O felie de tort cu poet

Pana lui Panait Căpățână- cronică de cenaclu

        

           Îl vezi trecând andante, pe Domnească, blindat de poezie și de gânduri. Zici că-i un cal troian ce vrea să pască, bun de tipar, de viață și de scânduri. N-are nimic cu nimeni, însă are bătute-n cap vreo zeci de mii de versuri. E bun ca vinul vechi, ca o ninsoare din alte lumi, din alte universuri. Recită , întrerupe, tace, scrie. Te uiți la el și zici că nu e el, cel care a luat din poezie, mușchi de sonet și stofă de gazel. Adeseori, își face ziua seară, căci șprițuiește ca un om normal. Dar nimeni n-a simțit că e povară și n-a putut să-l pice de pe cal. Ce faci, bătrâne?- îl auzi pe stradă. Îți dă o mână caldă, cu șuruburi. Îți povestește că a stat la coadă la piramide, doine, zei și cuburi. Umblă atent, să nu strivească raza de lună, de speranță sau de cerc. Cică a vrut să doarmă cu Zaraza, dar l-a lovit pe jos un aisberg. Nu are bani, țigări și buzunare, dar nu consumă zilele la alții. Ridică la pătrat cuvinte rare și mătură mereu prin constelații. A vrut Walhalla. I s-a dat Walhalla. El nu a vrut. Așa a fost să fie. Nirvana îi cam strâmbă socoteala, îl strigă și-l determină să scrie. Are un fel de-a fi lipsit de ură. Un fel de timbru sacru, de fântână. Mănâncă, bea și vrea literatură. Cam ăsta este Titi Căpățână.

                                                                                                            Ion Zimbru

Imparțial, An V, Nr. 247, 1995

@Texte culese și selectate de Simona Toma

Alina Durbacă în publicația Noduri și Semne

din "Noduri și Semne", Nr.17, pg.4, 1990

(Autoprezentare)

     Am 20 de ani și îmi place culoarea roz. Unul din defecte: văd totul în roz. Îmi plac pisicile și caii și broaștele țestoase. Și oamenii. Scriu poezii din nevoia de comunicare cu lucrurile ce mă înconjoară, din nevoia de a depăși acea interiorizare acută care mă hârșâie. Dacă am reușit într-ale poeziei? Nu știu. O vor spune alții. (Într-o zi am să iau Premiul Nobel. Dar nu mai spuneți la nimeni.)

Al treilea ochi

eu scriu la o masă înconjurată de camere pereți de sticlă

O lumină roșie parcă s-ar developa ceva. Mă uit prin pereți

ca printr-un ecran. Și văd:

          dincolo mama mă naște. O recunosc după zbateri. Întuneric

și umed. Aerul greu.

Trupul izbucnește ca lava din craterul unui vulcan

          dincolo alerg din perete-n perete. Părul

mi se răzvrătește pe creștet o armată de inimi îmi bate ritmul

în urechi

încotro

îmi plec privirea auzul e un zgomot surd.

Un păianjen cu cruce își leagănă pânza.

          Eu văd toate astea și scriu. Masa devine tot mai înaltă.

îi cresc repede picioarele ca în pubertate. Mă întind

tot mai mult las vânătăi pe hârtie. Masa crește mereu ajung

curând ca o răstignită

          E întunericul fără fund un hău

se cască în loc de podea în loc de boltă. Ca o lumânare

în mână să nu greșesc drumul. Să ajungi odată unde trebuie.

Cineva stă cu spatele și scrie.

Filmul s-a rupt aici.

N-a fluierat nimeni în sală.

Poem pentru un bărbat domestic

       1.     afunzi mâna în ceață de parcă ai pătrunde.

gol lângă fereastră. câte perechi se iubesc

acum în paturi canalizări mașini.

-         scrie un poem – spui – în timp ce eu

te voi iubi.

2.     așa cum nici eu nu sunt prima ta dragoste.

aceleași vorbe mângâieri aceeași ondulare

a trupului. până și momentul acela ca o respirație

adâncă în răstimpuri mă strigi cu numele ei

          supurând răni

          deschizând cicatrici.

3.     vom povesti tuturor. cum ne-am cunoscut noi

la zoo. ei tocmai dădeau de mâncare la lei și la lupi.

hălci crude de carne mirosea puternic a sânge.

și tu:

-         parcă ar naște o femeie așa miros e aici.

