CRONICĂ DE CENACLU: Visele la cornet, nişte popice de bumbac

În şedinţa trecută, Anca Şerban Gaiu şi-a prezentat noile texte de poezie structurate în trei cicluri: Poeme de apă, Poeme de pământ şi Poeme de aer. A.G. Secară este de părere că autoarea, deşi foloseşte judicios uneltele psihice, priveşte lumea înconjurătoare în mod minimalist, cu o oarecare inocenţă. „Anca e mai puţin metaforică decât în trecut. Îşi propune teme măreţe, însă poemele nu sunt aluzive, nu sunt percutante. Dintre toate, "La vie en rose" este mai provocator, autoarea reuşind să cupleze discursul la realitate” (Andrei Velea). Sub fereastra deschisă/ norii/ stau la uscat/ pe sârma/ dintre castanii îndrăgostiţi (Linişte) Stela Iorga este de părere că poemele sunt de suprafaţă, nu ating profunzimi, iar cele cu alură de haiku sunt terne şi liniare, în timp ce Cristina Dobreanu le vede la nivel de pastel, considerându-le mai mult sintagme poetice decât poeme. în stradă fetiţa cu chibrituri/ nu mai are/ nici un pai/ de aprins visele (Macadam) Înarmată cu deschiderea şi sinceritatea caracteristică scriitoarei, aceasta îşi construieşte bine imaginile (Carmen Neacşu), însă, în ciuda detentei foarte mari, energia poetică se risipeşte din cauza faptului că nu o gestionează cu atenţie (Tudor Neacşu). Simona Toma observă balansul între îndrăzneală şi imaginea unei scriitoare de modă veche, care fuge de unele elemente ale interiorului propriu. Acestea fiind spuse, vă aşteptăm şi în seara aceasta la sediul "Viaţa liberă", începând cu ora 18,00, pentru a-l asculta pe scriitorul Ion Zimbru. A consemnat Octavian Miclescu

Stela Iorga, proză, 7 dec., a II-a parte

                                                Şeherezada

La drept vorbind Nona văzu întâi de toate şi se îndrăgosti la prima vedere de mersul lui. Era semeţ, fără a fi cocoşesc, cu mâinile puţin în lături, dar ştergând totuşi coapsele şi cu pasul aruncat puţin neglijent într-o parte, ceva între „mă doare fix în cot de voi” şi „nu îmi pasă dacă mă plăceţi, ori nu, eu tot ăla sunt” şi un uşor „dacă nu vă convine, duceţi-vă voi naibii, nu eu”, care mers „era vorbăreţ” cum avea ea să spună mult mai târziu când îi va vedea şi cunoaşte mâinile lui, care o înfăşurau pofticioase ca o iederă zidul de cărămidă, cerându-şi dreptul la o iubire la care Andrei nu mai avea dreptul, fiindcă se lăsase puţin înserarea la el în suflet.

Andrei iubise cu toţi porii lui, dar aceasta se întâmplase hăt, demult, pe vremea când mai vindea pepeni şamponaţi la turci, mult departe în timp, când nu era un manager respectabil, care astăzi ştia şi putea să râdă gros, deghizându-şi perfect adevărata lui fire, cât şi să râdă în hohote sincere, de o situaţie hilară, dar aceasta se întâmpla din nefericire tot mai rar în viaţa lui ternă şi liniară.

Nona era tot ce era mai frumos la el în suflet şi aceasta bărbatul acela atât de puternic o ştiu şi el la rândul lui, după felul în care ştia să tacă Nona, un fel de a tăcea respectuos, dar şi sfidător, care avertiza omul sau oamenii din preajma ei să menţină o oarecare distanţă între ea şi ei, ori tăcerile ei mirate care acompaniau relatările lui Andrei, care ştia să povestească cu umor despre lucrurile trăsnite pe care le făcuse mult înainte de a ajunge un stâlp al societăţii pe care o desfida, dar ale cărei reguli totuşi le respecta într-un fel scrâşnit al lui, propriu, şi cabrând nărăvaş dacă vreunul visa să îi pună voinţa în lanţ.

După ce îi văzu mersul, Nona presimţi cu una din tăcerile ei mirate, că omul acela avea ceva să îi spună, numai ei, şoptit la ureche, atârnându-i cercei de sărutări umede, aşa cum o şi va face foarte repede, fiindcă Andrei nu ştia să ezite când venea vorba de femei frumoase şi tăcute de felul lor, ceva îi spusese şi lui că femeia ştia să îşi protejeze cu grijă mare comorile din suflet, de vreme ce se ascundea atât de adânc în tăcerea care o înconjura ca un zid o cetate, şi mai era încrederea pe care i-o trezea această femeie atât de tăcută, într-o mare de surate flecare şi idioate.

Dincolo de tăcerile ei şi Nona putea vorbi, dar o făcea atât de frumos, încât lui Andrei când o auzi prima dată simţi că îi vor da în curând lacrimile, fiindcă femeia de lângă el povestea de parcă ar fi pictat cu un penel fermecat oamenii din jur, văzându-i aşa cum sunt, dar pe alocuri înfrumuseţându-i cu un har numai de ea ştiut, tăcut şi el şi firesc totodată, care făceau lumea mai suportabilă şi aerul puţin mai respirabil în lume. 

Abia atunci Andrei întinse mâinile posesiv spre Nona, o cuprinse şi el tăcut la rândul lui în braţe, dându-şi seama cu acel instinct pe care şi-l regăsesc bărbaţii adevăraţi lângă anumite domniţe, că Nona era aşa, ca un fel de mică Şeherezadă a lui, care trebuia ea să îi repovestească lumea, aşa cum o vedea şi o simţea ea, de vreme ce Andrei nu o mai vedea demult aşa, de pe vremea când îi trăsnise în cap să vândă nisip granulat arabilor şi nu reuşise.

Pe seama cutezanţei lui Andrei circulau deja adevărate legende urbane, numai Nona nu auzise niciuna dintre ele, retrasă cum era, aşa că Andrei simţi că este de datoria lui să i le povestească una, câte una, în aşteptarea recompensei care avea să vină, nopţile de dragoste pe care i le putea oferi această femeie mignonă, care avea puterea de a repovesti viaţa şi de o a reaşeza în drepturile ei frumoase, aşa cum se va fi fost întâmplat de la izvoare, când darul povestitului era unul sacru, ca şi cel al scrisului.

