joi, 24 iulie 2014

Poezia – zidire ce nu răneşte pe nimeni



Ioana Andrada Tudorie

Ana se trezește în fiecare pat ca din morți/ nu știe că aici nu ninge/ și numai în spitale albul e bun/ aici duhnește a rufe curate/  înăsprite de soare/ pe geamuri se leagănă/ tot felul de ore târzii/ și aerul scârțâie/ și Ana speră / ca fiarele din ea să tacă (...)

(Ioana Andrada Tudorie – În genunchi, la marginea patului)



Ioana Andrada Tudorie are încredere în poezie şi o lasă să-şi conducă zidirea. Astfel, Ion Avram a observat în grupajul de texte „Respiraţiile Anei” o răsucire a mitului Anei lui Manole: sacrificiul este necesar, autoimpus şi ţine de cotidianul real; în plus, încărcătura dramatică este bine slujită de o forţă expresivă deosebită; are putere de a crea şi descoperi imagini. Stela Iorga găseşte un univers sufocant, ciclic, nevindecabil, un „univers fără univers”; „tema cruce a întregului grupaj este zidirea interioară, însă o altfel de zidire”. Octavian Miclescu vede suferinţa din poemele Ioanei ca fiind universală, iar prin sacrificiu nu se ajunge la izbăvire; cuvintele utilizate sunt simple, exprimarea este, în general, lipsită de artificii bombastice; totuşi, sentimentul claustrofob este oarecum în exces. Şi Alexandru Maria consideră că abundenţa imagistică creează o supărătoare senzaţie de sufocare. Anca Şerban Gaiu identifică mai multe ipostaze ale Anei care devin, pe parcurs, din ce în ce mai vagi. Pentru Tudor Neacşu lirica Ioanei „deşi pesimistă, pare destul de colorată, deşi la limita morţii, respiră peste tot”. Extrem de sinceră şi poetică este afirmaţia lui Carmen Neacşu: „Am primit poezia ta clară. Nu m-a rănit. E ca un cântec.” În încheiere, Gelu Ghimeş a adaugat că în aceste texte „cuvântul este viaţa unei femei”, iar expresia ancestralului este adusă în context modern.

Radu Dragomir

Astăzi, 25 iulie, începând cu ora 18.00, la sediul cotidianului „Viaţa Liberă”, citeşte proză Anca Şerban Gaiu.

vineri, 18 iulie 2014

Umorul şi absurdul – nade pentru cititor

Paul Albert Berenștain


Undeva, în sinea lor, amândoi ştiau că au format cuplul perfect, probabil prea perfect, fiind convinşi, astfel, că seamănă într-atât de mult, încât amândoi trebuiau să caute fericirea în altă parte, în acelaşi timp. Strada Loteriei deveni, pentru acele câteva minute, cu adevărat liniştită. Pisica doamnei Bovary mirosea o floare în grădina domnului Smith, dar se întâmplau şi lucruri mai importante.

(Paul Berenştain – Căsnicia perfectă)




Paul Berenştain a citit vinerea trecută o povestire intrigantă, căreia i-a ales un titlu simplu şi ironic. Intrigantă atât în privinţa ideii, aproape absurdă: o căsnicie în care nu a existat niciodată vreun conflict real, cât şi prin faptul că a reuşit să creeze auditoriului păreri dintre cele mai diverse. Astfel, Nona Ciofu a remarcat că autorului îi lipseşte experienţa şi că, deşi a început relativ bine, a sfârşit lamentabil. La rândul său, Victor Cilincă a amendat finalul prozei, însă a apreciat că, în rest, este un text echilibrat, condus cursiv, agreabil; i s-a părut interesantă conturarea în oglindă a personajelor; totuşi, autorul pare prea detaşat de naraţiune. Cristina Dobreanu a găsit textul ca fiind perfect numai dacă este luat ca întreg; pe alocuri, l-a socotit prea explicit. Anca Şerban Gaiu a considerat că povestirea a reuşit să fie „o nadă pentru cititor”; are umor, coloratură şi vivacitate. Succint, Ana Maria Panagatos a afirmat: „textul este jos pălăria”. Octavian Miclescu a observat umorul negru inteligent inserat şi a apreciat că autorul nu este un moralizator. La final, Stela Iorga a conchis că povestirea pare a fi un exerciţiu, întrucât balansează între o proză aşezată, relativ clasicizantă, şi un scenariu de scurtmetraj; în plus, i-a atras autorului atenţia că există „inegalităţi şi detensionări în croirea textului” şi că „nu acroşează realitatea”.

