertwasser, Case galbene...

Mers în zigzag

când berzele cuibăresc pe inima balon cu heliu
legat la deget cu șiret
ies fluturii albi în picioarele goale
joacă șotron cu aripi pătulite în buzunare

cum văd că stai cu falca în palmă sau pe coate
ca îngerii lui rafael

vine și marea adusă de copii în găletușe
nisip sirene crabi un inorog oprit în copite
nedumerit dacă  ai venit sau tocmai am plecat



Cântec de colivie

tot fie de pe vremea când eram mergători și înnoptam pe spate
cu arcul întins înfășurați în stuf ca niște coconi
respiram din aripi cu pene de pelican
sau de pe vremea când buddha atingea cu pălăria șarpele cu ochelari
iar cerul adormea cu obrazul în curcubeie
la zornăitul inelelor din degete de pirat
să tot fie de atunci acest gângurit cu gât de lebădă
când încă lăcustele se lovesc prin zăbrele cu fruntea de noi
liliecii din peșterile cu capul în jos



Echilibristică

așa supărat era de parcă îi căzuse un dinte
mi-a zis ia-ți umbrela cară-ți gândurile
și mi-am legat limba de șiretul pantofilor
cu părul prins de vânt în codițe
am măturat stele cu șa pe spate cu mâinile

bufonul ce râde într-o parte
mângâiat pe burtă de o zână
mi-a zis ce mare ai crescut
ce preafrumos aduci din vale
gălețile cu apă de la fântână




*
te iubesc
ca și cum aș cădea
de la înălțime
și conturul de cretă de pe asfalt
ar continua să te caute
pe bicicletă prin parcuri



eu virgulă tu virgulă încă ceva

trăim în lătratul unui câine
ca un balon de săpun pe care îl rotim
cu palmele genunchii
privim lumea alungită
până ajunge un punct în oglinda de bâlci
apoi din această alergare în roată de hamster
să urmăm între virgule precum șirul lui fibonacci
eu sorbindu-ți cu zgomot diminețile
tu să deschizi ferestre locuind mereu pe altă stradă
eu să prind așternuturile hamace de stele
tu să verși amiezile din sandale


Friedensreich Hundertwasser, Insula pierdutelor dorințe



Rotițe cu spițe


*
cățărat pe spinări de libelulă
măsori cu cotul
liniștea  măr văratic ce se izbește
cu bătăi de pendulă  între coaste

*
legată de glezna ta dreaptă
pe firul ariadnei
fac podul în salturi mortale
răscolesc cu bombeul
frunze de treflă de-o palmă

*
ieri mama a rupt
urechea curcubeului și-a împletit-o
astazi cu degetul în nas a surprins soarele
și l-a îndesat  în buzunare

*
noaptea
pisica de catifea bătută în pietre prețioase
se plimbă printre giruete adormite

*
când tata sparge lemne face focul
trosnește sub tălpi prispa
scot din poșetă
Friedensreich Hundertwasser, Exod în Spațiu
cumpăna fântânii și fluier







Carusel

într-o dimineață
(normal că era dimineață),
o fată care nu purta număr mare la pantof și cu zodia potrivită
a luat un tren la subsuoară și a pornit la drum.
a mers și-a mers,
și tot a mers, 
în gări elibera fluturi,
proba pălării mari ca niște torturi cu cremă de lămâie,
culegea maci și nori de la geam și le așeza în poșetă
lângă
cioburile de sticlă colorată pe care o să le folosească odată,
penele de lebădă din care își va face perne,
lângă pintenii pentru inorogi știrbi,
șiretul de yoyo pentru luna plină,
și alte lucruri trebuitoare
cum ar fi chiar
evantaiul perfect asortat la serile de liliac
a mers și-a mers,
și tot a mers,
câteva ore fără sferturi,
până a ajuns la o mare, mare,
cea mai mare gară
"tiiii, ce cea mai mare gară am găsit!
trebuie să fie pentru umflat rochii rotite în învârtite"
după ce și-a încheiat aplecată cataramele pantofilor,
a început să se rotească,
tare,
tare
și mai tare,
acum părea rochia umflată
o sfârlează
cu mainile ridicate
și tot așa cum se rotea,
tare,
tare,
și mai tare,
s-a oprit de ceva.
au văzut
ochelarii ei opriți din învârtite
cu ramele cu rândunici din poze lipite
că lucrul de care se împiedica
era cineva
"scuzați-mă, vă rog,
mi-ați pus piedică
sau eu m-am oprit brusc
chiar lângă dumneavoastră?"    
                                               Simona Toma