Primăvara după Toma

Cei care nu au ajuns la şedinţa trecută de cenaclu au pierdut lectura Simonei Toma care, asemeni lui Alberto Moravia, preia fragmente din lumea înconjurătoare şi o închide într-un sanatoriu cu scopul evident de a exorciza aşa-zisele probleme mărunte, dar de mare intensitate ale individului.

           Cu un limbaj minimalist, contemporan construieşte dialoguri cinematografice, schiţând cu repeziciune imagini emoţionale pline de culori dramatice, iar pentru a crea senzaţia unei texturi sociale palpabile şi a unui plan mai adânc, împrăştie câţiva stropi de umor, de o uşoară vulgaritate, fără a-i asigura însă prin asta forţe motrice şi fără a zgâria foarte mult hârtia.

Deşi Simona descinde din poezie, în majoritatea textelor de vinerea trecută nu face apel la metafore pentru a le încărca, ci le lasă să curgă liber redând astfel într-un mod coerent diverse tipologii umane. Iar în această construcţie pare că se foloseşte doar de o singură unealtă, dialogurile propriilor personaje, ferindu-se cu o oarecare înţelepciune de a interveni asemeni unei voci din off, vocea moralizatoare a naratorului, lectorului dându-i-se iluzia faptului că ar fi unica entitate căruia i se rezervă dreptul de a trage concluziile.

Cu mână sigură, personajele se descriu pe ele însele, schematic, sacadat, într-o succesiune rapidă, fără a apela la măşti, la farduri sau la operaţii estetice, vorbind continuu şi consumându-şi fiecare propria-i monodramă che move il sole e l’altre stelle.

Ultimul text însă, Sarabanda, face notă discordantă cu celelalte. Aici autoarea nu mai încearcă să creeze lucruri surprinzătoare folosindu-se de persoane comune şi de fundaluri banale, ci jonglează cu ficţiunea şi cu non-ficţiunea în fraze succinte, emoţionante iar tu, ca lector, simţi cum apelează la cruzimea poetică a sentimentelor.

Asemeni poeziilor Simonei Toma şi proza ei conţine filonul singurătăţii ca ax principal de raportare asupra vieţii, potrivit unei voci interioare care îţi vorbeşte mereu de ale sale, de tezaurul său sufletesc, dar îndepărtat.

Textele de vinerea trecută demonstrează faptul că autoarea se descurcă foarte bine pe spaţii restrânse, are imaginaţie dublată totodată de ustensilele necesare prozei, ceea ce ne îndeamnă pe noi, lectorii, să-i dăm un like acestui prim pas hotărât spre proză, iar pe autoare o angajează pe viitor în a ne demonstra mai mult, de a încerca să-şi extindă spaţiile de expresie, de a-şi definitiva această tehnică de obţinere a unor efecte inedite.

Au consemnat pentru dumneavoastră: Stela Iorga, Victor Cilincă, Carmen Neacşu, Nicoleta Onofrei, Marius Grama, Tudor Neacşu, A.G. Secară, Ana Maria Panagatos, Anca Şerban Gaiu, Leonard Matei, Marius Chiru şi Octavian Miclescu.

Acestea fiind spuse, vă aşteptăm şi astăzi, de la orele 18:00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, pentru a asculta poeziile Stelei Iorga, dar nu fără a împărtăşi impresiile de la lansarea volumului de poezii, „Jpg-uri” al Ancăi Şerban-Gaiu.

Octavian Miclescu

Ceai de iasomie

Stela Iorga

La drept vorbind Răzvan își luase o metresă numai şi numai pentru  a-i ţine de urât când ploua afară, ori ningea, când era el de gardă şi când venea acasă nu avea cine să îi facă o supă caldă şi să-i spună o vorbă de întâmpinare.

Femeia pe care o luase în casa lui îl iubea cu adevărat de foarte mult timp, cu mult înainte de a fi el celebru şi bogat, aşa că dinspre partea vreunui partaj murdar nici nu putea fi vorba, mai ales că Ioana îşi câştiga singură pâinea şi încă în mod foarte onorabil, ca purtător de cuvânt al unuia de prin provincia lor.

Singurul lucru care-l necăjea pe Răzvan erau după amiezile de vară, când mai mult ca niciodată visa la o altă femeie, pe care de fapt nu o întilnise niciodată, o femeie foarte frumoasă şi foarte graţioasă, nicidecum băieţoasă ca Ioana, care purta părul tuns scurt, scurt, aproape băieţeşte.

Răzvan mai ales visa la acea femeie de parcă ar fi cunoscut-o de mii de ani, uneori i se părea că o zăreşte pe stradă şi atunci accelera maşina să o vadă pe necunoscuta care traversa mlădioasă strada şi pentru toate acestea încerca un sentiment profund de culpă, fiindcă Ioana simţea că Răzvan se gndeşte la o femeie în afara ei şi totuşi nu îi putea reproşa nimic. Atunci avea ea obiceiul de a cumpăra o sticlă de vin roşu, pietros, aşa ca bărbatul din faţa ei, se aşeza la masă cu el şi încercau să bea un pahar împreună.   Buzele bărbatului schiţau un mic zâmbet superior, cu o nuanţă de mică batjocoră, fiindcă înţelegea că femeia din faţa lui voia cu orice chip să ajungă la femeia din sufletul lui, dar zâmbetul lui politicos şi distant punea o piedică între aburul cald al vinului bun şi femeia mlădioasă, cu părul punţin lung, cam până la baza urechii, care-i cădea liber în bucle mari şi unduioase ca toată faptura ei. De fapt dacă Răzvan ar fi putut să o deseneze, ar fi făcut doar o linie şerpuitoare şi atât, fiindcă la atât se reducea mişcarea ei fluidă, care parcă curgea prin aerului împrejumuitor.

Ioana îşi bea aproape singură paharul cu vin şi apoi îl lăsa dezolată pe bărbatul ei atât de iubit, să stea singur şi să soarbă visător din paharul lui de vin, visând la femeia din sufletul lui, aşa cum trebuia ea să fie, fără stridenţe, fără asperităţi, moale şi mătăsoasă la pipăit aşa cum era părul ei castaniu, iar ochii, ochii aceia bărbatul îi vedea mereu în faţa ochilor lui : verzi cu ape, ape albăstrui în ei, ochi în care să te cufunzi încet, în timp ce îi mângâi părul moale, „mă iubeşti”, iar ea să zâmbească numai cu ochii şi să îţi alunece lin din braţe, către dormitor.

Aceasta visa Răzvan de o viaţă de om şi visul lui încă nu prinsese viaţă, datorită numeroaselor femei cu care împărţise singurătatea şi supa caldă, dar mai cu seamă simţea că alungă femeia din suflet cu prezenţa zgomotoasă, imperativă şi voluntară a Ioanei, care ştia cu precizie de unde să ia absolut totul în casa lui şi să pună la loc fără a-i face lui nervi, fapt care aproape că îl scotea din minţi, fiindcă Ioana era aproape perfectă în meticulozitatea cu care trăia şi cu care îi ordona şi lui zilele, când de fapt el ar fi vrut să tânjească uneori aşa, fără noimă şi fără agendă, fără musafiri şi fără obligaţii sociale, care decurgeau din statutul lui de medic.

Avea zile când se simţea aproape bolnav de „femeia lui”, cea din suflet, pe care o simtea cu înaintarea în vârstă din ce în ce mai aproape şi mai reală, până în ziua când prietenului lui cel mai bun, graficianul, desenă în joacă o siluetă zveltă, puţin alungită şi un profil fără ochi al unei femei fără nume. Inima lui Răzvan încremeni o clipă, apoi vorbi cu glas pierit : „cine este femeia pe care ai desenat-o?”. Graficianul se uită prostit la prietenul lui, simţind că ceva nefiresc se întâmplă şi spuse cât putu de firesc : „este pacienta ta căreia i-ai făcut acum un an un transplant de inimă, nu mai ţii mine?”.

Şi deodată ca o izbucnire de jerbe de lumini în mintea lui Răzvan se făcu multă lumină, suficient de multă cât să o poată vedea pe femeia care-i fusese pacientă şi care avea o fire foarte tăcută, care nu se plânsese niciodată şi pe care niciodată nu o băgase în seamă, nici măcar în ziua externării, când ar fi putut să-i vadă măcar ochii şi buclele părului ei, dacă nu şi mâinile mici şi ferme cu care îşi tot mângâia o şuviţă de păr desprinsă mereu din buclele ei rebele. 

Nu, nu avusese cum să îi recunoască mersul unduios, fiindcă asistentele o duseseră în cărucior până la uşa spitalului, dar ochii, ochii şi părul castaniu trebuia să le fi recunoscut, numai că de atâta amar de timp obişnuit cu atâtea Ioane guralive şi imperative în viaţa lui, făptura din vis se strecurase pe lângă el delicat ca toată fiinţa ei şi dispăruse în viaţă.

Doctorul stă în faţa fişelor de internare şi caută înnebunit numele femeii pe care o visase o viaţă şi se opreşte deodată, fără să ştie de ce, ca trăsnit, la numele uneia dintre ele : Cătălina. Ce nume! Până şi numele ei dansează puţin, totul se învârte în jurul doctorului de bucurie şi-i spune încetişor numele pentru el „Că-tă-li-na”, aproape cântându-l.

Când îi va găsi adresa la care stă, Răzvan va simţi deodată că florile din mâinile lui s-au vestejit fără veste, că transpiră neobişnuit de mult şi că trebuie să fugă cu orice preţ din faţa uşii, înainte ca aceasta să se deschidă pentru el şi fericirea lui.

Nu mai avea curaj, era obosit, era cu mult prea iubit de toate Ioanele din viaţa lui, avea simţurile aproape tocite şi făcea sex din obligatie foarte bine, avea o rutină pe care simţea că femeia aceasta cu inimă nouă avea să i-o tulbure, mai erau şi pastilele, cine să i le dea, şi vizitele la cabinetul lui, când ar fi putut să o întâlnească, şi aşa mai departe, toate complicaţiile post operatorii şi post Ioane îi trecură prin dreptul ochilor lui într-o clipită şi, transpirat cum era, o luă la goană pe scări, departe, cât mai departe de visul lui cu o inimă nouă iubitoare, care tocmai îşi făcea o cană de ceai de iasomie, învelită în halatul ei de casă, când deodată auzi soneria uşii, care avea să nu se deschidă pentru ei doi niciodată.

                                                                                                   Stela Iorga

 

The Cape, Andrea Kowch

 

Sfârşitul a venit devreme

Liniştea s-a rupt trosnind ca o pânză groasă în lama unui cuţit, foşnind paşi, hârcăind, tuşind. Vasile a deschis ochii să vadă ce-a rămas din zgomotul auzit: tavanul alb şi-un paianjăn harnic în jurul lustrei, iar sub el... oameni. Poate chiar mai mulţi decât aştepta la fiecare Crăciun, la fiecare Sfântul Vasile, să le pună în farfurie mâncare caldă şi să-i cinstească cu „un pahar de vin bun, împărătesc”.

Era după Bobotează şi zăpada nu se topise. Se bucura să o zărească printre siluete, pufoasă, încă îmbrăcând pervazul. Ar fi vrut să vadă şi grădina din faţa geamului, însă pătura cu care era învelit parcă era sortită să îl ţină prizonier patului. Atât de grea îi apăsa pe picioare, şi cu atât mai mult îi creştea dorinţa să poată merge, şi pofta să mănânce tocmai din zăpada aceea curată care pândea la geam, pentru că îi era cald ca după un dans în horă şi tare şi-ar fi răcorit sufletul.

Musafirii veniseră cam târziu şi erau atâţia încât nu-i putea număra, atâţia încât părea că nu mai avea nevasta-sa scaune unde să-i aşeze, aşa că stăteau aliniaţi, în picioare, rezemaţi de mobilă. Parcă veniseră să-i dea o veste. O veste mare, căci tuturor părea că li se ineacă vorbele în gât ca nemestecate. Se întreba de ce au feţele căzute în palme, de ce le tremură bărbiile... Înţepenit acolo, parcă abia trezit din somn şi parcă nedormit de-o viaţă, se simţea mâhnit şi ruşinat că nu se poate ridica măcar să dea mâna cu dânşii, aşa cum se cuvine.

Neputinţa aceasta nu o mai cunoscuse vreodată. Încântat să-i vadă atât de mulţi, încerca un zâmbet, iar pielea din jurul gurii se întindea crăpând, ascuţindu-i durerile. Se apropia de el fiecare vizitator şi se aşeza stingherit pe marginea patului. Într-un moment din acelea, privindu-i, îi răsună în urechi vocea nevestii: Vasile, încet cu porţelanu’, nu fi zmâncit că-l spargi şi-i tot ce mai am de preţ în vitrină. Îşi plimbau mâna dreapta pe fruntea lui, coborând spre tâmple, pe sprîncene, încercând să-i desenze chipul cu buricele degetelor. Îl strângeau încet de umăr şi întorceau capul către ceilalţi, după care se ridicau brusc făcând loc altuia. Se întreba ce-or fi păţit, ce vin îndoit or mai fi băut pe la crâsma lu’nea’ Marcel din colţ, şi ce căutau acum, aşa tăcuţi, ciudaţi, la el în cameră. Doar trecuseră Sărbătorile, ce vizită o mai fi asta? se întreba urmărindu-le nedumerit mişcările .

- E bine să ai o lumânare aici aproape, că nu se ştie... Zise unul, ca un părinte grijuliu care-şi învaţă copiii să se îmbrace gros când dă frigul.

- Am, lasă că am, nu-ţi face tu griji, că zi şi noapte-i ţin lumânarea lângă pernă. Am luat-o acum, să nu va înduioşez mai tare. Mai sunt şi copiii ăştia aici, se înspăimântă dacă mai văd si asta... N-ar trebui, că la toţi ne vine rându’, dar... ce să le fac ?

Surprins, Vasile îşi opri privirea pe chipul vecinul său şi îl studie atent ca atunci când cineva îţi pare cunoscut şi totuşi nu-i.

Ioane... te ţii de glume, erai scris pe pomelnic la morţi, şi tu... cine ştie pe unde-ţi făceai veacu’ mă cumetre...?! gândea Vasile ironic - dojenitor ca un complice, în timp ce un ecou îi fulgera timpanele: lumânare, aproape, lumânare... Bine că vorbeşte cineva, dar ce vorbe!? Cui i-o mai fi venit sfârşitul acum la început de an, când lumea nici n-a terminat de petrecut? se întreba Vasile închizând ochii ca un copil, către odihnă.

Ana Maria Panagatos

Stela Iorga, proză, 7 dec., a II-a parte

                                                Şeherezada

La drept vorbind Nona văzu întâi de toate şi se îndrăgosti la prima vedere de mersul lui. Era semeţ, fără a fi cocoşesc, cu mâinile puţin în lături, dar ştergând totuşi coapsele şi cu pasul aruncat puţin neglijent într-o parte, ceva între „mă doare fix în cot de voi” şi „nu îmi pasă dacă mă plăceţi, ori nu, eu tot ăla sunt” şi un uşor „dacă nu vă convine, duceţi-vă voi naibii, nu eu”, care mers „era vorbăreţ” cum avea ea să spună mult mai târziu când îi va vedea şi cunoaşte mâinile lui, care o înfăşurau pofticioase ca o iederă zidul de cărămidă, cerându-şi dreptul la o iubire la care Andrei nu mai avea dreptul, fiindcă se lăsase puţin înserarea la el în suflet.