Radu Dragomir

Astazi, de la ora 18.00, la sediul cotidianului „Viaţa Liberă”, citeşte  Ioana Andrada Tudorie.

miercuri, 9 iulie 2014

Între mundan şi ceruri, zgomotul



„când ai crezut că poţi crede/ nu ai putut suporta zgomotul/ unei familii de moluşte care/ trasează o graniţă/ peste linia ferată”. Iubirea şi „aerul tare” în textele lui Leonard Matei sunt ascunse voit de „rufele colorate”, fie că acest lucru se întâmplă ca o autocenzură a eului liric, fie pentru că, mai întotdeauna, în realitate, acestea din urmă distrag atenţia de la primele. Astfel încât totul devine doar o umbră a oamenilor „cu feţe de ceasuri/ agăţaţi în fulare”. Leonard Matei este un idealist, caută credinţa în iubire şi credinţa în credinţă, iar la urmă „să nu avem moarte”. Ascunzişul sentimentului în spatele metaforei a născut, în şedinţa de cenaclu, dispute pe text şi pe lângă text. Cristina Dobreanu a remarcat că sumedenia de metafore diluează sentimentul, iar autorul riscă un suprarealism greu de descifrat, care uneori nu trece dincolo de jocul de cuvinte şi naşte doar un limbaj preţios. De aici, membrii cenaclului s-au împărţit în două tabere, cei care au susţinut existenţa preţiozităţii limbajului şi cei care au infirmat. Marius Grama a observat linia logică a textelor, care trasează doar nişte tuşe din care cititorul trebuie să îşi construiască singur propriul tablou. Tot lui Marius, exprimarea i-a părut simplă, deranjante fiind numai rimele şi ritmul accidentale. Ordine în şedinţa de cenaclu a părut să facă Stela Iorga: "Un univers sensibil configurat, în care umanul este în regresie. Inserţiile de suprarealism fac bine, dar uneori exprimarea este contorsionată, pare să caute formule de exprimare inedite. Ruperile de sintaxă potenţează o idee, dar, în acelaşi timp, produc sincope, pe când cele întregi, care curg, merg direct la suflet. Este un continuu balans între mundan şi ceruri", a spus aceasta. Şi tot ea a remarcat faptul că textele sunt mature, indiferent conflictele ideatice pe care le-au creat. Leonard Matei ştie ce caută la un text ştie ce vrea să transmită, iar, vorba Ioanei Andrada Tudorie, titlurile sunt ca nişte momeli pentru cititor. „Poezia lui Leo are o nuanţă filosofică, dar nu mai este la fel de criptată, versurile sunt mai fluide”.

Nicoleta Onofrei

Mâine, 11 iulie, de la 18,00, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, citeşte Paul Berenştain.

Între Preda şi Sorescu



„Nitra era zgârcită rău/ De-i tremura chirpirciul casei când te vedea/ La poartă./ - O zgârcă, ce mai!/ Când îi dai îi fată scroafa,/ Când îi ceri îi moare vaca,/ Zicea ţaţa Gherghe.// -Ai, bre, un ciur de mălai?/ - De unde? Totu-i un fluture! Şi dispărea-n casă./ Sau o strigai la pârleaz./ - Ai, bre, cu împrumut un cocoş? Că, uite,/ Mă anunţară copiii că vin mâine/ Şi să le fac un rasol colea,/ Să-i omenesc./ Îs toate turbate! Le-o muşcat dihorii az’noapte...” (Octavian Miclescu, Zgârca)

      Cuceritoare, cam aşa ar putea fi descrise, într-un singur cuvânt, textele prezentate de Octavian Miclescu, vinerea trecută, în şedinţa de cenaclu. Cu un limbaj apropiat de cel folosit de Marin Preda, în Moromeţii, dar cu o structură ce te trimite la Sorescu, Octavian Miclescu a reuşit să creeze un alt fel de proze scurte, autentice prin limbaj, personaje, teme, lirism, umor. Ceea ce l-au făcut pe Gelu Ghemiş să afirme că, poate, doar Marin Preda a reuşit să surprindă atât de bine viaţa satului, o viaţă a satului trecută prin filtrul propriu. „Convinge prin neaşteptatul temelor. Are un umor copios pe care îl aplică prin nume, povestire, limbaj. Unul dintre texte, Dezgheţul, este o superbă parabolă a Revoluţiei. Te trimite la Sorescu şi prin tematica moroilor, nu numai prin structură. Expresiile au naturaleţe, nu sunt false. Somnul lui ‘nea George este de un realism magic”, este de părere Victor Cilincă. Potrivit lui Ion Avram, savoarea, naturaleţea şi farmecul textelor vin din faptul că poveştile sunt cel puţin auzite, dacă nu trăite, astfel încât doar cu mici excepţii forţează inserţiile de folclor. Temperându-şi entuziasmul faţă de micile proze lirice, Stela Iorga consideră că, chiar dacă nu inovează în totalitate în liric şi proză, Octav Miclescu iese cu basmaua curată.

Nicoleta Onofrei