sâmbătă, 28 aprilie 2012

De pe Domnească, pe Gabroveni!


Poezia gălăţeană, aplaudată în picioare la Bucureşti

* Poeţii din antologia Centrului Cultural, cenaclurile „N&S” şi „Oblio”, folkişti gălăţeni, în spectacol
„Seară Gălăţeană” în capitală, sub generosul generic „Pariu pe Prietenie”: Cenaclul bucureştean „Bocancul literar” a cedat duminică „sscena” şi a invitat pe tinerii poeţi gălăţeni la mansarda de spectacol al cunoscutului  Mojo Music Club din Bucureşti, de pe Gabroveni, într-o formidabilă „Seară gălăţeană”. Foarte bine aplaudată pe parcurs de publicul-gazdă şi, la final, aplaudată în picioare. „Echipa de şoc din Galaţi a reuşit să cucerească publicul bucureştean. Muzică şi poezie de calitate pe scena din Mojo Club. Ne-aţi umplut sufletele de bucurie cu frumuseţea voastră spirituală!” – ne-a transmis pe loc, „cu admiraţie”, Claudia Mirela Petre, realizatorul emisiunii „Vieţi între coperte” la Radio ROMatthy, care crede că gălăţenii au câştigat pariul pe prietenie. 
Alături de amfitrioni, poeta gălăţeancă Simona Toma a citit de fiecare dată fragmente poetice după care, odată ghicit autorul, acesta venea la microfon cu un poem din antologia „Cuvinte noi pe strada Domnească: generaţia 2000 – 2010”, editată recent de Centrul Cultural „Dunărea de Jos” Galaţi. Tinerii poeţi fin cenaclurile „Noduri şi Semne”, Cubul critic „Oblio”, de la Casa de Cultură a Studenţilor – Adrian Haidu, Alexandru Maria, Laurenţiu Pascal, Anca Şerban, Nicoleta Onofrei, Nona Tatiana Ciofu, Elena Donea, Florin Buzdugan, Simona Toma, Matei Leonard, Octavian Miclescu, Andrei Velea, Andra Pelineagra, au fost acompaniaţi de folkişti din Galaţi şi Brăila: Jenică (Harja) şi Comănel (Adrian Coman) din Trupa Verde, Hippie (Mihai Ungureanu), dar şi de cântăreţi bucureşteni. S-au cerut şi acordat autografe pe antologie.
Au fost alături, în „tribune”, poeţii Mihail Gălăţanu şi prieteni vechi ai Galaţiului –  poeţii Peter Sragher, Clara Mărgineanu şi alţii. Rar se întâmplă şi pe la noi aşa ceva (se întâmpla, pe vremuri, la Club T, de exemplu)! S-a construit un pod de poezie, oameni buni! Despre Galaţi, se poate vorbi, iată, frumos, şi fără cazul Boldea…
Victor Cilincă (articol apărut în cotidianul Viața liberă, ediția din 26 aprilie 2012)








marți, 24 aprilie 2012

„Dacă îmi întind mâinile, poate-poate”





„Ce-am făcut, ce-am făcut./ Din aripi zboară cuvintele, albe, imaculate, mă lovesc drept în frunte. Ciripelele tac. Şi nu cred că mă vor mai îngâna vreodată./ Din aripile lui zboară cuvintele, eu plutesc pe urmele lui. De sub burtă îmi cad vălătuci de întuneric”, cam aşa zicea Alexandru Maria în finalul poeziei în proză pe care ne-a citit-o vineri la şedinţa de cenaclu. Şi ca să-l parafrazez sau, mai degrabă, să sintetizez seara citându-l, aş spune: „n-am înţeles, dar îmi place”. Cam aşa a fost. Proza - un flux energic de stări şi imagini, care se disimulează continuu, se derulează pregnant prin faţa cititorului lăsând undeva în spate curgerea epicului. Un text care dincolo de ascunderea în metaforă este sincer şi “maşscriist”. Victor Cilincă s-a dus până într-acolo cu hermeneutica încât a văzut câteva trimiteri la textul biblic şi la anumite pilde, dar şi o asemănare cu pictura lui Bosch, Grădina plăcerilor pământeşti, care reprezintă viaţa de apoi.  Mi-e teamă că efectul e mai puternic decât l-a vrut autorul, partea de umor mă deranjează (spunea aproximativ Victor la un moment dat). De altfel pitorescul şi imaginea au fost surpinse de toţi, fie ele în mărimi grandioase sau miniaturale, aşa cum a făcut-o Radu Vartolomei, care a simţit în timpul lecturii că se uită printr-o lupă în alt text ori poate citeşte o poveste “desenată” într-un macrameu. “Un stil dens, filtrat, personal. M-a dus cu gândul şi la Lupul lui Sartre”, a mai spus Radu. La nivelul scriiturii, Stela Iorga este la unison cu Radu când spune că poate ar fi fost de dorit o mai bună consistenţă şi structurare pe lungime. De asemenea, Stela, sensibilă la substanţa textului, a remarcat şi o tendinţă a eului liric de a se autodepăşi, o reflectare a unor lumi interioare care disjung către altele (superioare), ceea ce dă seama de o neadormire a spiritului celui care a scris textul. Proza poetică a lui Alexandru Maria are, aşa cum remarca Florin Buzdugan, mai multe chei de interpretare, iar potrivit lui Radu Dragomir este un text acaparator, construit în jurul cititorului, astfel încât să te ducă numai până acolo unde vrea el. Pentru Cristina Dobreanu textul este unul reuşit care pendulează între imperiul fizicii, al gravităţii şi cel al sufletului care merge pe urmele îngerului, fiind o călătorie dincolo de existenţa joasă a fiinţării.


Nicoleta Onofrei

Vineri, 27 aprilie, după orele 18.00, la sediul cotidianului Viaţa liberă, citeşte proză Paul Berenştain.

sâmbătă, 21 aprilie 2012

Poeroză de Alexandru Maria


***


Când intra el, intra îngerul. Toate capetele se întorceau, nările se căscau, buzele şuşoteau, urechile se ciuleau,
el este, el este,
bre, ce mai faci. Nu ştiu dacă zâmbea. Urca treptele puţin adus de spate, şchiopăta parcă levita cu piciorul drept, iar în urma lui se întindea întreaga lume, cenuşie, subţire, ordonată. Mereu mi-a spus că ar trebui să merg în spatele lui, să-i strâng paşii cu tălpile mele, dar nu şi acum – stăteau cu toţii pe canapea şi îl urmăreau,
iar eu eram aproape de ei. Săpam tranşee. Aruncam cu gloanţe. Oarbe. Aruncam canistre cu gaz. Canistrele explodau. Fumul albăstrui era ca sămânţa în apă. Invocam zeii,
ooo,
corp la corp, membru la membru, chelie la chelie.
Eram caracatiţele imperfecte, prelingându-se pe sub lamele. Eram masculii imperfecţi, luptându-se pentru o moarte mai frumoasă. Eram lumile inferioare, exterminate în vasele petri. Voiam spectatori. Nu voiam martori la o făcătură de judecată.
Când intra el, intra îngerul. Iar ceilalţi amuţeau. Salut, salut, începem, haidem să începem. Chiar dacă nu eram eu, mereu ar fi fost cineva acolo. Se auzeau hârtiile mototolite – cineva era spiritual cu pădurile, dar nu şi el. Zâmbea şi lumina încăperea,
eram în subsolul spitalului, eram înăuntrul îngerului şi doar dacă voia el era lumină, şi chiar dacă nu voiam eu lumina nu putea fi decât orbitoare şi rece, ei oricum nu aveau ochi, sau nas, sau gură, sau urechi, ei erau un mare creier descoperit, fătat de ţeastă, îndreptându-se spre mine, şi ştiu că zicea că ştie iar eu nu, şi se căscau lobii, rămâneau legaţi prin prima lui mamă, îşi scotea dinţii aşa cum mâţele îşi scot ghearele şi mă muşca de cap, mă ronţăia şi mă scuipa afară din înger, pe-o piatră pustie, într-o piatră pustie,
şi râdeam eu, sincer şi neîntinat. Gesticula foarte mult, îşi lovea genunchii cu palmele, era asurzitor pentru mine, erau palmele, dar eu nu le-am simţit niciodată, pentru că doar acum îngerul îşi lepădase aripile, doar acum avea el palme, în rest era ca o vedenie, era un vis la febră, era adevărul de la fundul halbei de bere. Din când în când mai sorbim o gură de apă.
Ne amintim de vremuri tăcute.
Din palmele lui curge lumină, din palmele lui curge aur. De fiecare dată când îşi plesneşte genunchii, mici stropi sar şi îi acoperă pe ceilalţi. Ceilalţi sunt în extaz, le sclipesc ochii şi dinţii, sunt lumină impură, cu urme de oameni.
Eu sunt în fundul pământului, nu e nici măcar un pic de lumină. Întuneric. Mâzgă. Fetid. Frig. E atât de frig că îmi cad fiarele din mine, îmi crapă oasele şi carnea cade înăuntrul lor. Sunt sub un munte de gheaţă, lângă cineva care îmi vrea răul. Lângă cineva care vrea să mă bortelească şi nu-mi nimereşte decât şoldurile şi carnea de pe ele. Mă rog pentru un râu de morfină, în care să mă afund până la nări, să mă cuprindă amorţeala, să nu simt hienele care îmi râd pe sub piele. Să nu simt decât pe malul celălalt, dacă voi vrea vreodată să mai simt.
Mă joc. Fericirea celorlalţi e mereu anostă. Pachetul vişiniu face flicflacuri pe masă. Mai sunt două-trei-cinci. Mi-ajung. Şi-apoi copiii care nu sunt vor face giumbuşlucuri pe masă. Taţii care nu vor fi vor face giumbuşlucuri pe masă. Se vor da de trei ori peste cap. Şi lumea odată cu ei. Mă voi da şi eu de trei ori peste cap, poate. Glumesc. Mă joc. Ceilalţi sunt lumină pură. Îngerul încă îşi mai loveşte genunchii.
Dacă-mi întind mâinile, poate-poate îi voi putea cuprinde degetul mic de la piciorul drept.
Îngerul încă îşi mai loveşte genunchii iar din palmele lui curge lumină, curge aur curat. Femeia stă în dreapta mea. Se joacă şi ea, încă mai este om. Face avioane de hârtie, astea zboară şi aruncă litere peste urme. În zadar. Literele nu explodează. Origami – arta de a crea lucruri frumoase şi aproape cu suflet. Femeia creează nişte ciripele. Îmi roiesc în jurul capului,
îmi intră în urechi şi încep să cânte. Roiesc şi în craniul meu acum şi nu găsesc drumul spre piept. Şi îngerul ăsta nu conteneşte să-şi bată genunchii.
Femeia dă viaţă unor lei. Frumoşi, albi. La fel de plictisiţi ca şi mine. Îmi mişc degetele şi-i strig, iar ei vin la mine şi se lipesc de picioarele mele. Mă aplec şi-i scarpin sub barbă, pe nas, îmi încâlcesc degetele în coama lor. E bine când îmi ronţăie degetele în joacă şi mă lovesc cu palmele, sunt atât de moi şi de albe,
îngerul m-a minţit. Suntem doar noi doi acum, faţă în faţă. Are ceva între omoplaţi. Ceva care creşte. Îmi spune că a fost la mine acasă acum treizeci de ani. Şi-acum douăzeci şi nouă de ani. Şi tot aşa. De ce, îl întreb. Uite-aşa, îmi zice, să nu mori tu. Aham, şi ce-ţi creşte pe spate, îl întreb. Nimic, sunt doar aripile. Ştii, aşa cum orice gând îţi trece prin minte va deveni sigur realitate, orice realitate va deveni doar un gând. Orice făptură care ţie îţi pare cunoscută va deveni un gând. Orice faptă care ţie îţi pare cunoscută va deveni doar un gând.
Leii îmi ronţăie în continuare degetele. Micile caneluri care le străbat nu mai sunt, acum sunt în dinţii lor de hârtie. Pe ici pe colo câte-o literă mânjită. Dar e bine. În urma femeii au rămas ei doi, şi în curând nu voi mai fi nici eu.
Vorbeşti de pe dealuri, îi zic. Vorbeşti de pe dealuri.
Ciripelele îngână şi ele, prin vocea mea, ceea ce tocmai i-am zis îngerului. Ele au mereu dreptate.
Iar ăsta o face pe niznaiul. Cel puţin nu mai bate din palme. Dar îmi descoperă aripile, albe ca leuţii mei, mai albe, mai clare, mai lizibile. Şi începe să dea din ele. Iar bietele bucăţi de hârtie zboară, în spatele lui, pe urmele lui.
Ce-am făcut, ce-am făcut.
Din aripi zboară cuvintele, albe, imaculate, mă lovesc drept în frunte. Ciripelele tac. Şi nu cred că mă vor mai îngâna vreodată.
Din aripile lui zboară cuvintele, eu plutesc pe urmele lui. De sub burtă îmi cad vălătuci de întuneric.

vineri, 20 aprilie 2012

Cronică de cenaclu

Lectură Tatiana Nona Ciofu.
E bine, chiar mai bine – cum spune Ion Avram: poeziile sunt ale Tatianei și numai ale ei, iar ceea ce poate fi remarcat în plus este încărcătura meditativă a acestora (XLII, XLIV). Ion Zimbru observă și el faptul că poeziile sunt cumva acute, proprii experienței autoarei – cu toate acestea, stilul este unul convingător, nu e nici o problemă în a-ți pune „sufletul pe tavă” (n.a.). Poate doar în acele locuri în care autoarea plusează prea mult, dramatizează în exces, explicitează prea mult – veridicul dispare (spune Nicoleta Onofrei). Același lucru îl subliniază și Stela Iorga – unele texte sunt reușite, în schimb în altele autoarea parcă ar încerca să manipuleze prin surplusul de sinceritate. Poeziile meditative reușesc și nu prea, Tatiana se simte în largul ei atunci când vorbește despre un el și despre o ea. Violeta Bobe este de părere că autoarea își caută pacea interioară și speră într-un viitor mai luminos (XLIX), în Timp ce Simona Toma crede că poeta așteaptă mai mult de la ea însăși decât de la poezie.
Cu toate că pe alocuri este dificil să pătrunzi în poeziile Nonei, tocmai din cauza „adevărurilor” (sau sincerităților) pe care acestea le cuprind, în același timp există și unele locuri în care trăirea este încrucișată suficient de bine cu meditația, texte în care stiloul nu scrie de unul singur. Cu sânge.
Mâinile înmugurite/ alunecă peste/ șolduri de piatră/șoptind/ „Va fi bine!”
Vinerea viitoare citesc eu,
Alexandru Maria.

joi, 19 aprilie 2012

Poezii Tatiana Nona Ciofu

XLI

Sunt în locul unde

tac

întotdeauna

copiii.

Adun răsuflările şi-i înfăşor în pielea mea,

le murmur, cu ochii închişi,

cântecul de leagăn

să adoarmă în braţele înţepenite

de unde alunecă

în gurile cleştilor.

Smulsă din mine,

eu,

nimic,

să mă arunc

în golul rămas

şi să tac.


XLII

Dusă de vânt

pagina de ziar

plutind parcă

e prinsă sub roţile maşinilor.

Târâtă mai departe

înainte

un copil

privind absent

drumul aerului

continuă

ca un gând

gonit

alergând fără voie.

Bucata de hârtie

cu urmele zborului

adoarme

între trotuar şi umbra unui om azvârlit.

Îi e parcă mai cald.

Se visează copac

şi omul

parcă înflorise,

aşa cum înfloresc oamenii.


XLIII

Poate seduce orice

purtător de biruinţă,

pentru că trupul ei ştie

cum să-şi strecoare căldura

dincolo de armură.

Are câmpurile arate

călcate cu nesaţ de copite grele

şi zâmbeşte sfidând

dorinţa zeilor,

jucându-se distrată cu zulufii

ninşi.

Ştie că trebuie

să stăpânească turmele

cu seva ei,

şi când îi va fi foame

să aibă cu ce se hrăni.


XLIV

Avem împreună

ce nu s-a născut încă

pentru că eu nu am loc

iar tu nu ai timp.

XLV

Vei aştepta să vezi cum piciorul meu se întinde,

creangă înverzită,

ademenindu-te

să culegi

ce dezbrac în lumină.

Mă vei aştepta să vin

în văgăuna unde mâinile tale

scormonesc durerea,

doar ca să-mi simţi mirosul

de vietate izvorând.

O clipă

înaintea ochilor tăi.


XLVI

Să mă laşi să-mi desenez

luna

pe umărul stâng,

pe umărul drept

imaginea fiarei de hârtie

şi-apoi

dinţii mei scrâşnind,

carnea tremurând

trupul meu gol – chipul tău neclar,

răsuflarea pierdută,

noaptea aceea

înfierată

să o strig prin mine,

să mă acopere,

să mă împrăştie

ca şi cum n-aş fi existat vreodată,

doar pielea mea încrustată

cu noi.


XLVII

Am lângă mine un om

care îmi spune

că furnicile dinăuntrul lui se pregătesc de drum.

Vor să-şi schimbe locul

undeva, aproape

să-l audă câteodată...

Nu mai e un trup bun.

Vin către mine,

să le fiu început.

Omul de lângă mine a fost trist.

S-a obişnuit

să le smulgă

pe cele care trebuie să moară.

El ştie.

Eu simt.


XLVIII

Te voi recunoaşte

după dâra de licurici

păşind uşor înclinat

cu tălpile goale

prin flori de cireş.

Voi şti că eşti tu

când vei îngenunchea

pentru a sădi

grăuntele de rodie

purtat cu neputinţă

atâta vreme.

XLIX

Mâinile înmugurite

alunecă peste

şolduri de piatră

şoptind

„Va fi bine!”


L

Cunosc privirea

unde gândul ascuţit se înfige

adânc.

„Tu, femeie nenorocită,

ai încurcat drumurile

şi acum te împiedici!

Tu, plină de răni

te afunzi în mare.

Ai să vii către Mine

să ceri iertare

şi eu nu o să-mi aduc aminte

cine eşti

şi de câte ori

am strâns din urma ta

aproape tot.

Mă lepăd de tine,

chiar dacă e prea târziu!”


luni, 16 aprilie 2012

Caii din Perugia


Paul Gorban


S-a născut pe 7 martie, 1982 în oraşul Botoşani, România. În 2006 obţine licenţa în filozofie, în 2008 finalizează cursurile de masterat, iar în 2011 cele de doctorat, susţinând public lucrarea „Semiotica limbajului poetic postmodern”, la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. Debutează editorial în 2004 cu volumul de poeme Primul val, Ed. Alfa, Iaşi. A mai publicat: în antologiile cenaclului Virtualia din Iaşi, în Antologia de poeme Artgothica, Ed. A.T.U. Sibiu, 2011, în antologia de poeme „Ziua cea mai lunga”, Ed. Herg Benet, Bucureşti, 2011, în antologia „Innuendo”, Ed. Junimea, Iaşi, 2011, volumul de poeme Pavilioane cu ruj, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2010, volumul de poeme Submarinul Karmei, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2011, monografia exegetică Mişcarea în infinit a lui Grigore Vieru, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2011. Semnează constant eseuri şi cronici literare în diverse reviste de cultură din ţară şi din străinătate. Este prezent în „Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane”, Ed. Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi, 2011, realizat de criticul literar Emanuela Ilie. Din 2008 pană în 2011 a fost Redactorul-şef al Revistei de experiment literar Feed Back. Este jurnalist, fondatorul şi Redactorul-şef al revistei Zon@Literară (www.zonaliterara.com).