Cu Nona Andrei simţea că se scufundă în zări nemaiîntâlnite şi nemaivăzute de el vreodată, fiindcă el niciodată nu avusese darul de a repune Viaţa în drepturile ei miraculoase, ci numai ştiuse să profite de darurile şi de bogăţia ei, iar ascultând-o pe Nona, Andrei se simţi deodată împlinit cât şi cel mai fericit om din lume, fiindcă acum vedea şi el câtă frumuseţe irosise fără să ştie, fără să aibă măcar habar.

Nopţile fierbinţi de iubire începeau şi sfârşeau invariabil cu mici povestiri despre Viaţă, aşa cum o recepta Nona, care traducea din limba ei miraculoasă pentru Andrei atât viaţa ei, cât şi a lui, apoi la sfârşit, unul în braţele celuilalt Nona îi spunea şoptit o altă poveste de iubire, care ţinea capul iubitului ei nedescăpăţânat pe pernă, nedescăpăţânat de marea Viaţă, care ne şterge capetele fără să ştim, fără să prindem măcar de veste.

Şi povestea ar mai fi continuat aşa, dacă într-o zi Nona nu ar fi aflat de căsnicia fericită a lui Andrei, care demult nu mai purta verigheta pe mână, dar în dreptul societăţii era un bărbat însurat, pe cât timp în dreptul inimii lui Andrei se considera un bărbat absolut liber, care trăia într-o convenţie socială numită viaţa lui şi a soţiei, iar din acea clipă Nona simţi că ceva se rupe ireversibil în ea, de parcă viaţa nu ar mai fi fost atât de frumoasă şi de miraculoasă pentru tot restul zilelor ei pe pământ, deoarece Nona nu era atât de proastă încât să îşi imagineze că vreodată Andrei avea să fie al ei pe vecie, fiindcă abia acum văzuse firul solid de mătase cu care era legat de căsnicia şi de minciuna lui.

Aşa că, într-o bună zi, Nona dispăru cu inima ruptă de neîmplinire din lume, lăsându-l pe Andrei să se zbată în chinuri cumplite, fiindcă femeia care dispăruse era însuşi sufletul lui pereche, şi îşi începu o nouă viaţă mult mai cuminte, dar, vai, la fel de searbădă ca a lui Andrei, undeva în lume, iar de atunci în aşteptarea adormitoarelor ei poveşti de viaţă şi de iubire, capul iubitului ei cade descăpăţânat şi alunecă undeva la marginea lumii, la picioarele ei.

Nona îl ridică de păr, îl sărută pe buze aşa mort cum e şi îi spune invariabil „aceasta ar putea fi tema unei noi povestiri – cea scrisă aici s-a sfârşit”, „restul e tăcere” şi, văzând răsăritul soarelui, sfioasă, tace.

                                              Ţestoasa

Alexandra simte cum strugurii dulci ai vorbelor de dragoste îi îneacă sufletul de plăcere. Mângâie duios gâtul bărbatului de lângă ea şi îl urmăreşte atentă cum i se îmbină armonios cu spatele bine legat, cu muşchi împletiţi fără de greş, de parcă un sculptor neştiut ar fi vrut să organizeze nişte proporţii de aur şi chiar i-ar fi reuşit, bărbatul era tot ca o statuie, oasele îi erau lungi, fluide, picioarele lui lungi adesea se odihneau nervos sub masă, mişcând foarte imperceptibil, de parcă ar fi ascultat ele însele o melodie, ca apoi să se proptească deodată brusc în podea şi să îşi schimbe nervos poziţia, Alexandra îi urmărise fascinată nu de puţine ori mişcarea aproape cabrată a picioarelor, care erau ca un barometru real al stărilor lui, din care femeia nu înţelegea mereu totul, numai că o iubea, de aceasta era absolut sigură, şi după cum i se înegurau ochii albaştri, care deveneau din ce în ce mai închişi la culoare, ca o mare cu litoral în trepte, ori, una, câte una, apele ochilor lui se albăstreau ca cerul senin vara şi se adânceau în azur, de parcă şi albastrul senin ar fi avut nuanţele lui secrete şi neştiute de nimeni.

Alexandra îl iubeşte pe Mihai cu toată ardoarea anilor în care l-a căutat şi cu fericirea clipelor în care iată! l-a găsit, iar Mihai, a cărui religie este banul şi nu are memoria sentimentelor, îşi schimbă nervos poziţia picioarelor, semn că vrea să schimbe brusc vorba, ori să se ducă să îşi toarne un whisky şi să asculte o muzică.

Seara le fusese ambilor stricată de unul care vorbea patologic de mult, iar Mihai ale cărui picioare lungi îşi schimbaseră destul de des poziţia sub masă, simţi la un moment dată că o să-l şi pocnească de draci ce avea pe el. Doar cuminţenia femeii de lângă el îl mai calmaseră, ştiut fiind de toţi că Mihai nu rareori exploda, dar fără scântei, ci numai într-un mod oarecum calculat, al lui, în care simţeai că te răceşti de frică şi, mai ales, ochii îşi schimbau apele brusc, ca marea în furtună culorile.

Relaţia lor nu era sortită să aibă lungă durată, gândi deodată pragmatic bărbatul în timp ce îşi turna whisky-ul în pahar şi îşi odihnea privirea în zare. Nu că nu ar fi iubit-o, dar femei ca ea, atât de îndrăgostite de el Mihai nu întâlnise niciodată, de aceea credea că femeia de lângă el joacă puţin teatru, mai ales faptul că nu îi ceruse încă nimic îl încurca pe el, care avea întotdeauna ceva de dăruit cui îi trebuia şi cui avea el chef şi plăcere, Mihai era un generos, dar cu o memorie a sentimentelor riguros scurtă, care îl ajuta de minune în afaceri şi îl încurca acum, când nu ştia efectiv în ce categorie de oameni să o încadreze pe Alexandra care îl privea cu toţi ochii sufletului larg deschişi către el.

