CRONICĂ DE CENACLU: Amintiri cu fereastră deschisă

Poeta Tatiana Nona Ciofu ne-a prezentat data trecută două proze scurte. S-a discutat în şedinţă mai în mare, mai în amănunt, dar ţinând cont şi de lecturile anterioare ale încercărilor poetei în proză, nu ne rămâne decât s-o încurajăm şi s-o susţinem pe acest drum lung al scrisului cioplit în piatră, nu numai pe cel al scrisului pe apă în care a şi debutat. Stela Iorga a fost de părere că textele sunt realizate diferit. Unul este descriptiv, cu un caracter confesiv, reuşind prin el să aducă în faţa ochilor un timp trăit de autoare, iar celălalt, mai închegat, e cu poantă. Carmen Neacşu a apreciat atmosfera creată. Nicoletei Onofrei i s-a părut că un text este un poem în proză căruia îi lipseşte ceva ca să fie spumos şi celălalt pare mult prea schematic terminându-se în coadă de peşte. Anei Panagatos i-a plăcut că autoarea dă voie hazului printre rânduri, dar transmite şi seriozitatea întâmplărilor. Octavian Miclescu le-a considerat două exerciţii corect construite, dar şi-a exprimat şi câteva nemulţumiri, considerând unul din texte mai viril decît celălalt. Cristina Dobreanu a spus că-s texte lucrate, care suferă un pic la conţinut. Tudor Neacşu le-a numit poveşti. Una dintre ele are două planuri care au un punct comun şi cealaltă are savoare. Ghemiş a remarcat că există o atenţie mare la detalii, pare că ar avea o scriere mai rafinată de această dată, mai concisă, şi îi place. "În spate bunica, iar în față... adevăratul coşmar înaripat al copilăriei mele: gâştele moldoveneşti ale lui Miron. Ce să aleg? Am ales băţul: nu îşi întinde gâtul sâsâind, nu găgăie, nu ciupeşte. Băţul era o binecuvântare. De băţ mai scăpam, dar de orătăniile alea mari, cum mi se păreau atunci, aveam senzaţia că nu voi scăpa vreodată." (Tatiana Nona Ciofu, Sfântul Ilie şi tricicletă) A consemnat Simona Toma P.S. Astăzi, de la orele 18,00 trecute fix, la sediul cotidianului “Viața liberă”, ne citeşte Carmen Neacşu.

Poeme, Nona Tatiana Ciofu

-

De-a lungul zidului

smulgeam din pletele iederei

s-o ascult cum scâncește.

Rupeam bucăți din scoarța copacilor

să-i văd pe dinăuntru,

alergând mă răsturnam

în iarba până la genunchi

și cântam „Țara mea are

lanuri mănoase

holde bogate

pline de flori”,

o răsuflare cu ochi

în rochiță, țopăind

pe spinarea pământului,

tălpile mele – picături de ploaie,

râsul meu zgomotos

gâdilându-i urechile,

ursuz, mormăind,

mă dojenea.

Țipam alergând.

Mă răsturnam

în iarba până la genunchi

și cântam

de-a lungul zidului.

-

Vezi câte femei zac întinse

cu șoldurile nefrământate de mult?

Alege ce-ți trebuie

și lasă-mă să-mi boronesc pământul,

să-mi limpezesc fântânile,

să-mi curăț pădurile,

să-mi scutur spatele de hiene,

împrăștiind în toate colțurile

bucăți mari,

bucăți mici,

frânturi de bucăți mici.

Și întoarce-te hotărât

să murim împreună.

-

Cu mâna întinsă

simte greutatea unui gol.

Oasele vorbesc,

copacii rumegă vânt

orfani

trotuarul strânge trunchiuri

frunzele cad

frunzele ard

și fumul gros

miroase-a dor.

-

În colț

un bătrân

cu oasele adunate într-un pumn.

În spatele lui

însingurarea

mângâia senină

urma chipului.