caii din Perugia

caii din Perugia au femeile lor care îi spală de pământ

de aceea sunt puternici, siguri pe ei ca nişte zei

care înfulecă fluturi. caii din Perugia sunt nişte umbre

pe care bărbaţii curajoşi le călăresc. seara

caii năvălesc în copilăria mea şi mă forţează să le cânt

poeme pe care femeile a doua zi le spală pe coamă,

mă forţează să trag din limba lor dragostea şi partea lor

de lume ca apoi, călare pe umbre, înţepenit în şa,

să implor noaptea să fie blândă, să-şi rostogolească

în oglindă stelele regale până când un chip de copilă

cu ochii căptuşiţi de lumină îşi leagănă trupul ca un fruct

copt. femeile din Perugia venerează nările cailor albi

şi negri pentru că zi de zi din caii aceia vin bărbaţii

care asmut sângele să ne întoarcă în hăţişurile cerului.

caii din Perugia nu suferă şi nu îmbătrânesc pentru că

în copitele lor călăreţii solemn îşi ascund respiraţia.

probabil aşa se odihnesc caii… ascultă cum aerul

traversează ca un şarpe un corp în care bate o inimă.



suveniruri şi forfotă la Assisi

e cald şi îmbulzeală peste tot.

chipurile oamenilor sunt acoperite cu ziare.

parcă sunt nişte păsări cu aripile întinse. îmi zici:

du-te mai încolo şi ia şi tu câteva suveniruri.

privesc şi îmi dau seama că sunt şi eu

o victimă colaterală a vitrinelor. fără să fie zgomotos

chipul meu ca o umbră şerpuieşte printre obiecte.

încotro mă îndrept?

lumea nu vinde. lumea nu cumpără.

toţi plutesc în aer atenţi şi veseli

buzele lungi şi tăioase ale Clarei. e aproape o poezie

această femeie.

prezenţa ei fantomatică îi binecuvântează pe florari,

pe aceia care nefericiţi zâmbesc în faţa universului.

în vitrine suvenirurile prind viaţă.

printre ele devin o bucată de porţelan

peste care o catedrală îşi cicatrizează frumoşii sfinţi.

du-le acelora de acasă trupul meu adulmecând liniştea

şi spune-le că port în poemul acesta buzele lungi

şi tăioase ale Clarei. buze care au dat buzna… aşa

peste chipul meu repezit în vitrine



ca să ajung la Roma

ca sa ajung la Roma am luat avionul

nu ştiam cum e să mergi prin aer în stomacul

unei păsări de metal. dar ce mai pasăre

totul all inclusive. nu am fost sigur la început

că de la un capăt al lumii la celălalt pot avea

acces la atâtea grozăvii. de fapt eram în cer

şi în cer ai acces la orice. o grămadă de lucruri

poate aduce stuardeza lui Dumnezeu. bunăoară

eu i-am cerut trupul. mâncaţi şi beţi din acest trup,

m-a întrebat ea. vroiam doar să am peste mine

o pătură pufoasă sub care ca într-un gol să-mi

ghemuiesc viaţa pe jumătate lăsată pe pământ.

atunci stuardeza m-a înconjurat cu zâmbetu-i

neprefăcut şi am simţit într-adevăr cum în cerul

albastru mă îndesa ca pe propriul său chip.



pentru toţi poeţii

pentru toţi poeţii cuvântul fantasmă

se materializează în ceva

numai la mine el se comportă ca un

eretic: iartă-mă poete

dar dacă eu aş putea să te ating

atunci toate cărţile tale vor deveni

bestseller-uri

pentru toţi poeţii cuvântul cal

se materializează într-un galop

ce se îndepărtează graţios ca un zeu

numai la mine el nu se mişcă

stă zile întregi nemişcat

apoi dintr-o dată spune: poete

sunt prizonierul unui vers

care mă galopează pe dinăuntru

care-mi stă ca o rană neclintită

şi-mi vorbeşte despre dragoste

pentru toţi poeţii există

o doamnă care tace

peste marea lor de poezie

numai la mine există un melc

care are nevoie de aerul meu

să poată lăsa în urma lui

precum o mireasă lumina



în inima Perugiei

în inima Perugiei blocurile

au şi ele un gropar

care plictisit de viaţă

bea amintiri din altă lume

deschide pământul ca un chirurg

şi pune în el

oameni travestiţi în îngeri

apoi aşteaptă câteva luni

să se prindă transplantul

ca un vers clandestin

între cer şi pământ

(în inima Perugiei

groparul contabilizează

o expoziţie de nuduri

de bărbaţi şi de femei de mozaic

şi este vesel când pe plasma

lui Cerber vede cum inimile

devin melci luminoşi de pământ)