Văzând privirea aceea atât de devotată aţintită spre el, Mihai simţi deodată cu acelaşi instinct cu care încheia afaceri de succes, că trebuie să se piardă undeva în spaţiu, departe de această femeie care-i sorbea şi îi cerea zilnic sufletul, ori ce mai rămăsese din el, aşa că în următoarele zile nu o mai căută, laş, la telefon, întrerupse absolut orice comunicare cu ea şi, vesel că a scăpat atât de uşor şi fără reproşuri şi cheltuieli de Alexandra, îşi căută altă femeie, mai puţin deşteaptă şi lucidă, care să nu îi vâneze cu atâta îndârjire sufletul, ci să se mulţumească cu bobiţele pe care i le va azvârli în treacăt el.

Alexandra va muri şi va învia de durere, dar într-o zi îşi va continua fărâma de viaţă care îi rămăsese şi aceea cadou tot de la el, de la iubitul vieţii ei, Mihai, pe care de mult ce îl iubise, îl visase exact aşa cum era, demult de tot, când era copil, iar acesta se dovedise doar o proiecţie în marea lume, a visului ei secret de a avea pereche sub acest soare care ne luminează uneori atât de tare, încât ne alungă umbrele de lângă noi, care încropesc o înţeleaptă broască ţestoasă, târându-se în dreapta noastră şi însoţindu-ne tăcut în viaţă, iar Alexandra, contrar aşteptărilor, nu va muri de inimă rea, ci de bătrâneţe şi Alzheimer.

20 iulie

black night /i’m bad like jesse james

era o vreme când

gândacii stăteau agăţaţi de perdele

ca beculeţele de crăciun în pom

era o vreme când

în aer se simţea un

oarecare miros de măsea stricată

da, era acea vreme când

tata îşi ascutea de zor

cuţitele de tăiat porci în grădină

săltându-şi puţin nasul în vânt

în aşteptarea mirosului de sânge

în acea vreme s-a întâmplat

că laşul l-a înjunghiat în spate

un conflict de interese

pielea îi era roşie ca arsă de soare

şi nu ca a indienilor

începuseră să îi crească ciucuri

nişte bucăţi de carne ce umplu privirea

pieile lor interziceau culorile

cu ochelari de soare

bombăneau în beciuri

-         un conflict de interese

spuneau

***

am coborât scările beciului

am aşezat butoiul cu fundul în sus

am pus două moşoaice pe el

în ele vin

şi gândacii au început să vină

şi şobolanii au început să vină

noi, gândacii şi şobolanii

ne împăcam bine

ei mâncau de sus

ce mai era

noi beam de jos

ce mai era

o vreme

***

Au început ciorile să croncăne

Iar Dunărea de mult nu se mai aude

Oricât ai spune s-ar spune că beciul nu-i adânc şi

Acolo, oricum, sunt tot flori

I-am zis că vântul biciuieşte pereţii

Şi ea a zis că n-are ce spune

Ca şi cum ar fi fost ceva de zis despre ei

Am ieşit în stradă

Şi dinţii mi s-au lipit de crengi

 bonus track

omul peşterii

de la început

omul peşterii îşi puse capul pe piatră

îşi puse capul pe stâncă şi

stătea în amorţire

de la început

omul stătea

la auzul iernii

de la început

omul îşi aşezase capul pe iarbă

la auzul vântului

de la început femeia dansa

în jurul focului

sângele curgea prin vine

prin vene şi

încălzea ca un must

prefăcut abia în vin

de la început

(am ţipat)