În alt colț,

ascunși în oglindă,

ochii de paiață.

Din ei curge

frica.

-

Tatăl se ascunde

în cămașa de forță

primită cadou

între două drumuri

dus-întors,

când diminețile sunt greu de cărat

până la colț

și înapoi.

În urma lui

ferestrele se deschid,

ușile prind degetele

care seamănă cu un șir întortocheat

de litere.

Fiul

are și el

o cămașă,

un cadou primit

de la tată

cu mențiunea

         Pentru fiul meu

         care poartă și cară

         tot ce i se dă

         fără să-și prindă

         degetele la altă ușă.

Mama supraveghează

gravitația sferelor,

atingerea lor ușoară.

-

La început

nopțile noastre

erau o noapte întreagă.

Dar greierii îmbătrânesc

pe rând

strategic,

fără să le pese

de liniștea care urmează.

Acum noaptea e simplă,

aproape la fel,

cu mici schimbări de strategie.

Aș putea scrie despre

pietricica vinovată de rănirea ușoară

a unui degetuț

în drumul meu spre nemurire,

fiind într-o pseudotransformare

de dragul vizualului,

bâzâind să mă aud bâzâind,

mânjindu-mă cu esențe și culori

să mă vadă un zmeu important

castrat și plictisitor.

Sau aș putea fi

o bucată de carne cu solzi,

o târâtoare blândă,

delicată,

pândind în umbră,

înfrânată,

să se împiedice în slăbiciune

următoarea victimă.

Aș smulge din străfunduri

toate putreziciunile,

chiar de-ar fi să colcăi în mizerie

până la sufocare,

dar vreau măcar moartea

să fie cu mâinile curate.

-

Sunt câteva nopți

de când păpușile de hârtie

șoptesc,

vorbesc în limba lor netipărită.

„Mâinile nu ne mai ating,

nu ne mai învelesc,

picioarele ei se legănau,

ați simțit?”

Se apropie timpul.

Într-o seară

păpușile de hârtie vor pleca

una câte una

către asfințit,

topindu-se în praful drumului.

Nona Tatiana

Cronică de cenaclu

Lectură Tatiana Nona Ciofu.

E bine, chiar mai bine – cum spune Ion Avram: poeziile sunt ale Tatianei și numai ale ei, iar ceea ce poate fi remarcat în plus este încărcătura meditativă a acestora (XLII, XLIV). Ion Zimbru observă și el faptul că poeziile sunt cumva acute, proprii experienței autoarei – cu toate acestea, stilul este unul convingător, nu e nici o problemă în a-ți pune „sufletul pe tavă” (n.a.). Poate doar în acele locuri în care autoarea plusează prea mult, dramatizează în exces, explicitează prea mult – veridicul dispare (spune Nicoleta Onofrei). Același lucru îl subliniază și Stela Iorga – unele texte sunt reușite, în schimb în altele autoarea parcă ar încerca să manipuleze prin surplusul de sinceritate. Poeziile meditative reușesc și nu prea, Tatiana se simte în largul ei atunci când vorbește despre un el și despre o ea. Violeta Bobe este de părere că autoarea își caută pacea interioară și speră într-un viitor mai luminos (XLIX), în Timp ce Simona Toma crede că poeta așteaptă mai mult de la ea însăși decât de la poezie.

Cu toate că pe alocuri este dificil să pătrunzi în poeziile Nonei, tocmai din cauza „adevărurilor” (sau sincerităților) pe care acestea le cuprind, în același timp există și unele locuri în care trăirea este încrucișată suficient de bine cu meditația, texte în care stiloul nu scrie de unul singur. Cu sânge.

Mâinile înmugurite/ alunecă peste/ șolduri de piatră/șoptind/ „Va fi bine!”

Vinerea viitoare citesc eu,

Alexandru Maria.