Andrei iubise cu toţi porii lui, dar aceasta se întâmplase hăt, demult, pe vremea când mai vindea pepeni şamponaţi la turci, mult departe în timp, când nu era un manager respectabil, care astăzi ştia şi putea să râdă gros, deghizându-şi perfect adevărata lui fire, cât şi să râdă în hohote sincere, de o situaţie hilară, dar aceasta se întâmpla din nefericire tot mai rar în viaţa lui ternă şi liniară.

Nona era tot ce era mai frumos la el în suflet şi aceasta bărbatul acela atât de puternic o ştiu şi el la rândul lui, după felul în care ştia să tacă Nona, un fel de a tăcea respectuos, dar şi sfidător, care avertiza omul sau oamenii din preajma ei să menţină o oarecare distanţă între ea şi ei, ori tăcerile ei mirate care acompaniau relatările lui Andrei, care ştia să povestească cu umor despre lucrurile trăsnite pe care le făcuse mult înainte de a ajunge un stâlp al societăţii pe care o desfida, dar ale cărei reguli totuşi le respecta într-un fel scrâşnit al lui, propriu, şi cabrând nărăvaş dacă vreunul visa să îi pună voinţa în lanţ.

După ce îi văzu mersul, Nona presimţi cu una din tăcerile ei mirate, că omul acela avea ceva să îi spună, numai ei, şoptit la ureche, atârnându-i cercei de sărutări umede, aşa cum o şi va face foarte repede, fiindcă Andrei nu ştia să ezite când venea vorba de femei frumoase şi tăcute de felul lor, ceva îi spusese şi lui că femeia ştia să îşi protejeze cu grijă mare comorile din suflet, de vreme ce se ascundea atât de adânc în tăcerea care o înconjura ca un zid o cetate, şi mai era încrederea pe care i-o trezea această femeie atât de tăcută, într-o mare de surate flecare şi idioate.

Dincolo de tăcerile ei şi Nona putea vorbi, dar o făcea atât de frumos, încât lui Andrei când o auzi prima dată simţi că îi vor da în curând lacrimile, fiindcă femeia de lângă el povestea de parcă ar fi pictat cu un penel fermecat oamenii din jur, văzându-i aşa cum sunt, dar pe alocuri înfrumuseţându-i cu un har numai de ea ştiut, tăcut şi el şi firesc totodată, care făceau lumea mai suportabilă şi aerul puţin mai respirabil în lume. 

Abia atunci Andrei întinse mâinile posesiv spre Nona, o cuprinse şi el tăcut la rândul lui în braţe, dându-şi seama cu acel instinct pe care şi-l regăsesc bărbaţii adevăraţi lângă anumite domniţe, că Nona era aşa, ca un fel de mică Şeherezadă a lui, care trebuia ea să îi repovestească lumea, aşa cum o vedea şi o simţea ea, de vreme ce Andrei nu o mai vedea demult aşa, de pe vremea când îi trăsnise în cap să vândă nisip granulat arabilor şi nu reuşise.

Pe seama cutezanţei lui Andrei circulau deja adevărate legende urbane, numai Nona nu auzise niciuna dintre ele, retrasă cum era, aşa că Andrei simţi că este de datoria lui să i le povestească una, câte una, în aşteptarea recompensei care avea să vină, nopţile de dragoste pe care i le putea oferi această femeie mignonă, care avea puterea de a repovesti viaţa şi de o a reaşeza în drepturile ei frumoase, aşa cum se va fi fost întâmplat de la izvoare, când darul povestitului era unul sacru, ca şi cel al scrisului.

Cu Nona Andrei simţea că se scufundă în zări nemaiîntâlnite şi nemaivăzute de el vreodată, fiindcă el niciodată nu avusese darul de a repune Viaţa în drepturile ei miraculoase, ci numai ştiuse să profite de darurile şi de bogăţia ei, iar ascultând-o pe Nona, Andrei se simţi deodată împlinit cât şi cel mai fericit om din lume, fiindcă acum vedea şi el câtă frumuseţe irosise fără să ştie, fără să aibă măcar habar.

Nopţile fierbinţi de iubire începeau şi sfârşeau invariabil cu mici povestiri despre Viaţă, aşa cum o recepta Nona, care traducea din limba ei miraculoasă pentru Andrei atât viaţa ei, cât şi a lui, apoi la sfârşit, unul în braţele celuilalt Nona îi spunea şoptit o altă poveste de iubire, care ţinea capul iubitului ei nedescăpăţânat pe pernă, nedescăpăţânat de marea Viaţă, care ne şterge capetele fără să ştim, fără să prindem măcar de veste.

Şi povestea ar mai fi continuat aşa, dacă într-o zi Nona nu ar fi aflat de căsnicia fericită a lui Andrei, care demult nu mai purta verigheta pe mână, dar în dreptul societăţii era un bărbat însurat, pe cât timp în dreptul inimii lui Andrei se considera un bărbat absolut liber, care trăia într-o convenţie socială numită viaţa lui şi a soţiei, iar din acea clipă Nona simţi că ceva se rupe ireversibil în ea, de parcă viaţa nu ar mai fi fost atât de frumoasă şi de miraculoasă pentru tot restul zilelor ei pe pământ, deoarece Nona nu era atât de proastă încât să îşi imagineze că vreodată Andrei avea să fie al ei pe vecie, fiindcă abia acum văzuse firul solid de mătase cu care era legat de căsnicia şi de minciuna lui.

Aşa că, într-o bună zi, Nona dispăru cu inima ruptă de neîmplinire din lume, lăsându-l pe Andrei să se zbată în chinuri cumplite, fiindcă femeia care dispăruse era însuşi sufletul lui pereche, şi îşi începu o nouă viaţă mult mai cuminte, dar, vai, la fel de searbădă ca a lui Andrei, undeva în lume, iar de atunci în aşteptarea adormitoarelor ei poveşti de viaţă şi de iubire, capul iubitului ei cade descăpăţânat şi alunecă undeva la marginea lumii, la picioarele ei.

Nona îl ridică de păr, îl sărută pe buze aşa mort cum e şi îi spune invariabil „aceasta ar putea fi tema unei noi povestiri – cea scrisă aici s-a sfârşit”, „restul e tăcere” şi, văzând răsăritul soarelui, sfioasă, tace.

                                              Ţestoasa

Alexandra simte cum strugurii dulci ai vorbelor de dragoste îi îneacă sufletul de plăcere. Mângâie duios gâtul bărbatului de lângă ea şi îl urmăreşte atentă cum i se îmbină armonios cu spatele bine legat, cu muşchi împletiţi fără de greş, de parcă un sculptor neştiut ar fi vrut să organizeze nişte proporţii de aur şi chiar i-ar fi reuşit, bărbatul era tot ca o statuie, oasele îi erau lungi, fluide, picioarele lui lungi adesea se odihneau nervos sub masă, mişcând foarte imperceptibil, de parcă ar fi ascultat ele însele o melodie, ca apoi să se proptească deodată brusc în podea şi să îşi schimbe nervos poziţia, Alexandra îi urmărise fascinată nu de puţine ori mişcarea aproape cabrată a picioarelor, care erau ca un barometru real al stărilor lui, din care femeia nu înţelegea mereu totul, numai că o iubea, de aceasta era absolut sigură, şi după cum i se înegurau ochii albaştri, care deveneau din ce în ce mai închişi la culoare, ca o mare cu litoral în trepte, ori, una, câte una, apele ochilor lui se albăstreau ca cerul senin vara şi se adânceau în azur, de parcă şi albastrul senin ar fi avut nuanţele lui secrete şi neştiute de nimeni.

Alexandra îl iubeşte pe Mihai cu toată ardoarea anilor în care l-a căutat şi cu fericirea clipelor în care iată! l-a găsit, iar Mihai, a cărui religie este banul şi nu are memoria sentimentelor, îşi schimbă nervos poziţia picioarelor, semn că vrea să schimbe brusc vorba, ori să se ducă să îşi toarne un whisky şi să asculte o muzică.