("eu nu eu nu am născut niciodată")

animalele se loveau de gratii urlând

și tu:

-         așa și copiii când se rup de întunericul mamei

mirosul acela nu poți să-l jupoi

nu poți scăpa.

          ("soarele asfințește și ce miros dă soarele când asfințește")

4.     iubire= sentiment de afecțiune pentru cineva sau

ceva. tu spune-mi că luna e o frumoasă

de pe vremea mireselor virgine

și te voi crede

pe cuvânt.

5.     amintirea ei încă îți zburlea așternutul.

amintirea lui încă mai crispa mușchii inimii.

animale față în față adulmecându-se.

totul s-a transmis prin simțuri.

          la nivelul sinapselor.

liniștea ca după o criză epileptică.

6.     să scriu tot așa mi-am zis. să știe și ei.

că era întuneric. unu cânta așa frumos

la saxofon.

          bețivi în stradă

          vântul în ferești.

lunga perioadă a dezghețării.

          (un nou dans al trupurilor

          o altă vibrație)

pătrunzi în mine ca și cum

te-ai afunda în ceață-

-         iubește-mă – îți spun

în timp ce eu voi sfârși poemul.

Cutia de viteze

(sau poem în care cele patru viteze se schimbă după cum le taie capu)

eu alina durbacă. și toate aceste cuvinte zile și nopți.

toate vârstele visele perindându-se ca o bandă destrămându-se

ca o ceață nisip mișcător. nașterea survenind în casă

ca un deșert surpriză cam ars dar bun. ca o greșeală tolerabilă

ca și numele ca și tot restul întâmplărilor.

          (aici schimbi viteza te năpustești pe un drum cu multe serpentine)

mama arătându-mi scutecele mele cu găuri prin care corpul

meu lua câte o gură de aer. rochia de mireasă a bunicii transformată

în rochie de casă. după ce a fost pe rând rochița de serbare albă ca

zăpada alina în grupa mică eșarfa pentru alina zâna cea bună la carnaval.

          (ninge – spun eu. redundanță – spuneți voi. și mă loviți

          peste mâini. viteza se schimbă singură. încerci acum o

          curbă periculoasă.)

și alina creștea într-un an cât alții în șapte. suferea de gigantism.

până în nori ajungea cu capul.

          după aceea s-a îndrăgostit ca o proastă pentru prima oară.

          după aceea s-a îndrăgostit ca o proastă pentru a doua oară.

și a fost minunat. cu venele tăiate în vie. cu vinul băut direct de la rană

          (ca și cum n-aș fi fost eu. ca și cum aș fi fost tu.

          romeo și julieta atât de moderni încât

          s-au născut gata punk.)

toate scrisorile adolescenței mele; pete de cerneală și sărutări

în final

toate așternuturile adolescenței mele imaculate foșnitoare precum

zăpezile-n munte.

toate cardiogramele cu inima sufocată de aorte artere.

(încât o manevră. cutia de viteze explodează)

hei ho hei hi precum alpiniștii pe timp

                                                          de avalanșă.

(Poeziile fac parte din volumul " Cutia de viteze". Nu sunt dedicate nimănui. Orice asemănare cu fapte sau persoane din realitate nu este întâmplătoare!)

 

@Texte culese și selectate de Simona Toma.

"To be or not to be", cronică de cenaclu din decembrie 1995

       Astăzi vin cu un alt "semn" din anul în care s-a publicat prima cronică Noduri și Semne. Această întoarcere în timp aduce aminte încă o dată că nimic nu este nou sub soare și că poți scrie cronici de cenaclu chiar dacă nu ai despre ce scrie.(Simona Toma)

Din săptămânalul Imparțial, Nr.249, 8-15 decembrie 1995.

            În urmă cu paișpe zile, prozatorul Ion Avram, poetul Alexandru Cvitenco, megapoetul Panait Căpățână și subsemnatul, ne-am întâlnit să-l ascultăm pe Florică Iov. Acesta, om cu probleme delicate în viața personală, prozator de talent și bătaie lungă, nu s-a înființat la momentul stabilit și nici după una oră de așteptare.

Din punct de vedere al valorii textelor prezentate în   timp, cenaclul Noduri și Semne nu a menajat pe nimeni, niciodată, chiar dacă, uneori, s-a făcut uz de amabilitate plantată pe respect vis-a-vis de personalitățile literare care au onorat, prin cuvântul lor, această grupare drăcoasă și nonconformistă.