nicoleta onofrei

Oraşul de teracotă

de Octavian Miclescu

Se trezi de dimineaţă, ca de obicei, îşi luă tablele şi plecă la poartă. Krasna dădea cu mătura prin curtea păsărilor ridicînd mai mult praful decît să facă curat. Ajuns la poartă, îşi arînja tabla pe o băncuţă din trei şipci, piesele, apoi începea să arunce zarurile dintr-o parte într-alta, calm, fără a muta vreuna din piese. Doar părea că face în minte diverse calcule, scheme de apărare sau de atac împotriva unui adversar imaginar, mult aşteptat. Femeile mai evlavioase îl ocoleau crezînd că toată ziua joacă table cu dracul însuşi şi începeau să tot scuipe în sîn şi să facă cruci strîmbe peste îmbrăcămintele ponosite,iar odată ajunse acasă se năpusteau în odaie făcînd mătănii pentru a nu supăra pe Domnul pentru că-l întâlnise pe Ule şi dracul său amator de table.
Prînzul veni şi dete peste Ule tot la poartă aruncînd zaruri. Krasna culesese cîteva roşii, unele mai crude, altele mai putrezite pentru o salată. Nu-şi vorbiseră toată ziua. Nici nu obişnuiau, de altfel, ea avea să vină la poartă după ce pregăti prînzul, să se aşeze în picioare alături şi să cerceteze cu privirile micul sat din împrejurul lor, copleşit de-o tristeţe şi de-o uscăciune de nedescris, fără să vezi vreun copac, vreo picătura de apa, vreo plantă verde sau ceva cât de cât umed, încît să-ţi apeşi sternul cu palmele şi să spui, Doamne, cît de părăsiţi suntem, uitaţi aici pe vecie de toate forţele naturii, de civilizaţie, rămaşi fără nimic, nimic în afară de praful cenuşiu de culoarea fierului, de culoarea cerului ca o prelungire absurdă şi apăsătoare a uliţelor, de partea cealaltă a orizontului, de unde încetară acum vreo opt ani să mai apară vreun om, vreun animal, ceva, iar toată ţara părea să fi uitat de acest sat cu o singură moară, căci nu mai interesa pe nimeni acum grandioasa clădire a morii, pe care o construiră senatorii ce alergau pe aici după cele patruzeci şi opt de voturi, cu previziuni că acest sat va fi, în cîţiva ani, dovada fericirii noii sale politici, că vor mînca mai bine după construirea morii, dar nici nu terminaseră bine că senatorii dispăruseră, iar autobuzul, care venea din trei în trei sîmbete, oprind la vreo unsprezece kilometri de sat pentru a nu devia de la traseu, încetă să mai circule, iar odată cu el dispăru, aici, în sat, noţiunea de sîmbătă, apoi de duminică, de miercuri, de săptămînă şi de an rămînînd doar cîteva cioturi de zile pînă cînd, într-o după-amiază sătenii se pomeniră doar cu zile urmate de nopţi. De atunci, de pe vremea autobuzului, în sat rămăseseră patruzeci şi opt de oameni, nimeni nu se născuse, nimeni nu murise deşi cu toţii erau foarte bătrîni. Ule era ceva mai tînăr decît ceilalţi, cam cît avea locul acesta, satul. Toţi fuseseră aduşi din toate colţurile ţării pentru a popula şi domestici Bărăganul; printre cei bătrîni umbla o vorbă cum că, demult, imediat după război, oamenii închişi aici, în Bărăgan, ar fi construit un oraş secret ca să-I ferească de inchiziţia cîmpiei şi cea a statului. Înainte se vorbea în şoaptă despre asta, de frică, iar acum tot în şoaptă pentru că nu mai crede nimeni.
Ule îşi strînse fără grabă piesele şi îndoi tabla de joc în timp ce se ridică în capul oaselor, amorţise. Privi şi el uliţa pentru ca apoi să o urmeze pe Krasna pînă-n fundul curţii unde aveau să mănînce salată de roşii aproape putrede. Cînd se aşezară, ea scoase dintr-o cîrpă mototolită o bucată de brînză verde şi tare ca fierul, pe care o linseră în chip de desert. După masă Krasna intră în casă pentru a împleti. Terminase de mult ultimele frînturi de lînă, căci nici oi nu aveau, şi se apucă de despletit plovăre, ciorapi, mănuşi ca apoi să se apuce din nou de împletit. Ule plecă la poartă şă-şi continue partida de table. Lumina molcomă a amezii adormi tot satul lasînd o linişte atît de apăsătoare, încît puteai auzi gîfîitul celor cîteva găini de prin sat.
Atunci, după ce privi o vreme în gol, o porni pentru prima oară prin satul cu o singură moară, unde se născuse şi copilărise alături de Krasna, înainte de a se căsători şi de a rămîne în casa părinţilor, o casă ca toate celelalte din sat, construite din pămînt şi ţăruşi din lemn, acoperite cu petice de carton presat şi tablă care, pe ici pe colo, mai străluceau ruginite pe deasupra gardurilor ştirbe, ridicate ca adevărate fortăreţe împotriva ciulinilor care mai dădeau năvală în unele seri de toamnă, dansînd pe şuierul vîntului un motiv aproape macabru în lungul celor trei uliţe, la capătul cărora se oprise acum Ule, iar în faţa lui se desfăcea aceeaşi cîmpie diabolică prin calmitatea şi liniştea ei, cu drumul îngust, tărăgănat ca de om beat, ce ducea spre nord, cu fîntîna ce era şi ea departe de sat arătînd nehotărîtă cu o cumpănă nu tocmai dreaptă înspre văzduh şi cu cerul mult prea jos, ca o domnişoară bătrînă, o soră mai mare a pămîntului crăpat de salpetru(?), căci semănau leit încât el putea vedea crăpăturile oglindite pe deasupra capului de puteai jura că nu sunt nori ci, pur şi simplu, crăpase cerul de secetă.
Scurta plimbare îl făcu să se simtă mai bine şi începu să fluiere uşor, să îngîne un fluierat, de fapt, căci nu ştia să fluiere. Mări pasul pentru a ajunge de grabă acasă, să-şi vadă femeia fără de care nu putea să se simtă în largul său pentru prea mult timp şi o găsi întristată, cu andrelele alături, pe marginea patului, iar o lacrimă îi ungea obrazul, pornită dintr-un regret al vieţii adînc săpat în suflet şi din lipsa vreunui prunc pe care să-l iubească şi să-l crească, aşa cum auziseră ei cîndva, pe la părinţii ori bunicii lor.
– Anul ăsta cred că am să mor, Ule!
El încremenise undeva între uşă şi pat cu privirea cercetînd lacrima de pe obrazul Krasnei. Era a doua sau a treia oară cînd îşi vorbiseră de la căsătorie în coace, ba chiar mai de mult căci tinereţile lor se aflau acum undeva în urmă, îngropate în istorie, dar ce era cu anul ăsta, se întrebă, însă îi era teamă să mai facă un efort pentru a se apropia de pat şi rămase locului urmărind traiectoria sinuoasă a lacrimii.
– Am să mor anul ăsta!
Acum auzise, i se desfundaseră urechile şi înaintă spre ea prin cameră ca şi cum ar fi încercat din răsputeri să nu răstoarne şi să spargă ceva de mare valoare.
– Nu, n-ai să mori!