Seara le fusese ambilor stricată de unul care vorbea patologic de mult, iar Mihai ale cărui picioare lungi îşi schimbaseră destul de des poziţia sub masă, simţi la un moment dată că o să-l şi pocnească de draci ce avea pe el. Doar cuminţenia femeii de lângă el îl mai calmaseră, ştiut fiind de toţi că Mihai nu rareori exploda, dar fără scântei, ci numai într-un mod oarecum calculat, al lui, în care simţeai că te răceşti de frică şi, mai ales, ochii îşi schimbau apele brusc, ca marea în furtună culorile.

Relaţia lor nu era sortită să aibă lungă durată, gândi deodată pragmatic bărbatul în timp ce îşi turna whisky-ul în pahar şi îşi odihnea privirea în zare. Nu că nu ar fi iubit-o, dar femei ca ea, atât de îndrăgostite de el Mihai nu întâlnise niciodată, de aceea credea că femeia de lângă el joacă puţin teatru, mai ales faptul că nu îi ceruse încă nimic îl încurca pe el, care avea întotdeauna ceva de dăruit cui îi trebuia şi cui avea el chef şi plăcere, Mihai era un generos, dar cu o memorie a sentimentelor riguros scurtă, care îl ajuta de minune în afaceri şi îl încurca acum, când nu ştia efectiv în ce categorie de oameni să o încadreze pe Alexandra care îl privea cu toţi ochii sufletului larg deschişi către el.

Văzând privirea aceea atât de devotată aţintită spre el, Mihai simţi deodată cu acelaşi instinct cu care încheia afaceri de succes, că trebuie să se piardă undeva în spaţiu, departe de această femeie care-i sorbea şi îi cerea zilnic sufletul, ori ce mai rămăsese din el, aşa că în următoarele zile nu o mai căută, laş, la telefon, întrerupse absolut orice comunicare cu ea şi, vesel că a scăpat atât de uşor şi fără reproşuri şi cheltuieli de Alexandra, îşi căută altă femeie, mai puţin deşteaptă şi lucidă, care să nu îi vâneze cu atâta îndârjire sufletul, ci să se mulţumească cu bobiţele pe care i le va azvârli în treacăt el.

Alexandra va muri şi va învia de durere, dar într-o zi îşi va continua fărâma de viaţă care îi rămăsese şi aceea cadou tot de la el, de la iubitul vieţii ei, Mihai, pe care de mult ce îl iubise, îl visase exact aşa cum era, demult de tot, când era copil, iar acesta se dovedise doar o proiecţie în marea lume, a visului ei secret de a avea pereche sub acest soare care ne luminează uneori atât de tare, încât ne alungă umbrele de lângă noi, care încropesc o înţeleaptă broască ţestoasă, târându-se în dreapta noastră şi însoţindu-ne tăcut în viaţă, iar Alexandra, contrar aşteptărilor, nu va muri de inimă rea, ci de bătrâneţe şi Alzheimer.

Stela Iorga, proză 7.dec., I parte

Fleur du temps

Oana vedea de fapt în Iulian ceea ce soţia lui demult nu mai vedea, obişnuită cu prezenţa lui aproape continuă, şi anume că bărbatul acela de lângă era ca o fiară, dar foarte uşor domesticită şi că de fapt el numai o îndura regal în preajma lui, cu ochii liniştiţi şi încercănaţi de plictiseală şi de atâta umilinţă de a sta lângă cineva atât de domestic ca ea.

Pe Oana Iulian o cunoscuse pe internet, prin intermediul unui site de socializare, în care de fapt fiecare singurătate ţipă cel mai tare pentru a se face auzită, îi citise o postare pe „zidul” ei, în care sculptoriţa îşi împărtăşea nişte gânduri ale ei pentru oameni şi întreaga omenire.

Îl atrăseseră imediat căldura cuvintelor ei, ca şi aerul total nedomestic, cu care aceasta îşi făcea cunoscută lumii intoleranţa faţă de zgărzi, de cuşti şi de lese mai mult ori mai puţin parfumate, ori lungi.

Citind rândurile ei nesupuse Iulian simţi că fiara din el se încovoaie a recunoştinţă pentru blidul acela de mâncare pe care i-l dăruise o necunoscută, drept care îi ceru imediat să-i fie prieten apropiat, în spaţiul cibernetic deocamdată, unde numai gândul lui putea să o ajungă şi să îi pătrundă lumea la fel de asemănătoarte cu a lui.

Pe Oana o va cunoaşte într-o bună zi la o reuniune cu caracter monden şi înainte de a-i fi prezentată o va recunoscu pentru aerul nesupus cu care îşi purta şi ea propria ei lesă, fiindcă, nu-i aşa, toţi suntem supuşii cuiva din noi înşine, care la Oana s-ar putea numi o anumită toleranţă faţă de rasa umană, care nu este chiar atât de frumoasă pe alocuri şi uneori.

Iulian adulmecă fermecat cât şi înfiorat aerul nesupus care dansa în jurul Oanei, laolaltă cu finul parfum franţuzesc, care se înfăşura unuios în jurul făpturii ei delicate, ca o tanagră. La rândul lui Iulian se îmbrăcase pentru întâlnirea cu Oana cu cea mai bună cămaşă a lui, din perioada când nu era atât de supus ca acum, din perioada când privirea lui încă mai arunca săgeţi sălbatice celorlalte animale de pradă ca el.

Cum devenise aproape domestic nici Iulian încă nu ştie, poate o fi fost perioada de rut, poate ... dar cine să mai ştie, când era aşa o mare înghesuială în acea cuşcă unde o cunoscuse pe actuala soţie? Cert este că într-o zi a existenţei lui neîmblânzite se trezi că îşi linge tacticos testiculele şi apoi copiii, puiii de lângă el, simţind aceeaşi iubire pentru ei, ca pentru fiinţa lui proprie. Poate atunci este clipa când a lăsat pe femeia de lângă el să îi pună lesa de piele, la capătul căruia mergea el, pe cărarea numită generic Viaţă, undeva în urma ei cu un pas, doi, dar numai pentru a-i creea acesteia iluzia unei supremaţii pe care niciodată nu o va avea asupra lui.

Oana mirosea a flori de câmp, chiar aşa se numea şi parfumul ei, şi a săpun proaspăt, combinaţie care Iulian ştia că este proprie numai femeilor de rasă, aşa cum era şi el, fapt care făcu să i se zburlească puţin părul pe spinarea lui de bărbat bine şi iubit de femei multe, nările începură să freamăte de bucuria întâlnirii cu cineva din aceeaşi rasă, cu care fără îndoială că va depăna multe în patul în care într-o zi Iulian o va atrage pe Oana, nu departe de cuibul şi de familia lui, pe care va începe să le tolereze cu mai multă înţelegere, în special pe unul din copiii lui şi anume băiatul, care-i va fi moştenit privirea secerătoare, cu care va măsura ca un cunoscător viaţa tatei cât şi a mamei de care se va fi plictisit, şi într-o zi va pleca şi el spre lume amuşinând – căutând la rândul lui, cu nările larg deschise, o femeie care să miroasă a parfumul florilor de câmp vara şi a săpun proaspăt. 

                                                   

 Brodeza

Iulia avea mirarea oamenilor naivi în faţa propriilor cuvinte, care o ţeseau ca un borangic în jurul unui sine străin de fiinţa ei şi totuşi atât de aproape. Această privire mirată cât şi minunată de ea însăşi o aveau marii posedaţi, iar Iulia nu avea nici măcar habar că ea s-ar fi numărat printre ei, mai ales când se cabra interior de forţa vreunui cuvânt, care venea tot mai vrăjit de undeva dinspre interiorul sufletului şi al gândurilor ei.

