Plecând de la o caracteristică imanentă și anume că orice operă poetică deține o logică interioară, se observă astăzi o descindere formală asupra poeziei, punându-se în valoare teorii de altfel simplificatoare și care nu aruncă o lumină decât asupra laturilor cantitative ale poeziei și numai uneori asupra stilului. Astfel, se observă o anulare a subiectului în discuție, o neutralizare a lui atunci când este supus de fapt unei logici exterioare, străine. Hilbert, referindu-se la obiectele teoriei numerelor afirmă: "La început au fost semnele". Semne goale, semne care se numesc vide, dar care au anumite proprietăți și posibilități de a intra în relație. Numerele joacă niște roluri într-un limbaj, ele se confundă chiar cu rolul lor. În ceea ce privește poezia, la început au fost sensurile întruchipând nu numai relațiile, legăturile între semne ci chiar rădăcina cunoașterii provenite dintr-o materie subtilă și dotată cu sensibilitate. Aici sensurile sunt "vii" ; ne mișcăm astfel într-un univers scris și care se așteaptă citit dezvăluit și în același timp suntem în miezul unei realități în plină formare. Poezia, spre deosebire de matematică, pleacă de la o altă necesitate chiar dacă elementele coincid uneori, iar dacă matematica se poate aplica într-o anumită măsură în cercetarea poeziei, profunzimea și obiectivitatea ei nu o ajută atunci când simulează un aspect al realității decât să-i releveze conținutul poetic ; cu alte cuvinte matematica să devină o poezie, iar poezia o matematică, dar o altfel de matematică. Astfel, funcțional se pare că poezia poate culege fructele matematicii, dar despre nici un copac nu putem spune că rădăcinile nu-i aparțin.
Nichita Stănescu consideră că "elementele primordiale ale poeziei, așa cum se nasc ele nenoționale și ambigue" sunt "necuvintele", "supracuvinte, grupuri de cuvinte care transportă un ce aparte", unde "ca vehicul poetic…cuvântul scris tinde să-și piardă proprietățile sintactice, integrându-se unei morfologii pure, în care o propoziție sau chiar o frază întreagă are valoarea funcțională a unui cuvânt sau chiar a unui singur fonem". Iată deci o reintegrare a poeziei într-un rost primordial, biblic, acela al cuvântului. Nu știm ce este poezia înainte de a fi. Am putea încerca să vedem ce este poezia pe cale de a fi. Am putea încerca să deslușim ce se întâmplă în momentul scrierii ei. Dar aici privim poezia ca pe un dat și ca pe o finalitate. Poezia există. Poezia ar putea fi calea cea mai scurtă de "întâlnire a cuvintelor" sau poate în miezul acestui dat care e poezia se instituie un imediat al elementelor sale care nu e totuna cu poezia și vorbim totuși despre elementele poeziei fără a încerca să le mai numim. Prin poezie, care devine un mijloc, putem parcurge drumul invers de la o structură imediată a aparenței spre miezul incandescent al Genezei, astăzi vorbindu-se de "caracterul antientropic al comunicării" și de "energia informațională a poeziei". Deosebirea dintre corpul poeziei și orice alt text ne-poetic alcătuit din cuvinte pentru care există o cantitate stabilă de redundanță și informație, ținând cont că toate cuvintele comportă o anumită materialitate și inerție, constă în structura lor diferită în modul diferit de așezare și cristalizare a cuvintelor. Astfel se poate deosebi poezia de nepoezie, dar nu și poeziile între ele, cu atât mai puțin mecanismul intim al poeziei. Matematica și logia pot folosi numai astfel de deosebiri mai puțin profunde fiindcă poezia ține mai mult de miracol decât de limbaj și nici un bisturiu nu poate diseca adevărurile sale de natură monadică. Aici cuvintele nu mai sunt cuvinte, așa cum în teoria numerelor, numerele nu mai sunt numere ci un fel de muzică.
Iulian Grigoriu
@Texte culese și selectate de Simona Toma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu