Şeherezada
La drept vorbind Nona văzu
întâi de toate şi se îndrăgosti la prima vedere de mersul lui. Era semeţ, fără
a fi cocoşesc, cu mâinile puţin în lături, dar ştergând totuşi coapsele şi cu
pasul aruncat puţin neglijent într-o parte, ceva între „mă doare fix în cot de
voi” şi „nu îmi pasă dacă mă plăceţi, ori nu, eu tot ăla sunt” şi un uşor „dacă
nu vă convine, duceţi-vă voi naibii, nu eu”, care mers „era vorbăreţ” cum avea
ea să spună mult mai târziu când îi va vedea şi cunoaşte mâinile lui, care o
înfăşurau pofticioase ca o iederă zidul de cărămidă, cerându-şi dreptul la o
iubire la care Andrei nu mai avea dreptul, fiindcă se lăsase puţin înserarea la
el în suflet.
Andrei iubise cu toţi porii
lui, dar aceasta se întâmplase hăt, demult, pe vremea când mai vindea pepeni
şamponaţi la turci, mult departe în timp, când nu era un manager respectabil,
care astăzi ştia şi putea să râdă gros, deghizându-şi perfect adevărata lui
fire, cât şi să râdă în hohote sincere, de o situaţie hilară, dar aceasta se
întâmpla din nefericire tot mai rar în viaţa lui ternă şi liniară.
Nona era tot ce era mai frumos
la el în suflet şi aceasta bărbatul acela atât de puternic o ştiu şi el la
rândul lui, după felul în care ştia să tacă Nona, un fel de a tăcea respectuos,
dar şi sfidător, care avertiza omul sau oamenii din preajma ei să menţină o
oarecare distanţă între ea şi ei, ori tăcerile ei mirate care acompaniau
relatările lui Andrei, care ştia să povestească cu umor despre lucrurile
trăsnite pe care le făcuse mult înainte de a ajunge un stâlp al societăţii pe
care o desfida, dar ale cărei reguli totuşi le respecta într-un fel scrâşnit al
lui, propriu, şi cabrând nărăvaş dacă vreunul visa să îi pună voinţa în lanţ.
După ce îi văzu mersul, Nona
presimţi cu una din tăcerile ei mirate, că omul acela avea ceva să îi spună,
numai ei, şoptit la ureche, atârnându-i cercei de sărutări umede, aşa cum o şi
va face foarte repede, fiindcă Andrei nu ştia să ezite când venea vorba de
femei frumoase şi tăcute de felul lor, ceva îi spusese şi lui că femeia ştia să
îşi protejeze cu grijă mare comorile din suflet, de vreme ce se ascundea atât
de adânc în tăcerea care o înconjura ca un zid o cetate, şi mai era încrederea
pe care i-o trezea această femeie atât de tăcută, într-o mare de surate flecare
şi idioate.
Dincolo de tăcerile ei şi Nona
putea vorbi, dar o făcea atât de frumos, încât lui Andrei când o auzi prima
dată simţi că îi vor da în curând lacrimile, fiindcă femeia de lângă el
povestea de parcă ar fi pictat cu un penel fermecat oamenii din jur, văzându-i
aşa cum sunt, dar pe alocuri înfrumuseţându-i cu un har numai de ea ştiut,
tăcut şi el şi firesc totodată, care făceau lumea mai suportabilă şi aerul
puţin mai respirabil în lume.
Abia atunci Andrei întinse
mâinile posesiv spre Nona, o cuprinse şi el tăcut la rândul lui în braţe,
dându-şi seama cu acel instinct pe care şi-l regăsesc bărbaţii adevăraţi lângă
anumite domniţe, că Nona era aşa, ca un fel de mică Şeherezadă a lui, care
trebuia ea să îi repovestească lumea, aşa cum o vedea şi o simţea ea, de vreme
ce Andrei nu o mai vedea demult aşa, de pe vremea când îi trăsnise în cap să
vândă nisip granulat arabilor şi nu reuşise.