De această mirare continuă, care o făcea aproape inaccesibilă şi care-i punea încă o umbră pe ochii negri, adâncindu-i încă şi mai mult, s-a îndrăgostit bărbatul întâi şi întâi, fiindcă îl cuprindea şi un soi de milă pentru fragilitatea femeii din faţa lui, care de aiurită ce era venise la o întâlnire de-a lor în papucii de plajă.

Dar totodată simţea şi el că mirarea Iulianei era extrem de vigilentă, în sensul că filma lumea şi o depozita în vreun ungher ascuns al memoriei, de unde scotea pentru ghergheful ei interior exact ghemuleţul de aţă de care va avea nevoie, pentru a reface o vrajă de cuvinte numită marea Viaţă.

Lui Radu parcă îi era şi frică să fie pe lângă Iulia, pe care o simţea fără greş din alt aluat decât el, se purta sfios în preajma ei, până şi el convins de fragilitatea femeii de care se simţea în mod mortal atras şi atât de violent, încât abia îşi stăpânea un mic tremur al degetelor frumoase, care ştiau să meşterească atât de dibaci şi un motor, cât să ţină în mâini ferm şi oamenii din firmă.

Nici Radu nu ştia până acum că are asemenea veleităţi literare, ca să o cunoască o urmărea pas cu pas pe Iulia prin viaţă, turbând de ciudă că încă după atâta timp tot nu ştia unde stă, altfel ar fi văzut-o în fiecare dimineaţă la geamul ei hrănind porumbeii, care parcă trăgeau blocul în aer după ei şi împrăştiau de jur împrejur pene albe, ca îngerii, altfel ar fi ştiut când este ora ei de hrănit pisicile din jurul blocului, care se uitau pofticioase la penele care le astupau ochii oblici, la fel de mari şi ficşi ca şi ai lui Răducu, care o fixau la fel de pofticios pe Iulia, când se preumbla prin lume şi de a cărei prezenţă fermecată nu se mai sătura.

Singurele lui bucurii erau zilele când o întâlnea absolut accidental, când Iulia înfricoşată de puterea pe care o arunca de jur împrejur ca un aspersor Radu, tăcea tot mai timidă şi mai îndrăgostită de umbra pe care o lăsa acesta în inima ei de brodeză de cuvinte.

Şi toate ar fi fost bune şi ar fi curs înainte în viaţă, dacă Radu nu ar fi trebuit deodată să plece în marea lume, nu, nu pentru totdeauna, ci numai pentru un interval limitat în timp, dar începutul absenţei lui în dreptul ochilor ei mereu duioşi şi lucitori o duru atât de tare, până la ţipăt, până la cele două cuvinte, care sunt cel mai greu de rostit în lume, te iubesc, Radu, la care bărbatul simţi şi el că se prăbuşeşte de fericire, dar era puţin prea târziu pentru el, fiindcă deja era în drumul lui spre aeroport, când Iulia i-a spus în telefon acestea toate, cât şi altele, când se va întoarce înapoi acasă, şi încă o dată totul, dar absolut totul ar fi fost la fel de frumos şi de vrăjit precum cuvintele din care era alcătuită Iulia, dacă viaţa nu ar fi trebuit să îi despartă într-o zi, ziua în care bărbatul simţi cu certitudine că Iulia îşi iubeşte mult prea mult cuvintele, care par că vin din ceruri, iar el îşi iubeşte cu mult prea mult viaţa lui calculată şi precisă ca a unui ceasornic elveţian, de care bucurii ambii ar fi trebuit să se despartă, aşa că amândoi au ales acest drum al scrisului şi pe mine să vă spun această poveste de iubire şchioapă.

 

    Micul şarpe al casei

Ca limba şarpelui despicată din acelaşi gât, aşa se simţea Magda în lume departe de iubitul ei, şi ameninţând nevinovat văzduhul, adică legată şi totuşi despărţită de el pentru încă o viaţă de om.

Cuvintele îi veneau în gâtlej şi se despărţeau invariabil luînd-o în două direcţii total distincte şi totuşi oarecum înfrăţite în sensurile lor de bază, de parcă femeia ar fi scris în două limbi diferite de sufletul ei şi poate chiar aşa şi era, fiindcă Magda scria pentru două inimi, care băteau ambele în ea, doborând-o cu darabana lor săltăreaţă, când aceasta îşi aducea aminte cum fusese el odinioară.

Fiindcă acum totul începea ca o poveste despre cum se depărţiseră odată pentru vecie într-o gară şi de atunci sufletul ei îl pipăise numai şi numai în visele ei de toamnă, când îşi aşternea cuviincios covoraşul inimii, pe care îşi spunea de regulă seara rugăciunea ei mică, şi se ruga şi pentru a doua venire a lui, a iubitului, din toamna grea şi din lume, înapoi la ea în suflet şi în însăşi fiinţa ei, ca să o populeze cu verdele vesel al copacilor de vară.

Iubirea lor se consumase de fapt ea toată pe un mic peron de gară, dintr-o provincie amărâtă a sufletului lui, deloc şi a inimii ei mari, care rămăsese veşnic atârnată de osiile trenului, implorându-l să se întoarcă la ea, din marea lui călătorie în lume, neştiind, negândind atunci, că oameni - cuci ca el niciodată nu întorc capul înapoi şi iubesc numai o singură dată în viaţă, iar atunci nu femei care stau pironite cu privirile în auriul toamnei, ci alte feţe ale domnului, străine cu totul de chipul şi de credinţa ei.

În ochii Magdei cad şi azi frunze galbene, puţin arse de soare la capete, aşa cum ar fi trebuit ea să se înalţe în văzduh de atâta nefericire, fiindcă devenise uşoară ca un funigel, blestemată veşnic să privească undeva în urma unui tren, dintr-o prăpădită gară de provincie, unde cel mai ades fac manevre numai trenurile de marfă.

Frunzele toamnei cad de-andoaselea la ea în suflet, de jos înspre cătarea inimii şi nimeni nu are cum le modifica direcţia, de vreme ce polul nord s-a mutat undeva la un capăt de lume, unde o pereche de ochi îl caută veşnic în noapte, îmbrăţişând recile stele şi uitându-se lung şi fără lacrimi în ochi după toate trenurile goale, de marfă.

                                            

Made in U.S.A.

Când plângea Otohime parcă avorta îngerii fără aripi deodată, era o zburătăcire grozavă la ea în suflet, de unde alunga cu disperare înaripatele făpturi, care ţâşneau disperate din ea şi nu îşi găseau hainele albe cu pene cu tot, apoi veneau la rând serafimii care, vai!, nu mai putea trâmbiţa frumuseţile lumii, ci numai sunete de jale scoteau, ceva ca între un blues ritmat, dar totodată şi sictirit cumva, pe la încheieturile ritmului, apoi veneau heruvimii care nu mai acopereau nici ei faţa urâtă a lumii, ci numai îi acopereau lui Otohime ochii, să nu mai vadă drumul spre iubitul ei, să nu mai ştie veşnic de el, ci numai să se tânguiască, aşa cum scrisese cineva în dreptul ei, la începutul veacului, când Otohime fusese blestemată să locuiască singură într-un ostrov, până în ziua când l-a auzit pe îndrăzneţul pescar venind înspre ea şi, fericită în sfârşit că cineva îşi găsise drumul înspre ea, din adâcurile de mare, Otohime i s-a arătat acestuia toată, laolaltă cu nemurirea ei şchioapă de nefericire, fiindcă Otomime era o femeie profund nefericită între apele mătăsoase ale visurilor unde sălăşuia, şi nimeni, dar absolut nimeni nu le tulburase sineala vreodată, cu atât frumuseţe umană, drept care se lăsă o umbră fioroasă pe Duhul Apelor, care se înroşi de ciudă pe iubirea nesăţioasă a lui Otohime şi, turbat de invidie , tulbură toate abisurile gândurilor lui, până la nămolul unde sălăşuiau ultmii lui nuferi – gândurile lui bune, care o înfăşurară lanţuri, lanţuri pe Otohime şi o spânzurară de cerurile disperării cu ele, să moară, să uite, să lase pescarul îndrăzneţ undeva la o margine de cer şi de lume, să îşi trăiască viaţa serabădă şi comună.

Iar Otohime chiar a murit de disperare, dar mult mai încet de cât se poate credea şi decât chiar se anticipa, fiindcă ochii lui Otohime au ieşit din lanţul nuferilor şi l-au urmat pe pescar pe drumul lăsat de ape, au presărat firimituri pe ele, să regăsească drumul spre casă, şi la uşa inimii lui mute într-o zi cu desăguţa au bătut, om bun deschide-ne poarta şi dă-ne o cană cu vin, dar nimeni nu au răspuns, dar nimeni nu au răspuns, decât vântul singuratic, „Otohime, Otohime, aici şade nimeni”.

*Imagine 1:  Peonies and Butterflies, Itō Jakuchū

**Imagine 2: Maple Tree and Small Birds, Itō Jakuchū

Oraşul de teracotă

de Octavian Miclescu

Se trezi de dimineaţă, ca de obicei, îşi luă tablele şi plecă la poartă. Krasna dădea cu mătura prin curtea păsărilor ridicînd mai mult praful decît să facă curat. Ajuns la poartă, îşi arînja tabla pe o băncuţă din trei şipci, piesele, apoi începea să arunce zarurile dintr-o parte într-alta, calm, fără a muta vreuna din piese. Doar părea că face în minte diverse calcule, scheme de apărare sau de atac împotriva unui adversar imaginar, mult aşteptat. Femeile mai evlavioase îl ocoleau crezînd că toată ziua joacă table cu dracul însuşi şi începeau să tot scuipe în sîn şi să facă cruci strîmbe peste îmbrăcămintele ponosite,iar odată ajunse acasă se năpusteau în odaie făcînd mătănii pentru a nu supăra pe Domnul pentru că-l întâlnise pe Ule şi dracul său amator de table.
Prînzul veni şi dete peste Ule tot la poartă aruncînd zaruri. Krasna culesese cîteva roşii, unele mai crude, altele mai putrezite pentru o salată. Nu-şi vorbiseră toată ziua. Nici nu obişnuiau, de altfel, ea avea să vină la poartă după ce pregăti prînzul, să se aşeze în picioare alături şi să cerceteze cu privirile micul sat din împrejurul lor, copleşit de-o tristeţe şi de-o uscăciune de nedescris, fără să vezi vreun copac, vreo picătura de apa, vreo plantă verde sau ceva cât de cât umed, încît să-ţi apeşi sternul cu palmele şi să spui, Doamne, cît de părăsiţi suntem, uitaţi aici pe vecie de toate forţele naturii, de civilizaţie, rămaşi fără nimic, nimic în afară de praful cenuşiu de culoarea fierului, de culoarea cerului ca o prelungire absurdă şi apăsătoare a uliţelor, de partea cealaltă a orizontului, de unde încetară acum vreo opt ani să mai apară vreun om, vreun animal, ceva, iar toată ţara părea să fi uitat de acest sat cu o singură moară, căci nu mai interesa pe nimeni acum grandioasa clădire a morii, pe care o construiră senatorii ce alergau pe aici după cele patruzeci şi opt de voturi, cu previziuni că acest sat va fi, în cîţiva ani, dovada fericirii noii sale politici, că vor mînca mai bine după construirea morii, dar nici nu terminaseră bine că senatorii dispăruseră, iar autobuzul, care venea din trei în trei sîmbete, oprind la vreo unsprezece kilometri de sat pentru a nu devia de la traseu, încetă să mai circule, iar odată cu el dispăru, aici, în sat, noţiunea de sîmbătă, apoi de duminică, de miercuri, de săptămînă şi de an rămînînd doar cîteva cioturi de zile pînă cînd, într-o după-amiază sătenii se pomeniră doar cu zile urmate de nopţi. De atunci, de pe vremea autobuzului, în sat rămăseseră patruzeci şi opt de oameni, nimeni nu se născuse, nimeni nu murise deşi cu toţii erau foarte bătrîni. Ule era ceva mai tînăr decît ceilalţi, cam cît avea locul acesta, satul. Toţi fuseseră aduşi din toate colţurile ţării pentru a popula şi domestici Bărăganul; printre cei bătrîni umbla o vorbă cum că, demult, imediat după război, oamenii închişi aici, în Bărăgan, ar fi construit un oraş secret ca să-I ferească de inchiziţia cîmpiei şi cea a statului. Înainte se vorbea în şoaptă despre asta, de frică, iar acum tot în şoaptă pentru că nu mai crede nimeni.
Ule îşi strînse fără grabă piesele şi îndoi tabla de joc în timp ce se ridică în capul oaselor, amorţise. Privi şi el uliţa pentru ca apoi să o urmeze pe Krasna pînă-n fundul curţii unde aveau să mănînce salată de roşii aproape putrede. Cînd se aşezară, ea scoase dintr-o cîrpă mototolită o bucată de brînză verde şi tare ca fierul, pe care o linseră în chip de desert. După masă Krasna intră în casă pentru a împleti. Terminase de mult ultimele frînturi de lînă, căci nici oi nu aveau, şi se apucă de despletit plovăre, ciorapi, mănuşi ca apoi să se apuce din nou de împletit. Ule plecă la poartă şă-şi continue partida de table. Lumina molcomă a amezii adormi tot satul lasînd o linişte atît de apăsătoare, încît puteai auzi gîfîitul celor cîteva găini de prin sat.
Atunci, după ce privi o vreme în gol, o porni pentru prima oară prin satul cu o singură moară, unde se născuse şi copilărise alături de Krasna, înainte de a se căsători şi de a rămîne în casa părinţilor, o casă ca toate celelalte din sat, construite din pămînt şi ţăruşi din lemn, acoperite cu petice de carton presat şi tablă care, pe ici pe colo, mai străluceau ruginite pe deasupra gardurilor ştirbe, ridicate ca adevărate fortăreţe împotriva ciulinilor care mai dădeau năvală în unele seri de toamnă, dansînd pe şuierul vîntului un motiv aproape macabru în lungul celor trei uliţe, la capătul cărora se oprise acum Ule, iar în faţa lui se desfăcea aceeaşi cîmpie diabolică prin calmitatea şi liniştea ei, cu drumul îngust, tărăgănat ca de om beat, ce ducea spre nord, cu fîntîna ce era şi ea departe de sat arătînd nehotărîtă cu o cumpănă nu tocmai dreaptă înspre văzduh şi cu cerul mult prea jos, ca o domnişoară bătrînă, o soră mai mare a pămîntului crăpat de salpetru(?), căci semănau leit încât el putea vedea crăpăturile oglindite pe deasupra capului de puteai jura că nu sunt nori ci, pur şi simplu, crăpase cerul de secetă.
Scurta plimbare îl făcu să se simtă mai bine şi începu să fluiere uşor, să îngîne un fluierat, de fapt, căci nu ştia să fluiere. Mări pasul pentru a ajunge de grabă acasă, să-şi vadă femeia fără de care nu putea să se simtă în largul său pentru prea mult timp şi o găsi întristată, cu andrelele alături, pe marginea patului, iar o lacrimă îi ungea obrazul, pornită dintr-un regret al vieţii adînc săpat în suflet şi din lipsa vreunui prunc pe care să-l iubească şi să-l crească, aşa cum auziseră ei cîndva, pe la părinţii ori bunicii lor.
– Anul ăsta cred că am să mor, Ule!
El încremenise undeva între uşă şi pat cu privirea cercetînd lacrima de pe obrazul Krasnei. Era a doua sau a treia oară cînd îşi vorbiseră de la căsătorie în coace, ba chiar mai de mult căci tinereţile lor se aflau acum undeva în urmă, îngropate în istorie, dar ce era cu anul ăsta, se întrebă, însă îi era teamă să mai facă un efort pentru a se apropia de pat şi rămase locului urmărind traiectoria sinuoasă a lacrimii.