Cu părere de rău, sunt obligat să scriu că, în ultima vreme, scriitorii și erudiții urbei noastre, care multe ne-au învățat, nu mai vin lângă noi. Probabil, în sfera lor nemuritoare și rece, consideră că au dat destul, că următorii nu merită puțină lumină din lumânarea lor consacrată.

Cu aceeași tristețe, dar fără ură față de slujitorii limbii române, constat că tinerii, unii dintre ei fiind cei care au rugat renașterea mișcării Noduri și Semne, privesc evoluția cenaclului dintr-o poziție precară și, oarecum, indiferentă. Ca să-și motiveze absența, creatorii fără cărți, dar valoroși, aruncă vina pe ploaie, pe vânt, pe iarnă, pe frig, adică pe tot ce a dat Dumnezeu.

Mă trece râsu’-plânsu’, domnilor! Ca și cum Ștefan cel Mare ar fi trebuit să rezolve otomanii numai dacă 10 ianuarie 1475 cădea primăvara, la ora 17.

Nec plus ultra!

                                                                                                            Ion Zimbru

@Texte culese și selectate de Simona Toma.

Noduri și Semne în mai 1995

Inspirată fiind de recentul eveniment la care a luat parte Noduri și Semne, am găsit de cuviință să aduc pe blog o altă (re)venire a cenaclului petrecută în urmă cu 17 ani și semnalată în Imparțial, Nr. 217, An V, 5-11 mai 1995. (Simona Toma)

Cenaclul Noduri și Semne a ieșit la drumul mare

După 5 ani de zbor- timp în care s-au organizat visuri, iluzii, revoluții și haine spirituale- gruparea literară NODURI ȘI SEMNE a coborât pe pământ. Ca niște oameni ronțăiți de cuvinte, idei și fluturi, cei străvechi, vechi, noi și viitori au întocmit o adunare de zile mari. Curajoșii, nu numai că au savurat atmosfera unui 28 aprilie fără precedent, dar au avut și revelația Poesiei Lorettei Ioja, a comentariului și judecății de valoare dăruite de Dimitrie Lupu. A fost o demonstrație că există arme împotriva truismului, convenționalului și ignoranței.

O POETĂ INFLAMABILĂ : LORETTA IOJA

ARITMETICĂ

El merge pe drum

Bătrânul alături

Doi pași în față

Un pas alături

INTROSPECȚIE

Nimic nu se mai întâmplă de ieri încoace

Liniștea măsluiește gândurile

Bunicul își șterge ochelarii

Să vadă mai bine cum cresc nepoții

***

            Fumez mahorcă și citesc poezii rusești. Citesc poezii rusești și înfulec din slănina lui Boris. Înfulec și mă uit plictisit la Ania cea cu burtă mare, ascunsă sub fusta înflorată, descusută pe la poale.

            Burlacii din căminul vecin beau vodcă și o ciupesc de șolduri pe Mașa. Mașa râde cu gura până la urechi, iar râsul slab, zdrelit la colțul gurii, se rostogolește până în bucătăria Aniei. Boris bate un cui în ușa de la baie și o strigă golănește pe Mașa.

            Vania, desculț, coboară scările, cu sacoșa de sticle goale. Sonia...Sonia arată ca o umbră. Mănâncă din pomana vecinilor și bea când se îmbată Vania. Pute a usturoi tot timpul.

            Ania spală rufele și cântă. Ce bine miroase a săpun de levănțică! Mi-amintește de bunica. Mănca puțin și făcea pâine în jarul din sobă, noaptea, când cucuveaua striga pe la garduri.

            Bunica, Ania, Sonia!

            Bunica mi-a cumpărat agrișe de ziua mea. Și eu cântam : „între două orașe”. Și bunica râdea. Râsul ei sclipea sub gene și eu cântam…cântam : “între două orașe”.

            Boris își șterge sudoarea cu mâna dreaptă.

            Ce păcătos și Boris ăsta ! Își bate nevasta și, duminica se duce la biserică. Înjură de mamă.

            Eu îl dau dracului : “Mai du-te, bă, la dracu!”

            Nu înțelege nimic din ce scriu ăștia în ziare, dar îi plac poeziile. Mănâncă slănină cu ceapă și citește poezii. Adună cu grijă firimiturile de pâine și le aruncă în pagina morților. Își aprinde o mahorcă. Fumează și citește poezii rusești.

@Texte culese și selectate de Simona Toma.