e frumoasă Perugia

e frumoasă Perugia ca o reclamă luminoasă

cu hipodromul ei cât un apartament pentru cai

străzile înguste îmi copleşesc inima

şi organele mele de gândire

fântânile cu păsări şi femei de porţelan

sunt flăcări albastre care ca nişte rechini

înghit sufletele turiştilor şi bărbaţilor

ce duhnesc a formol Perugia se înalţă

ca un templu peste omoplaţii mei

îşi lasă dâra de răsărită în poezia mea

fii atentă iubito cum oraşul acesta cu peisaje

arcuite de trupul măslinilor mă scandalizează

precum un spectacol radiofonic citesc o revistă la

modă şi beau un pahar cu vin alb pe terasa

lui Angelino tristeţea îmi muşcă versul

şi se amestecă un inel în simţirea mea divină

Perugia e un cuvânt electric care stârneşte un milion

de oameni să intre în trupul lui mirosind a himere


confundat cu un cal

femeile frumoase sunt nişte accesorii

pe spinarea cailor albi din Perugia

sânii lor fac poeţii să se joace

de-a viaţa şi de-a moartea

eu le privesc de pe şezlong

cum fără griji îşi leagănă trupurile

ca nişte candelabre fabricate de vânt

ele îngână caii în timp ce ochii

le sticlesc în faţa soarelui amant

apoi blânde şi jucăuşe vin şi mă seduc

buzele lor ca un fitil se aprind pe chipul meu

care se pierde în fiecare anotimp

azi-noapte în mijlocul zăpezii

Sara îmi raşcheta cu o lacrimă de scoică

morţii care ca un ştreang s-au adunat

la inima mea şi Spiritus îmi urmărea

pulsul ruginiu cum gâfâia ca un câine

femeile frumoase sunt nişte accesorii

în viaţa tuturor zeilor dacă vreodată

voi fi confundat cu un cal nu vreau să

risipiţi absolut nimic de pe coloana mea



vineri, 13 aprilie 2012

Dicţionar de fleacuri şi nimicuri eterne


Ludic (cine-şi mai aminteşte de Marin Sorescu?), ironic (poate nu precum Kierkegaard), mereu îndrăgostit (ehei, Brumaru, Brumaru!), religios quasi metafizic (ultraexistenţialist?), Poetul Ion Zimbru ne reaminteşte că suntem contemporani cu unii oameni care transformă tot ce ating în poezie. Chiar şi satira ori critica socială!

Cele „cinci poeme de post” (după cum le descria succint autorul, cu bonomie moldovinească) prezentate în vinerea dinaintea Floriilor ( 6 aprilie ) confirmă acest miracol al zilelor noastre literare, primele două („Nu merg la judecata cea înaltă” şi „Şi cuiele de cruce sunt puţine”) stând sub semnul hotărârii de a nu se învăţa a muri vreodată