Acest nu, n-ai să mori, sună mai mult ca gîjîitul unui mut, se lovi de trei, patru ori de pereţi şi ţîşni afară, în curte lovind în treacăt şipcile gardurilor şi răspîndi în tot satul o veste groaznică şi bizară în acelaşi timp, cineva avea să moară în cele din urmă în acest sat cu o singură moară, fără vreun cimitir, după cum auziseră de pe la părinţii lor că ar fi avut fiecare sat, dar nimeni nu făcu vreunul pentru că nu ştiau cum arată; nu, n-ai să mori, repetă Ule mai hotărît şi mai articulat.
– Ba am să mor, să ştii! Iar cînd se va întîmpla, vreau să mă laşi aici, în pat, sprijinită de perete şi cu faţa spre fereastră.
Lacrimile sfîrîiau pe obrazul stafidit ajungînd cu chiu cu vai în vîrful bărbiei, unde se evaporau în aerul încăperii; Ule respira greu ca şi cum ar fi vîslit o zi întreagă: era emoţionat şi se priveau în liniştea după-amezei. Aşa vorbiră pînă spre seară, cînd Ule plecă în sat să caute, nu ştia ce, dar simţea o nevoie acută de a căuta, căci intervenise un lucru în viaţa sa care i-o schimbase, nu mai putea juca table, nu va mai avea aceeaşi viaţă pentru că, pe cît se pare, Krasna avea să moară anul acesta, îşi spuse complet încrezător în vorbele femeii, mai ales în acele picături de udătură ce-i năvăleau din colţul ochilor pe chip, semn neîndoielnic al anului morţii femeii pe care a iubit-o din copilărie, căci simţea că o are pe Krasna tocmai din primii ani ai prunciei, chiar de dinainte, se născuseră alături, şi-şi repetă asta în gând in timp ce colinda uliţele pline de zvonuri cum că femeia lui Ule va muri curînd, iar undeva, într-unul din capetele satului, cîteva familii se pregăteau de înmormîntare, căci săraca Krasna era rece de ceva zile ca nopţile de iarnă.
Nu găsi nimic în sat care să-i dea, undeva în interiorul lui, sentimentul de înmormîntare şi se întoarse acasă, se aşeză pe marginea patului unde Krasna tocmai adormise cu lacrimile uscate pe ambii obraji întineriţi faţă de după-amiază, da, într-adevăr, în ochii lui întinerea miraculos stăpînită de un somn adînc şi liniştit, încît atunci cînd se trezi ridurile aproape că-i dispăruseră în pielea netedă şi vorbiră în continuare nemaisăturîndu-se de atîtea vorbe care invadau camera, casa, se înghesuiau prin pod şi respirai cu greutate aerul acela încărcat de fel de fel de cuvinte plutitoare sau ce se tîrau pe la picioarele patului, încît Krasna se văzu nevoită să-şi mişte mîinile ca şi cum ar da de-oparte o perdea imaginară şi se ridică în capul oaselor pentru a-i povesti iubitului ei, ah Doamne, frumos mai e să vorbeşti, să iubeşti vorbind, şi ştii, pe cînd era linişte aici, iar tu rămîneai la poartă, am descoperit ceva extraordinar dedesupt, arătă plină de iubire în jos, spre beci, iar sprîncenele ei deveniră mai vii ca niciodată la fel cu întregul chip desfigurat de tinereţe şi de frumuseţea vorbelor dimprejurul lor, care se revărsau din toate crăpăturile afară, în curte, şi fluviul continua să-şi croiască drum prin şanţurule uliţei, apoi pe cea care tăia cîmpia, iar cînd depăşi fîntîna cu apă sălcie, Krasna îi povesti totul despre averea lor din beci, despre treptele cele roşii din teracotă care coborau pînă undeva în apropierea centrului pămîntului, iar la capătul lor se desfăşura oraşul, unul mai mare decît cel mai mare oraş din lume şi mai părăsit decît cel mai părăsit oraş din lume, plin de pereţi din teracotă roşie, cu multe străzi şi bulevarde, iubitule, cu vitrine şi maşini moarte alături pe trotuarele cu stîlpi înalţi pentru iluminat, pe care nu i-a văzut niciodată arzînd de cînd se plimbă pe acolo, de vreo patru duzini de alte duzini de zile, căci înşiruirea zilelor o pierduse de pe vremea dispariţiei autobuzului din trei în trei sîmbete, cînd cîmpia îşi pierdu întreg calendarul lăsînd oamenii doar cu o simplă înşiruire de întuneric şi lumină, acolo însă, îi povestea cu sufletul la gură, simţea o mică adiere a unor zile, ce îi stîrneau într-un mod ciudat amintiri din anii prunciei şi din vremurile în care nu-şi vorbeau, nici acolo nu auzeai nimic, dar înţelegeai povestea fiecărei cărămizi, fiecărui bulevard şi acest loc, dragul meu, m-a învăţat cum este să vorbim, să ne îmbrăţişăm cu vorbele, şi într-adevăr accentul ei se deosebea cu mult faţă de al lui, care cu mari eforturi reuşea să articuleze puţinele cuvinte pe care le cunoştea şi să-şi înţeleagă femeia iubită ce stătea în faţa lui, neajutorată în mîinile frigurilor morţii, ultimelor clipe umbrite de acest delir de cuvinte din cauza cărora îl usturau acum ochii şi, pentru prima oară în viaţă, simţi acele bobiţe de udătură întîi umezindu-i ochii, apoi curgîndu-i pe obraz, dar înăuntrul său nu simţi nimic deosebit, ci o tristă durere pricinuită de vederea acestei femei ce era cuprinsă de delir şi povestind lucruri bizare ce-l buimăceau, căci, doamne, ce frumoasă era liniştea din sat, iar acum cea mai mică frîntură de linişte părea sumbră, sinistră aruncată peste lucrurile din jur, şi dacă îţi încordai bine auzul puteai distinge scîrţîitul mobilei sub apăsarea ei, lucru ce te făcea conştient de faptul că satul se schimbase radical odată cu revărsarea aceea de vorbe aducînd la viaţă un monstru adormit al acestei cîmpii cu nimic sinistră prin liniştea, canicula şi sărăcia ei de aprope o duzină de veacuri, nu, n-ai să mori, repetă cu un accent puternic dar nehotărît, iar ea păru că observă pentru o clipă lipsa de convinge a preaiubitului ei soţ şi porni pentru prima oară să-l sărute, însă perdeaua tot mai densă de vorbe dintre ei făcu imposibilă atingerea buzelor , se sărutară în vînt, iar ea părea tot mai tînără cu unghiile înroşite şi sprîncenele mai arcuite decît le cunoştea el, uluit de schimbările femeii sale, cu gîndul că aşa ar trebui să fie moartea, frumoasă şi tînără, căci satul nu cunoscuse niciodată un astfel de eveniment, temîndu-se că ea va muri, va pleca cine ştie unde şi n-o va mai vedea vreodată, dar ea muri spre dimineaţă cînd Ule crezu că adormise obosită de delirul din noaptea precedentă şi după ce o aşeză cu grijă în lungul patului ieşi la poartă cu placa de table îndoită la subraţ, în căutarea aceluiaşi partener de joc necunoscut şi nevăzut de nimeni, decît poate de el, ce arunca zarurile ca într-un gol imens, cu mişcări obosite ale mîinilor, cearcăne învineţite în jurul ochilor iar sprîncenele înăsprite la fel ca buzele strînse şi încrestate de neliniştea ce-l stăpînea şi bună ziua, se pomeni că articulează în timp ce un bărbat se apropia de el şi de tabla de joc.