Florin Budescu, Noduri și Semne, Nr. 17, 1990

CØMPILE FØRTRAN

-mi-am înfipt mâinile în butoane albastre roșii strălucitoare

CØMPILE FØRTRAN

-m-am trezit vorbind singur uitându-mă mirat

la oameni cum spărgeau semințe automate de floare

la oameni cum spărgeau semințe automate de floare

CØMPILE FØRTRAN

-doi pași înainte, trei pași înapoi, mi-am spus,

                        vesel ca un arlechin zbanghiu

CØMPILE FØRTRAN

-eram trist...

Grădinița de copii cu orar prelungit nr.5

la grădiniță

copiii vor învăța

cum să mulgă dine i

lucrătura pânzoasă de plânsete de râsete

unul după altul

"Renate ! căruțașul Galațiului

vine la mine ! "

-spuse educatoarea

și fustele-i albastre

de culoarea cernelei EXTRA

ondulau de emoție,

copiii cu orar prelungit

rămaseră de capul lor

ce dracu’ faceți aci, bă?

se miră nenea ăla gras

trăgând din țigara

Timiș albitură

copiii se speriară

aveau orar prelungit

de speriat ;

mai aduceți un cal să se uite

să își pună mâinile-n cap...

Citadină  

plimbându-se 2 câte

plimbăreții

se/fata morgana în mine

un tip

privind vitrina de la magazinul de pește

pe sub castanii

încearcă să-și/ ceasul-brățară

pe piciorul drept

nenea

cu mâinile de lupus

a cules o creangă uscată

cu frunze uscate

verzi

de sub bancă

a rupt o bucățică uscată

cu frunze uscate

verzi

subțire verde

de crenguță

și se scobește meticulos

în pixul verde

pe care l-a scos

ca pe o inimă

din buzunarele

2 soldați

cu mîinile pătate

la curățatul armamentului

mâine

plimbă o blondă pe acoperișurile

mângâind-o concomitent

sâni/fese

ce mult te iubim, Maraia,

mamă ! ce sexy păru’ tău galben

cromoplatin 200

cocoșatul chilugul

care cerșește la colțul

străzii de după colț

a cerut o sărutare

președ. as. de locat.

nr.

Degeaba…

degeaba mă dor măselele ca și cum ar fi făcute

                                    din oase nervoase

degeaba cântă ăia cântece care-mai-de-care

                                    mai superbolovănoase

degeaba se mișcă degetele prin atmosferă parcă

                                    înnebunite de aer

degeaba alunecă păianjenul beat de propriul său

                                    alb caer

degeaba artistul se sprijină pe genunchii uzi

                                    ai pietrelor lucioase și uscate

degeaba pot fi posedate în genunchi dolce

                                    venerandam femeile toate

degeaba cânta cucii singurătatea ca o floare

                                    carnivoră a orfelinatului

degeaba cresc mustățile coarne în nopțile

                                    nemiloase ale sabatului

îți nutresc dragoste

Autoportret

                   Motto : Heralzii negri

Caii mergeau cu viteza albă în sens contrar,

copacii își netezeau tulpinile negre în lumină

o capră necheza mereu în fa diez minor

lucru supărător

lucru supărător

să nu se creadă că aiurez

priveam atent pe fiecare cu ochi calmi triști de huhurez

imbecilii se ascundeau după flegme strigau că-s imbecil

perete vernil

perete vernil

să nu spună nimeni "ceasul a stat"

mă învârteam antiorar cu seninătate

construindu-mi un vis de bronz  (totul strălucea

spânzurat de perdea

spânzurat de perdea)

parcă natura râdea privindu-mi trupul deșirat

mesteceni precum catranul ăla alb din pământ

cercurile iar mi se învârtesc în cap

catalap-catalap

catalap-catalap

Poezie patriotică

SUPRAÎNCRÂNCENEAZĂ-te, tinere român!...

țara are lacrimi de fier pe plopii din atmosferă

sânii ei de creier lumii întregi și-i oferă

sieși sferă

sieși terră

oamenii ei dragi nu vor mai muri

am senzația că pot iubi

o femeie albă

o femeie imensă

râuri de zadă

râuri de busuioc

în care cei mai nebuni poeți din lume își cântă

requiemul renașterea

Haiku

            Motto: Heralzii negri

să discutăm sumarul

existenței

de

sâmbătă dimineață

până moare soarele

(Autoprezentarea autorului)

    Sunt tipul omului. Pentru a publica zece-douăzeci de poezii a trebuit să scriu mii de poeme, proze scurte, încercări de roman, eseuri și multe altele. Mi-ar plăcea să-mi public textele sub pseudonim, fiindcă numele meu contează prea puțin. Admir poemele Sylviei Plath și ale lui Liviu Ioan Stoiciu, romanele lui Ernesto Sabato și Nicolae Prelipceanu.

    În rest..."vine vremea când capul va tăia securea"...

@Texte culese și selectate de Simona Toma.

Elementele poeziei, Iulian Grigoriu

Din publicația "Noduri și Semne", Nr. 21, 1990

Plecând de la o caracteristică imanentă și anume că orice operă poetică deține o logică interioară, se observă astăzi o descindere formală asupra poeziei, punându-se în valoare teorii de altfel simplificatoare și care nu aruncă o lumină decât asupra laturilor cantitative ale poeziei și numai uneori asupra stilului. Astfel, se observă o anulare a subiectului în discuție, o neutralizare a lui atunci când este supus de fapt unei logici exterioare, străine. Hilbert, referindu-se la obiectele teoriei numerelor afirmă: "La început au fost semnele". Semne goale, semne care se numesc vide, dar care au anumite proprietăți și posibilități de a intra în relație. Numerele joacă niște roluri într-un limbaj, ele se confundă chiar cu rolul lor. În ceea ce privește poezia, la început au fost sensurile întruchipând nu numai relațiile, legăturile între semne ci chiar rădăcina cunoașterii provenite dintr-o materie subtilă și dotată cu sensibilitate. Aici sensurile sunt "vii" ; ne mișcăm astfel într-un univers scris și care se așteaptă citit dezvăluit și în același timp suntem în miezul unei realități în plină formare. Poezia, spre deosebire de matematică, pleacă de la o altă necesitate chiar dacă elementele coincid uneori, iar dacă matematica se poate aplica într-o anumită măsură în cercetarea poeziei, profunzimea și obiectivitatea ei nu o ajută atunci când simulează un aspect al realității decât să-i releveze conținutul poetic ; cu alte cuvinte matematica să devină o poezie, iar poezia o matematică, dar o altfel de matematică. Astfel, funcțional se pare că poezia poate culege fructele matematicii, dar despre nici un copac nu putem spune că rădăcinile nu-i aparțin.

Nichita Stănescu consideră că "elementele primordiale ale poeziei, așa cum se nasc ele nenoționale și ambigue" sunt "necuvintele", "supracuvinte, grupuri de cuvinte care transportă un ce aparte", unde "ca vehicul poetic…cuvântul scris tinde să-și piardă proprietățile sintactice, integrându-se unei morfologii pure, în care o propoziție sau chiar o frază întreagă are valoarea funcțională a unui cuvânt sau chiar a unui singur fonem". Iată deci o reintegrare a poeziei într-un rost primordial, biblic, acela al cuvântului. Nu știm ce este poezia înainte de a fi. Am putea încerca să vedem ce este poezia pe cale de a fi. Am putea încerca să deslușim ce se întâmplă în momentul scrierii ei. Dar aici privim poezia ca pe un dat și ca pe o finalitate. Poezia există. Poezia ar putea fi calea cea mai scurtă de "întâlnire a cuvintelor" sau poate în miezul acestui dat care e poezia se instituie un imediat al elementelor sale care nu e totuna cu poezia și vorbim totuși despre elementele poeziei fără a încerca să le mai numim. Prin poezie, care devine un mijloc, putem parcurge drumul invers de la o structură imediată a aparenței spre miezul incandescent al Genezei, astăzi vorbindu-se de "caracterul antientropic al comunicării" și de "energia informațională a poeziei". Deosebirea dintre corpul poeziei și orice alt text ne-poetic alcătuit din cuvinte pentru care există o cantitate stabilă de redundanță și informație, ținând cont că toate cuvintele comportă o anumită materialitate și inerție, constă în structura lor diferită în modul diferit de așezare și cristalizare a cuvintelor. Astfel se poate deosebi poezia de nepoezie, dar nu și poeziile între ele, cu atât mai puțin mecanismul intim al poeziei. Matematica și logia pot folosi numai astfel de deosebiri mai puțin profunde fiindcă poezia ține mai mult de miracol decât de limbaj și nici un bisturiu nu poate diseca adevărurile sale de natură monadică. Aici cuvintele nu mai sunt cuvinte, așa cum în teoria numerelor, numerele nu mai sunt numere ci un fel de muzică.

                                                                                                  

                                                                                         Iulian Grigoriu

@Texte culese și selectate de Simona Toma.