Al treilea ( „Dicţionar de cuvinte rare”) se raportează la o călărire fantastică (şi în zori, şi pe-nserat, şi dincolo de timpuri), a tuturor cailor din lume pe pereţi… Al patrulea este un mic tratat şăgalnic, dar profund, oximoronic despre „Fleacuri şi nimicuri eterne”. Ultimul poem, fiind în săptămâna dinaintea Sfintelor Paşti, se preaocupă de o „Lucrare de control la curăţenie”… Măcar câte un vers antologic în fiecare dintre textele care au purtat o pecete zimbriană inconfundabilă (stilistic care va să zică!), după cum au sugerat mulţi dintre iubitorii scrierilor lui I.Z. prezentaţi la cenaclu, această observaţie fiind făcută în fel şi chip, după cum urmează. Victor Cilincă: „Ion Zimbru călare pe un alt… Zimbru” (Mai exact: „Se pare că I.Z. se îndreaptă spre un alt I.Z., melancolic, filosofic…”). Ion Avram: „ La prima vedere, de fiecare dată I.Z. mi s-a părut un poet accesibil. Dar numai la prima vedere…” Radu Vartolomei: „La acelaşi nivel din totdeauna. Sunt atât de la fel, încât parcă au mai fost (prezentate la cenaclu)”. Cristina Bălan: „dacă data trecută reproşam aceeaşi linie literară, acum este o schimbare. Nu neapărat de evoluţie. Ironia se păstrează, dar simt o mutaţie sufletească.” Elenea Donea: „Unele texte mi-au plăcut mai mult”. Violeta Bobe, cu nonşalanţă, vorbeşte despre o voce îmbătrînită a Eului liric (din „Nu merg…”), schiţând câte o părere despre fiecare poem în parte, nemaiapucând să concluzioneze…Nicoleta Onofrei: „Sunt expresii la care aş fi renunţat. (…) Pare mai puternic…” F.Buzdugan: „Stil rafinat, aşezat.”

Preluând ideea lui V.Cilincă, unele versuri chiar merită a fi încrustrate în piatră: „o puzderie de nimic nou sub soare!”; „pedeapsa dumneavoastră nu-i uşoară: iubiţi un om care nu vrea să moară”. Mai reţinem o autentică declaraţie de amor: „La prima întâlnire te fac dicţionar/ şi caut toată noaptea cuvântul cel mai rar” şi o definiţie quasiinvoluntară (poate) a Poeziei: „numai fleacuri şterse mereu de târziu…”

Azi, 13 aprilie, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte poezie Tatiana Nona Ciofu.

a.g.secară



joi, 5 aprilie 2012

FĂRĂ HAR E ÎN ZADAR

Am să prind aerul cu mâinile/ să-i dau formele speranţei./ Până am să o ajung/ Lumina o voi urmări,/ Să fac din ea portretul întunericului./ Gheaţa voi strânge cu căldură-n braţe// Dându-i viaţa apei/ Ce înlătură în drumurile ei/ Toate colţurile din stâncă/ Redându-le cercul// Unor sâni veşnic rotunzi,/ La care doar tristeţea eternităţii/ Se poate alăpta./ Din nori, oraşe albe am să fac/ În care doar aripile/ Vor putea iubi./ În mijloc a toate/ Am să înalţ, piatră cu piatră,/ Un munte de iubire/ Unde în vârful lui voi aşeza/ Pe un piedestal/ Bătut în diamante de cuvinte,/ VIAŢA.

(Tucă CimpoeruAh viaţă)

„Textele lui Tucă Cimpoeru au un aer de nostalgie: exprimă sentimente ascunse ale autorului şi transmit o stare de asfixiere, de dorinţă de evadare – şi, toate acestea, printre regrete, reproşuri, speranţe, amintiri, dezamăgiri etc.” (Violeta Andreea Bobe)

„Mici inserţii de filozofare de joasă rezonanţă; să mai lucreze la formă şi la muzicalitate – să le mai şlefuiască.” (Sabina Penciu)

„Conturează o atmosferă dulce, nostalgică; au o puritate puerilă.” (Anca Şerban Gaiu)

„Nu tot ceea ce se scrie se publică şi nu tot ce se publică este bun; nu ştiu unde să-l încadrez pe Tucă Cimpoeru... se vede că vrea să spună ceva, dar nu-l ajută harul; versurile sunt şchioape, nu au acel palpit liric, multe redundanţe şi locuri comune; dacă vrea să scrie şi crede că are ceva de spus – să scrie în continuare, dar după ce trece prin clasicii literaturii, măcar; are şi petice de originalitate.” (Stela Iorga)

„Pare depăşit în poezie; nu m-am putut apropia de textele din această seară.” (Radu Dragomir)

„Multe confuzii. Să fac din ea portretul întunericului pare un vers interesant.” (Ion Zimbru)

„Scrieri stângace; lipseşte flagrant transfigurarea; scrise de dragul de a scrie.” (Gabriel Ghimpu)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte poetul Ion Zimbru.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)