– Bună ziua, se auzi din zumzetul nemaiîntîlnit în sat pînă acum. A murit Krasna, nu?
– Da, i se răspunse bărbatului, a murit azinoapte.
Au pornit amîndoi pînă-n fundul curţii unde se afla moarta. Spre surprinderea amîndorura, femeia se mai afla încă acolo, întinsă în lungul patului, cu obrajii netezi şi uşor înroşiţi, mult mai tînără decît o ştiau Ule şi restul sătenilor. Ule simţi pentru a doua oară o uşoară emoţie în coşul pieptului, iar bărbatul rămase încremenit în tocul uşii, cu ochii holbaţi la tînăra întinsă pe pat iar buzele zvîcneau ca şi cum ar fi vrut să spună ceva, însă nu reuşi să scoată vreun sunet; cunoscuse moartea şi nu se aştepta să fie într-atît de frumoasă. De emoţie, fugi pe poteca de lîngă casă şi ţîşni în uliţă alergînd spre casă. Repede se duse vestea că, într-adevăr, Krasna muri cu o noapte în urmă, iar moartea o transfigură într-un hal de nerecunoscut, încît satul vuia de frumuseţea morţii, iar multe femei deveniseră invidioase pe Krasna şi pe moartea ei atît de frumoasă şi bărbaţii îl invidiau pe Ule de aşa soţie.
După vreo două săptămîni, femeia arăta la fel iar Ule, împins de săteni, o îngropă la cîţiva paşi de fîntînă, după cum povestea bătrînul satului, Iabob, că ar fi făcut părinţii lor odată. Atunci Ule simţi prima bobiţă de udătură pornită chiar din străfundul pieptului prin colţul ochilor şi puse degetul s-o prindă, dar din cauza secetei lacrima începu să sfîrîie acolo, pe buricul degetului, şi dispăru sub privirile lui. Sătenii nu băgară de seamă acest amănunt şi pornică fiecare spre casă, iar Ule rămase cu gîndul că va muri şi el şi se bucură într-atît încît simţea cum i se umple inima de bucurie, de-şi simţea gîtlejul sufocat de nerăbdare şi plecă în fugă acasă pentru a muri, of doamne, ce frumuseţe, îşi spuse mai repede decît bătăile inimii, care îi lovea pieptul din interior ca niciodată. Ajuns în camera unde murise Krasna, se întinse în pat şi începu aşteptarea, se foi de pe o parte pe alta, căuta ceva care îi era folositor la a-şi vedea chipul şi nu găsi nimic, nu avea nici o oglindă, dar simţea nevoia de a-şi vedea chipul, fruntea, ochii, şi se nelinişti căci nu simţea pe trupul lui vreun semn de frumuseţe, şi nici într-un caz una atît de mare încît să moară, se gîndi că i s-o fi părut întîmplarea cu acea picătură, îşi luă inima în dinţi, se ridică iute din par şi, după ce îşi pipăi atent chipul, nimic care să semene cu frumuseţea, spuse alergînd pe una din uliţe spre casa bărbatului ce se interesase de moartea Krasnei, una deosebită, îşi închipuia aruncînd tălpile prin praful ce se uscase după acel potop de vorbe revărsat prin toate colţurile satului pînă hăt, în zare unde continua cîmpia la fel de ruginită ca acum două săptămîni, ca acum un secol, dar nu găsi nici o casă care să-i inspire faptul că acolo ar fi putut locui acel bărbat, parcă îl văd, înalt, bine legat, cu o barbă grizonată şi stufoasă, pînă aproape de mijloc şi părul la fel de lung şi lipsit de acea putere a culorii din tinereţe, iar tabloul se completa încet-încet în mintea lui Ule în timp ce se îndrepta spre casă înfrînt, asudat de efortul aducerii aminte a acelui bărbat ce se interesa de Krasna, apoi de Krasna pe cînd era soţia lui, bătrînă şi tăcută, căci acum toată lumea luase obiceiul ei de a vorbi, stîrnind atîta larmă că alungaseră calmitatea cîmpiei, obicei învăţat de la acel oraş de teracotă din delirul ei, din beciul casei lor spre care se îndrepta acum Ule măturînd cu picioarele praful Bărăganului ce pufăia în urma lui şi, odată ajuns la uşile beciului, se încordă să tragă de belciugele ruginite, iar primii ciulini ai toamnei se rostogoleau iuţi prin sat şi vîntul începea să şuiere în şoaptă pe cînd el porni spre oraşul de teracotă pe nişte trepte înguste roşii, şi pe cît cobora pe atît lumina cîmpiei pălea, pînă cînd dispăru de tot odată cu cea a cerului, a soarelui, şi se afunda cu mişcări lente şi tainice lăsînd în urmă încetul cu încetul satul acela cu o singură moară, lipsit de zilele calendarului şi de atobuzul din trei în trei sîmbete, iar treptele aleii începură din nou a prinde culoare, tot una roşiatecă, alunecînd molcom una după alta pînă la capătul aleii care dădea într-un bulevard vast care, după ce trecu printr-un gang, i se desfăcea în faţa ochilor asemeni unui evantai, cu stîlpi de iluminat, înălţaţi de-o parte şi de alta a bulevardului, care spărgea cu un bubuit puternic liniştea din timpanele lui Ule prin fel de fel de automobile, trecători certăreţi, încît simţi o presiune ameninţătoare în urechi şi îşi vorbea singur, dus de acel val de oameni, fiecare cu drumul său, doamne, de-aş ajunge mai repede acasă, dar împletindu-se într-un uriaş lanţ ce zornăia zgomotos pe dalele de teracotă ale trotuarelor, totuşi avu curajul de a se opri la un chioşc de ziare pentru a întreba urîcios aveţi chibrituri, iar dinăuntru i se răspunse că da şi începu o tornadă de nume de fabrici de chibrituri, iar el ceru două duzini la nimereală căci tare se grăbea, de-aş ajunge mai repede acasă, doamne, luă în grabă şi un ziar stufos ca apoi, după ce le aruncă în diplomat, să mărească pasul, să cotească la dreapta pe o stradă mai puţin aglomerată dar cam la fel de lată şi să alerge spre o staţie de tramvai pentru a se urca în ultimul moment într-unul, ştiind că aceasta este ultima cursă şi, dacă l-ar fi pierdut, cu siguranţă ar fi trebiut să traverseze pe jos trei sferturi de oraş, şi nu era chip de a lua vreun taxi, căci în ce metropolă eşti în siguranţă într-unul din astfel de automobile, gîdea de fiecare dată cînd era pe punctul de pierde ultimul tramvai, cu luminile sale difuze aruncate în semiobscuritatea bulevardelor, ca într-un sfîrşit străzile să se îngusteze din ce în ce mai mult, iar Ule, cu puţin înainte de a se sfîrşi cursa, să coboare în ultima sa staţie, cu valiza într-o mînă, cu sacoul aruncat pe braţul celălalt şi cu răsuflarea întretăiată de bătăile rapide ale inimii pe treptele celor şapte etaje pe care era nevoit să le urce la fiecare sfîrşit de zi, înainte ca uşa să se deschidă, să arunce sacoul în cuierul de la intrare şi să se aşeză la masă; Krasna era o bună gospodină, iar după ce mîncară de seră, făcură dragoste pînă spre dimineaţă, cînd teama ca ea să moară îl va încerca din nou.

Nona Tatiana Ciofu

Împăratul Gunoaielor

Între Sublim şi Cotidian

A citit Andrei Florea. A citit corect şi frumos: 1) "atunci când nu mai poţi urca/ zboară" 2) "ţi s-a vărsat o lacrimă/ din ciurul pe care îl umpli cu sârg/…/ nu ştiu de ce/ nu te mai saturi/ cu golul/ din borcane" 3) "smulge-mi o pană şi taie-mi aripile/ poate aşa voi fi şi eu om" 4) "cu toţii am urcat dealul/ ce ne-a adus pe culmea/ celui mai adânc abis// norii ne gâdilă aici/ pe fundul prăpăstiei/ şi ne spun să nu urcăm/ niciodată în cuib/ dacă nu ştim/ zbura".

Băieţii şi fetele au comentat. Au comentat corect şi frumos.

Panait Căpăţână crede că textele prezentate se cam subţiază pe parcurs, dar sunt bune. Radu Vartolomei este de părere că autorul trebuie să taie, să mai lucreze marfa…şi e bine. Ion Avram observă obsesia lui Andrei Florea pentru tema zborului, temă susţinută prin modernism original, prin lirism discret, temperat. Mai departe, Cristina Dobreanu consideră că textele sunt redundante, pline de expresii nepotrivite, iar Nicoleta Onofrei zice că directitudinea textelor (mai aproape de proză, decât de poezie) este salvată de alegoric. Stela Iorga nu poate să nu scruteze expresivitatea elevată a poemelor prezentate, calitate care vine numai din lecturi susţinute, din reflecţie. Simona Vartolomei vede poezie în toate textele lui Florea, vede chiar şi un volum cu astfel de poezii. Iar domnul Radu Dragomir consideră că are de a face cu poezii lipsite de poezie, pe când Erica Diaconu remarcă un stil dificil şi pretenţios. Anca Şerban găseşte doar încercări de poezie şi lungiri inutile ale textelor, iar Gelu Ghemiş consideră că stimabilul poet se află între sublim şi cotidian.

Ion Zimbru

Astăzi, în cenaclul „Noduri şi Semne” şi împrejurul orei 18, în clădirea redacţiei „Viaţa liberă”, Stela Iorga citeşte poezii. Năpustiţi-vă, aveţi ce culege, a venit toamna! Relaţii despre cenaclu: 0746167284.

Lectură Ştefan Ciobanu, 17.06.2011

Cavalerul cronometrat

imense
vor veni caii
pentru fiecare om câte unul
şi ne vor împinge din aşternuturi
cu marile lor boturi umede
ne vor scoate din case zvârlindu-ne pe scări
ca pe nişte suluri de postav

ne vor împinge aşa printre blocuri pe străzi prin oraşe
vor ajunge cu noi pe câmpii
prin păduri

ni se vor lipi de pleoape frunze şi crenguţe

pe sub cea mai frumoasă paradă de nori
vor intra în ape şi ne vor rostogoli pe fundurile oceanelor
ca pe nişte trunchiuri
caii de lemn ai copilăriei cu boturile mari

imense


despre obsecenitatea păsărilor

promite-mi
că o să fii lângă mine
când va bate dumnezeu cu unghia în geam

îmbrăcată în rochiţa aceea de tenismană
vei aşeza oraşul pe o tipsie zburătoare

în timp ce inimile oamenilor vor urla
ca nişte animale la tăiere
soarele va intra în tine ca o monedă într-un tonomat

promite-mi
că doar un sân de-al tău va deveni coasă
celălalt va rămâne pe noptiera din beznă
îmbrăcat cu rochiţa aceea de tenismană

promite-mi multe
ştii
în trena glonţului doar
visătorii zvâcnesc fericiţi


regulamente interioare

mă gândeam la un bulevard făcut de un vierme într-un măr
la o coamă pur sânge
la o iubire verde ca îngheţata de fistic
la nişte monede din hârtie căzute prin iarbă

la televizor era un film cu un pictor
avea degetele bandajate
stătea într-o grădină şi privea un cal alb
care îmi mânca mărul din palmă.