Nona Tatiana Ciofu

Proză scurtă de Nona Tatiana Ciofu

 

Pe drum de ţară, în sutană

În pâcla groasă se întrezărea silueta unui om. Păşea grăbit pe drumul îngust. Frigul pătrundea cu uşurinţă dincolo de hainele groase. Bolborosea, pe cărarea pustie, încercând să învingă clipele de singurătate. Privea des în urmă, micşorând ochii, încercând să distingă vreo făptură.

Îşi aduse aminte că soţia lui a venit, într-o zi de iarnă, pe acelaşi drum, de la pădure, cărând vreascuri. Nevasta lui, care nu obişnuia să se plângă, ca alte femei, de dureri, de neajunsuri, de bărbat...

Când i s-a născut copilul, a tăiat un morman de lemne fără să se odihnească. Cu faţa schimonosită de groaza gândului, a intrat într-un târziu la ea. A încremenit lângă patul în care era întinsă. O privea, aşteptând să deschidă ochii şi să-i spună, prefăcându-se supărată: „Ce faci aici, Ioane? N-ai treabă?”. Dar ea dormea crispată, cu trupul ud de transpiraţie şi cu picioarele uşor desfăcute. Ar fi sărutat atunci fiecare frântură de carne vie din femeia lui, i-ar fi mângâiat fruntea şi părul, ar fi atins uşor pântecul din care a fost smuls copilul lor.

Cele două femei îl priveau, vorbind între ele şoptit.

- Stai liniştit, Ioane, ce-a fost mai greu a trecut, ia uită-te la băiatul ăsta! Vezi? Seamănă cu tine! îi spuse moaşa, în timp ce-şi spăla mâinile. Să vă trăiască şi să vă dea Dumnezeu putere şi zile să-l creşteţi!

S-a apropiat de copil şi l-a privit, zâmbind.

- Da, seamănă cu mine. Da’ cu ea... cum rămâne?

- O să fie bine! Dumnezeu e mare!

Vorbele păreau să-l liniştească, dar teama nu dispăruse. Aştepta. Buzele uscate se mişcau din când în când, şi el – crezând că se va trezi – se apropia mai tare de ea.

Gândul se rupse uşor. În spate, simţi prezenţa cuiva. Se întoarse.

- Bună seara, fiule! Unde vrei s-ajungi?

Era îmbrăcat în sutană. Ochii lui... în beznă... tocmai acea strălucire nelumească îl izbi de un perete nevăzut şi, speriat, făcu un pas înapoi. În sinea lui gândea: „Ăsta nu e lucru curat! Nu e om... e pe dracu’ popă! De unde-a răsărit? L-aş fi văzut, nu?”. Cu vocea sugrumată, îi vorbi:

- Săru’mâna, părinte! Acasă mă duc, la copil. Vin de la oraş... chiar mă gândeam... m-a apucat noaptea pe drum... bine că am ieşit din pădure!

Un rânjet scurt se ivi pe faţa parcă interminabilă a preotului.

- Da? Ei... de-acum, drum bun, fiule!

Şi a dispărut.

Şi-a făcut semnul crucii. Se simţea obosit. Picioarele îi erau împietrite. Mâinile îi tremurau. Ochii se închideau amorţiţi. Încerca să-şi aducă aminte de unde a apărut preotul şi ce a vrut să spună cu „de-acum, drum bun, fiule!”. De ce „de-acum”? i se părea că nu mai cunoaşte locurile, drumul se închide, sunete stranii îl înconjoară. Frica se ghemuise înăuntrul lui, ca un câine blestemat, urlând prelung. Înţelegea că se pierduse. Nu-şi mai simţea trupul... cineva îi sorbea minţile.

Negura se împrăştie gonită de vânt şi soarele se smulge din lanţurile întunericului.

La marginea pădurii, un cerc perfect. Paşi neobosiţi bătătoriseră zăpada. În mijloc, înţepenit şi tăcut, cu ochii închişi... ion.