– Am să mor anul ăsta!
Acum auzise, i se desfundaseră urechile şi înaintă spre ea prin cameră ca şi cum ar fi încercat din răsputeri să nu răstoarne şi să spargă ceva de mare valoare.
– Nu, n-ai să mori!
Acest nu, n-ai să mori, sună mai mult ca gîjîitul unui mut, se lovi de trei, patru ori de pereţi şi ţîşni afară, în curte lovind în treacăt şipcile gardurilor şi răspîndi în tot satul o veste groaznică şi bizară în acelaşi timp, cineva avea să moară în cele din urmă în acest sat cu o singură moară, fără vreun cimitir, după cum auziseră de pe la părinţii lor că ar fi avut fiecare sat, dar nimeni nu făcu vreunul pentru că nu ştiau cum arată; nu, n-ai să mori, repetă Ule mai hotărît şi mai articulat.
– Ba am să mor, să ştii! Iar cînd se va întîmpla, vreau să mă laşi aici, în pat, sprijinită de perete şi cu faţa spre fereastră.
Lacrimile sfîrîiau pe obrazul stafidit ajungînd cu chiu cu vai în vîrful bărbiei, unde se evaporau în aerul încăperii; Ule respira greu ca şi cum ar fi vîslit o zi întreagă: era emoţionat şi se priveau în liniştea după-amezei. Aşa vorbiră pînă spre seară, cînd Ule plecă în sat să caute, nu ştia ce, dar simţea o nevoie acută de a căuta, căci intervenise un lucru în viaţa sa care i-o schimbase, nu mai putea juca table, nu va mai avea aceeaşi viaţă pentru că, pe cît se pare, Krasna avea să moară anul acesta, îşi spuse complet încrezător în vorbele femeii, mai ales în acele picături de udătură ce-i năvăleau din colţul ochilor pe chip, semn neîndoielnic al anului morţii femeii pe care a iubit-o din copilărie, căci simţea că o are pe Krasna tocmai din primii ani ai prunciei, chiar de dinainte, se născuseră alături, şi-şi repetă asta în gând in timp ce colinda uliţele pline de zvonuri cum că femeia lui Ule va muri curînd, iar undeva, într-unul din capetele satului, cîteva familii se pregăteau de înmormîntare, căci săraca Krasna era rece de ceva zile ca nopţile de iarnă.
Nu găsi nimic în sat care să-i dea, undeva în interiorul lui, sentimentul de înmormîntare şi se întoarse acasă, se aşeză pe marginea patului unde Krasna tocmai adormise cu lacrimile uscate pe ambii obraji întineriţi faţă de după-amiază, da, într-adevăr, în ochii lui întinerea miraculos stăpînită de un somn adînc şi liniştit, încît atunci cînd se trezi ridurile aproape că-i dispăruseră în pielea netedă şi vorbiră în continuare nemaisăturîndu-se de atîtea vorbe care invadau camera, casa, se înghesuiau prin pod şi respirai cu greutate aerul acela încărcat de fel de fel de cuvinte plutitoare sau ce se tîrau pe la picioarele patului, încît Krasna se văzu nevoită să-şi mişte mîinile ca şi cum ar da de-oparte o perdea imaginară şi se ridică în capul oaselor pentru a-i povesti iubitului ei, ah Doamne, frumos mai e să vorbeşti, să iubeşti vorbind, şi ştii, pe cînd era linişte aici, iar tu rămîneai la poartă, am descoperit ceva extraordinar dedesupt, arătă plină de iubire în jos, spre beci, iar sprîncenele ei deveniră mai vii ca niciodată la fel cu întregul chip desfigurat de tinereţe şi de frumuseţea vorbelor dimprejurul lor, care se revărsau din toate crăpăturile afară, în curte, şi fluviul continua să-şi croiască drum prin şanţurule uliţei, apoi pe cea care tăia cîmpia, iar cînd depăşi fîntîna cu apă sălcie, Krasna îi povesti totul despre averea lor din beci, despre treptele cele roşii din teracotă care coborau pînă undeva în apropierea centrului pămîntului, iar la capătul lor se desfăşura oraşul, unul mai mare decît cel mai mare oraş din lume şi mai părăsit decît cel mai părăsit oraş din lume, plin de pereţi din teracotă roşie, cu multe străzi şi bulevarde, iubitule, cu vitrine şi maşini moarte alături pe trotuarele cu stîlpi înalţi pentru iluminat, pe care nu i-a văzut niciodată arzînd de cînd se plimbă pe acolo, de vreo patru duzini de alte duzini de zile, căci înşiruirea zilelor o pierduse de pe vremea dispariţiei autobuzului din trei în trei sîmbete, cînd cîmpia îşi pierdu întreg calendarul lăsînd oamenii doar cu o simplă înşiruire de întuneric şi lumină, acolo însă, îi povestea cu sufletul la gură, simţea o mică adiere a unor zile, ce îi stîrneau într-un mod ciudat amintiri din anii prunciei şi din vremurile în care nu-şi vorbeau, nici acolo nu auzeai nimic, dar înţelegeai povestea fiecărei cărămizi, fiecărui bulevard şi acest loc, dragul meu, m-a învăţat cum este să vorbim, să ne îmbrăţişăm cu vorbele, şi într-adevăr accentul ei se deosebea cu mult faţă de al lui, care cu mari eforturi reuşea să articuleze puţinele cuvinte pe care le cunoştea şi să-şi înţeleagă femeia iubită ce stătea în faţa lui, neajutorată în mîinile frigurilor morţii, ultimelor clipe umbrite de acest delir de cuvinte din cauza cărora îl usturau acum ochii şi, pentru prima oară în viaţă, simţi acele bobiţe de udătură întîi umezindu-i ochii, apoi curgîndu-i pe obraz, dar înăuntrul său nu simţi nimic deosebit, ci o tristă durere pricinuită de vederea acestei femei ce era cuprinsă de delir şi povestind lucruri bizare ce-l buimăceau, căci, doamne, ce frumoasă era liniştea din sat, iar acum cea mai mică frîntură de linişte părea sumbră, sinistră aruncată peste lucrurile din jur, şi dacă îţi încordai bine auzul puteai distinge scîrţîitul mobilei sub apăsarea ei, lucru ce te făcea conştient de faptul că satul se schimbase radical odată cu revărsarea aceea de vorbe aducînd la viaţă un monstru adormit al acestei cîmpii cu nimic sinistră prin liniştea, canicula şi sărăcia ei de aprope o duzină de veacuri, nu, n-ai să mori, repetă cu un accent puternic dar nehotărît, iar ea păru că observă pentru o clipă lipsa de convinge a preaiubitului ei soţ şi porni pentru prima oară să-l sărute, însă perdeaua tot mai densă de vorbe dintre ei făcu imposibilă atingerea buzelor , se sărutară în vînt, iar ea părea tot mai tînără cu unghiile înroşite şi sprîncenele mai arcuite decît le cunoştea el, uluit de schimbările femeii sale, cu gîndul că aşa ar trebui să fie moartea, frumoasă şi tînără, căci satul nu cunoscuse niciodată un astfel de eveniment, temîndu-se că ea va muri, va pleca cine ştie unde şi n-o va mai vedea vreodată, dar ea muri spre dimineaţă cînd Ule crezu că adormise obosită de delirul din noaptea precedentă şi după ce o aşeză cu grijă în lungul patului ieşi la poartă cu placa de table îndoită la subraţ, în căutarea aceluiaşi partener de joc necunoscut şi nevăzut de nimeni, decît poate de el, ce arunca zarurile ca într-un gol imens, cu mişcări obosite ale mîinilor, cearcăne învineţite în jurul ochilor iar sprîncenele înăsprite la fel ca buzele strînse şi încrestate de neliniştea ce-l stăpînea şi bună ziua, se pomeni că articulează în timp ce un bărbat se apropia de el şi de tabla de joc.
– Bună ziua, se auzi din zumzetul nemaiîntîlnit în sat pînă acum. A murit Krasna, nu?
– Da, i se răspunse bărbatului, a murit azinoapte.
Au pornit amîndoi pînă-n fundul curţii unde se afla moarta. Spre surprinderea amîndorura, femeia se mai afla încă acolo, întinsă în lungul patului, cu obrajii netezi şi uşor înroşiţi, mult mai tînără decît o ştiau Ule şi restul sătenilor. Ule simţi pentru a doua oară o uşoară emoţie în coşul pieptului, iar bărbatul rămase încremenit în tocul uşii, cu ochii holbaţi la tînăra întinsă pe pat iar buzele zvîcneau ca şi cum ar fi vrut să spună ceva, însă nu reuşi să scoată vreun sunet; cunoscuse moartea şi nu se aştepta să fie într-atît de frumoasă. De emoţie, fugi pe poteca de lîngă casă şi ţîşni în uliţă alergînd spre casă. Repede se duse vestea că, într-adevăr, Krasna muri cu o noapte în urmă, iar moartea o transfigură într-un hal de nerecunoscut, încît satul vuia de frumuseţea morţii, iar multe femei deveniseră invidioase pe Krasna şi pe moartea ei atît de frumoasă şi bărbaţii îl invidiau pe Ule de aşa soţie.
După vreo două săptămîni, femeia arăta la fel iar Ule, împins de săteni, o îngropă la cîţiva paşi de fîntînă, după cum povestea bătrînul satului, Iabob, că ar fi făcut părinţii lor odată. Atunci Ule simţi prima bobiţă de udătură pornită chiar din străfundul pieptului prin colţul ochilor şi puse degetul s-o prindă, dar din cauza secetei lacrima începu să sfîrîie acolo, pe buricul degetului, şi dispăru sub privirile lui. Sătenii nu băgară de seamă acest amănunt şi pornică fiecare spre casă, iar Ule rămase cu gîndul că va muri şi el şi se bucură într-atît încît simţea cum i se umple inima de bucurie, de-şi simţea gîtlejul sufocat de nerăbdare şi plecă în fugă acasă pentru a muri, of doamne, ce frumuseţe, îşi spuse mai repede decît bătăile inimii, care îi lovea pieptul din interior ca niciodată. Ajuns în camera unde murise Krasna, se întinse în pat şi începu aşteptarea, se foi de pe o parte pe alta, căuta ceva care îi era folositor la a-şi vedea chipul şi nu găsi nimic, nu avea nici o oglindă, dar simţea nevoia de a-şi vedea chipul, fruntea, ochii, şi se nelinişti căci nu simţea pe trupul lui vreun semn de frumuseţe, şi nici într-un caz una atît de mare încît să moară, se gîndi că i s-o fi părut întîmplarea cu acea picătură, îşi luă inima în dinţi, se ridică iute din par şi, după ce îşi pipăi atent chipul, nimic care să semene cu frumuseţea, spuse alergînd pe una din uliţe spre casa bărbatului ce se interesase de moartea Krasnei, una deosebită, îşi închipuia aruncînd tălpile prin praful ce se uscase după acel potop de vorbe revărsat prin toate colţurile satului pînă hăt, în zare unde continua cîmpia la fel de ruginită ca acum două săptămîni, ca acum un secol, dar nu găsi nici o casă care să-i inspire faptul că acolo ar fi putut locui acel bărbat, parcă îl văd, înalt, bine legat, cu o barbă grizonată şi stufoasă, pînă aproape de mijloc şi părul la fel de lung şi lipsit de acea putere a culorii din tinereţe, iar tabloul se completa încet-încet în mintea lui Ule în timp ce se îndrepta spre casă înfrînt, asudat de efortul aducerii aminte a acelui bărbat ce se interesa de Krasna, apoi de Krasna pe cînd era soţia lui, bătrînă şi tăcută, căci acum toată lumea luase obiceiul ei de a vorbi, stîrnind atîta larmă că alungaseră calmitatea cîmpiei, obicei învăţat de la acel oraş de teracotă din delirul ei, din beciul casei lor spre care se îndrepta acum Ule măturînd cu picioarele praful Bărăganului ce pufăia în urma lui şi, odată ajuns la uşile beciului, se încordă să tragă de belciugele ruginite, iar primii ciulini ai toamnei se rostogoleau iuţi prin sat şi vîntul începea să şuiere în şoaptă pe cînd el porni spre oraşul de teracotă pe nişte trepte înguste roşii, şi pe cît cobora pe atît lumina cîmpiei pălea, pînă cînd dispăru de tot odată cu cea a cerului, a soarelui, şi se afunda cu mişcări lente şi tainice lăsînd în urmă încetul cu încetul satul acela cu o singură moară, lipsit de zilele calendarului şi de atobuzul din trei în trei sîmbete, iar treptele aleii începură din nou a prinde culoare, tot una roşiatecă, alunecînd molcom una după alta pînă la capătul aleii care dădea într-un bulevard vast care, după ce trecu printr-un gang, i se desfăcea în faţa ochilor asemeni unui evantai, cu stîlpi de iluminat, înălţaţi de-o parte şi de alta a bulevardului, care spărgea cu un bubuit puternic liniştea din timpanele lui Ule prin fel de fel de automobile, trecători certăreţi, încît simţi o presiune ameninţătoare în urechi şi îşi vorbea singur, dus de acel val de oameni, fiecare cu drumul său, doamne, de-aş ajunge mai repede acasă, dar împletindu-se într-un uriaş lanţ ce zornăia zgomotos pe dalele de teracotă ale trotuarelor, totuşi avu curajul de a se opri la un chioşc de ziare pentru a întreba urîcios aveţi chibrituri, iar dinăuntru i se răspunse că da şi începu o tornadă de nume de fabrici de chibrituri, iar el ceru două duzini la nimereală căci tare se grăbea, de-aş ajunge mai repede acasă, doamne, luă în grabă şi un ziar stufos ca apoi, după ce le aruncă în diplomat, să mărească pasul, să cotească la dreapta pe o stradă mai puţin aglomerată dar cam la fel de lată şi să alerge spre o staţie de tramvai pentru a se urca în ultimul moment într-unul, ştiind că aceasta este ultima cursă şi, dacă l-ar fi pierdut, cu siguranţă ar fi trebiut să traverseze pe jos trei sferturi de oraş, şi nu era chip de a lua vreun taxi, căci în ce metropolă eşti în siguranţă într-unul din astfel de automobile, gîdea de fiecare dată cînd era pe punctul de pierde ultimul tramvai, cu luminile sale difuze aruncate în semiobscuritatea bulevardelor, ca într-un sfîrşit străzile să se îngusteze din ce în ce mai mult, iar Ule, cu puţin înainte de a se sfîrşi cursa, să coboare în ultima sa staţie, cu valiza într-o mînă, cu sacoul aruncat pe braţul celălalt şi cu răsuflarea întretăiată de bătăile rapide ale inimii pe treptele celor şapte etaje pe care era nevoit să le urce la fiecare sfîrşit de zi, înainte ca uşa să se deschidă, să arunce sacoul în cuierul de la intrare şi să se aşeză la masă; Krasna era o bună gospodină, iar după ce mîncară de seră, făcură dragoste pînă spre dimineaţă, cînd teama ca ea să moară îl va încerca din nou.