Călătorie la Rapa Nui*

Atunci când nu mai poţi urca,

zboară.

Despre Perfecţiunea Oamenilor Pasăre

I

Şi s-a vărsat o lacrimă

din ciurul pe care îl umpli cu sârg;

Îi aştepţi nepotolirea curgerii,

ca să se umple mai repede

pe cealaltă parte cu aerul

pe care îl lasă în urmă,

în zborul lor,

înaripaţii.

Iar tu,

tu nu faci decât să-l fezandezi

cu grijă, odată ce le-a atins penele.

Nu ştiu de ce

nu te mai saturi

cu golul

din borcane.

Poate cu toţii aşteptăm

să ni se-mbibe prin oase,

să fim şi noi

ca oamenii pasăre.

II

Smulge-mi o pană.

Ţine-o între buricele degetelor,

cele roase de prea mult pământ,

şi spune-mi

fără să o striveşti cu privirea;

mai poate zbura?

E bizar cum până acum

Un răstimp,

Sau poate mai mult,

Era una cu aerul.

Era aici, sau poate mult mai sus,

escrocându-ne orice aşteptare,

iar acum,

desprinsă fiind de bucata neînsemnată de carne,

e doar pământ.

Smulge-mi o pană şi taie-mi aripile.

Poate aşa voi fi şi eu om.

III

Noi nu suntem nimic

mai mult decât ce-a căzut.

Încercăm să ne-ntindem

vrejurile

şi să ne ridicăm.

Observăm aruncate de zor

mere, pietre, cioburi sparte;

Se-nvelesc ca pentru somn

cu praful zburat împrejur,

aşteaptă câteva luni,

şi apoi răsar oamenii.

Cu toţii sunt diferiţi!

oameni mere,

oameni pietre,

oameni cioburi...

Îşi zic duşmani

şi îşi scot ochii

făcuţi din mărgele

colorate de sticlă.

Mărgelele cad

şi zornăie

pe caldarâmul

din care au răsărit.

Sunetul brutal de talancă,

anunţă răsărirea altor

mărgele, pietre,

oameni ce-or fi.

Noi nu putem fi ca oamenii pasăre.

Drumul

Mă aflu pe o autostradă de suflete.

Fuioarele de fum ezoteric

cu aromă de tutun,

ce ies pe geamurile celorlalte vehicule

se aşează-ntr-o pâclă groasă şi mistică

ce mă primeşte cu un iz de oboseală.

Îmi spânzură temerea şi

mă face să înaintez ca şi teleghidat

într-o gondolă călăuzită

doar de felinarul roşu

al lămpii de ceaţă.

Lumina sângerie

din spate

se leagănă

pe talazurile de beton;

şi eu...

si maşina odată cu ea.

Pâcla

se aseamănă

din ce în ce mai mult

cu un Moai** bazaltic

ce mă fixează

cu ochii săi reci de coral.

Are o expresie

mândră dar enigmatică;

se uită la mine;

mă uit la el.

Ochii obosiţi şi-i închide.

Am ajuns la Rapa Nui.

Natură moartă cu clovni

Ca şobolanii unii încearcă

să se urce pe stânci;

să roadă o bucăţică din soare;

alţii de pe-un nor de carton

în hău se aruncă

vrând să privească lumea de sus.

Într-un colţ,

un individ trist.

Pe coatele de la cămaşă

se sprijină ţinut fiind de curele

şi se uită cu jind la pereţii

capitonaţi ai camerei de izolare.

Nimic în comun nu părem să avem,

deşi pe toţi ne leagă ceva.

Cu toţii am urcat dealul

ce ne-a adus pe culmea

celui mai adânc abis.

Norii ne gâdilă aici,

pe fundul prăpastiei,

şi ne spun să nu urcăm

niciodată în cuib

dacă nu ştim

zbura.

Rapa Nui* - Tărâmul Oamenilor Pasăre identificat cu insula Paştelui în mitologia polineziană

Moai** - statuie monolitică de bazalt întâlnită în cultura civilizaţiei polineziene acum dispărute de pe Insula Paştelui

Andrei Florea