să-mi sculpteze cineva un glonţ

dimineaţa sunt primul care scrâşneşte dinţii
porumbeii îşi iau zborul de pe pervaz
văd cum sunt înghiţiţi de soare

deschid geamul
zgomotul mişcă frunzele
răcoarea tabără pe mine cu pumni mici

adormit nu disting
o baltă de un câine chircit

din acest moment mă gândesc la ea
este atâta tăcere în casă când mă gândesc la ea
şi toate simţurile revin în trup
ca nişte muncitori la lucru

nevoile fiziologice înlocuiesc
rugăciunile de dimineaţă
văd toată mizeria din mine ca pe o comoară

pun ibricul în palma de foc a aragazului
rămân cu mâna pe mâner
aştept să mă frigă

am multă răbdare în durere
dar asta e altă problemă



amintiri ulterioare

oraşul simţit

când am ajuns în oraşul plin de catarge
nu mai ştiu dacă era totul pierdut
ţâşneau de lângă manechine spărgând vitrinele
se îndreptau ameninţător spre soare
dar se opreau nu foarte aproape de nori

mă gândeam că aş putea să îmi fac din ele
un scăunel pentru bătrâneţe pe care să stau
sau sub care să toarcă pisica aceea din pisică
despre care se tot vorbea prin lume

din difuzoarele postului de radio local
atârnate de ziduri
se auzea marea ca un om ce trăgea să moară

cu toţii erau plecaţi
lăsaseră lingurile suspendate la nivelul gurii

ţin minte amiezile când
asemeni unui osândit obligat să-şi revadă
faptele incriminate
priveam paturile goale ale copiilor
ciuruite de catarge



drum bun

în dimineaţa aceea
toţi oamenii întinseseră de la ferestrele lor
nişte cabluri oţelite pe care mergeau încet
spre unde aveau nevoie
într-o zumzăială surdă

se mişcau precaut ca nişte bătrâni pe gheaţă

miile de cabluri se pierdeau în zare intersectându-se
formau o burtă sub greutatea tălpilor zdrelite
de care picăturile de sânge atârnau ca nişte mere

pe relieful străzilor goale
se vedea doar un caroiaj de umbre

eram decis să duc pianul chiar şi în condiţiile acelea
şi am cautat sub clape
o pereche mai groasă de ciorapi




de centru atârnă un bec

să le zicem dorinţe

seara se poate întâmpla orice
poate începe să mă doară capul
îmi pot aminti cum
de când a murit
bunica nu mai spală vinerea

unii oameni pot ghici într-un pumn de pastile
cum le va fi
eu aş putea crede
că sunt fachir şi m-aş întinde pe pat
visând că merg prin lume
cu steaguri de pirat fluturând din umeri

seara se poate întâmpla orice
se poate arde chiar
becul din faţa blocului
care pâlpâie de atâtea nopţi




confort supreme

ora exactă stă pe hol ca o cămaşă murdară
şi bate darabana în molii

fiindcă nu au văzut cocoşi pe inelare
scafandri
cu câte o cheie franceză de aur
caută înecaţii din cinematografe

liniştea
îmbrăcată în gimnastă
roteşte continuu un cerc mare pe trunchi

cu toate astea iubita
preferă să rătăcească prin livadă
ţinând stelele între sâni




acomodarea

cuvinte pline de iarbă
erau împrăştiate pe câmp

măi amibelor
le spuneam
fiţi vigilente sub masa voastră

vântul adia
mişcând găleata din cumpănă
în care peştişorul de tablă
îşi trăia visul de tablă




spaţiu velin

când sunt într-o cameră goală
pe care nu ştiu cum să o umplu
îi pun într-un colţ
un pahar cu lapte

apoi
mă aşez undeva mai la dreapta
sau mai la stânga
şi aştept
firesc
să încep să levitez

în centru nu pun nimic
de centru are atârnat vecinul
un bec





într-un punct în sfârşit

i-am spus să aibe somnul clar
s-au dus zilele când
ni se frecau ochii de ziduri
acum stăm într-o lână de aur plină de ulei
pe un câmp pe care s-au împrăştiat
turiştii dinamitaţi

ferice de cei ce dorm treji
sub soarele cu raze de sticlă

ferice de noi că avem obrajii
din frunze uscate
şi aşteptăm în faţa unei piramide
pe deasupra căreia
trece o altă piramidă
ca un nor




fiii apusului

pentru că nu a mai fost timp nici să ne legăm bocancii
şireturile curgeau însângerate pe lângă glezne

luaserăm cu noi în buzunare
doar flăcările lumânărilor de la părinţi

când ieşeam din oraşe
ne vedeam cel mai bine unul pe celălalt
atât de rari dar niciodată mai puţini
cu hainele rupte în fâşii subţiri ca limbile de ceas

viii cară morţii se auzea tot timpul în liniştea din jur
precum un ecou împărţit aproape frăţeşte între soldaţi

când se lăsa noaptea şi se făcea frig
îmi trăgeam craniul comandantului ca pe o glugă




în rest plimbări de voie

în rest plimbări de voie

ea are un fel de mlaştină pe buze
mai mult presimţită decât moştenită
şi ziduri trecute într-un catalog de bijuterii
ziduri din acelea groase în care se odihnesc
pumnii trecătorilor

o privesc cu respect deci fără nostalgie
cu o pipă pe care mi-o aprinde doar soarele
merg ca un feribot prin mulţime
şi nu o să îi uit niciodată ochii
ca două linii de cale ferată
îmbrăţişate de mărăcini




dor de mesteceni

trăiesc într-o lagună de unul singur
cu o lumină gălbuie pe faţă
de parcă aş avea o lumânare agăţată de lobul urechii
soarele îşi face de cap ce-i pasă
firele de nisip ticăie fără oprire
algele se zbat în valuri ca nişte cămăşi

când plouă
când dă dumnezeu şi plouă
fac un efort de imaginaţie
îmi transform sprâncenele în ţigle
stau pe prispa unei case
în grădină o tânără multiplicată de mii de ori
se piaptănă cu degetele

sunt fotograf doar când nu găsesc cadavre
mă leg la ochi - un tic dobândit din neatenţie –
mai fac un efort de imaginaţie
fotografiez colegii de şcoală
le spun să se depărteze să intre toţi în cadru fie şi claie
ei se urcă în trenuri şi se depărtează

apusurile îmi aprind umbra
excavatoarele au făcut de multă vreme un imens cerc în jurul meu
dar eu pedalez de nebun mai că nu-mi iau zborul
iese transpiraţia la plimbare pe corp dar ea
netrebnica de ea
nu este cu mine să ne admirăm spiţele acoperite de carne
să ni se aşeze fluturi pe degete ca nişte inele

locuiesc într-o lagună
de fapt
o plimb legată prin lanţuri de o gleznă oarecare