Pe seama cutezanţei lui Andrei
circulau deja adevărate legende urbane, numai Nona nu auzise niciuna dintre
ele, retrasă cum era, aşa că Andrei simţi că este de datoria lui să i le
povestească una, câte una, în aşteptarea recompensei care avea să vină, nopţile
de dragoste pe care i le putea oferi această femeie mignonă, care avea puterea
de a repovesti viaţa şi de o a reaşeza în drepturile ei frumoase, aşa cum se va
fi fost întâmplat de la izvoare, când darul povestitului era unul sacru, ca şi
cel al scrisului.
Cu Nona Andrei simţea că se
scufundă în zări nemaiîntâlnite şi nemaivăzute de el vreodată, fiindcă el
niciodată nu avusese darul de a repune Viaţa în drepturile ei miraculoase, ci
numai ştiuse să profite de darurile şi de bogăţia ei, iar ascultând-o pe Nona,
Andrei se simţi deodată împlinit cât şi cel mai fericit om din lume, fiindcă
acum vedea şi el câtă frumuseţe irosise fără să ştie, fără să aibă măcar habar.
Nopţile fierbinţi de iubire
începeau şi sfârşeau invariabil cu mici povestiri despre Viaţă, aşa cum o
recepta Nona, care traducea din limba ei miraculoasă pentru Andrei atât viaţa
ei, cât şi a lui, apoi la sfârşit, unul în braţele celuilalt Nona îi spunea
şoptit o altă poveste de iubire, care ţinea capul iubitului ei nedescăpăţânat
pe pernă, nedescăpăţânat de marea Viaţă, care ne şterge capetele fără să ştim,
fără să prindem măcar de veste.
Şi povestea ar mai fi
continuat aşa, dacă într-o zi Nona nu ar fi aflat de căsnicia fericită a lui
Andrei, care demult nu mai purta verigheta pe mână, dar în dreptul societăţii
era un bărbat însurat, pe cât timp în dreptul inimii lui Andrei se considera un
bărbat absolut liber, care trăia într-o convenţie socială numită viaţa lui şi a
soţiei, iar din acea clipă Nona simţi că ceva se rupe ireversibil în ea, de parcă
viaţa nu ar mai fi fost atât de frumoasă şi de miraculoasă pentru tot restul
zilelor ei pe pământ, deoarece Nona nu era atât de proastă încât să îşi
imagineze că vreodată Andrei avea să fie al ei pe vecie, fiindcă abia acum
văzuse firul solid de mătase cu care era legat de căsnicia şi de minciuna lui.
Aşa că, într-o bună zi, Nona
dispăru cu inima ruptă de neîmplinire din lume, lăsându-l pe Andrei să se zbată
în chinuri cumplite, fiindcă femeia care dispăruse era însuşi sufletul lui
pereche, şi îşi începu o nouă viaţă mult mai cuminte, dar, vai, la fel de
searbădă ca a lui Andrei, undeva în lume, iar de atunci în aşteptarea
adormitoarelor ei poveşti de viaţă şi de iubire, capul iubitului ei cade
descăpăţânat şi alunecă undeva la marginea lumii, la picioarele ei.
Nona îl ridică de păr, îl
sărută pe buze aşa mort cum e şi îi spune invariabil „aceasta ar putea fi tema
unei noi povestiri – cea scrisă aici s-a sfârşit”, „restul e tăcere” şi, văzând
răsăritul soarelui, sfioasă, tace.
Ţestoasa
Alexandra simte cum strugurii
dulci ai vorbelor de dragoste îi îneacă sufletul de plăcere. Mângâie duios
gâtul bărbatului de lângă ea şi îl urmăreşte atentă cum i se îmbină armonios cu
spatele bine legat, cu muşchi împletiţi fără de greş, de parcă un sculptor
neştiut ar fi vrut să organizeze nişte proporţii de aur şi chiar i-ar fi
reuşit, bărbatul era tot ca o statuie, oasele îi erau lungi, fluide, picioarele
lui lungi adesea se odihneau nervos sub masă, mişcând foarte imperceptibil, de
parcă ar fi ascultat ele însele o melodie, ca apoi să se proptească deodată
brusc în podea şi să îşi schimbe nervos poziţia, Alexandra îi urmărise
fascinată nu de puţine ori mişcarea aproape cabrată a picioarelor, care erau ca
un barometru real al stărilor lui, din care femeia nu înţelegea mereu totul,
numai că o iubea, de aceasta era absolut sigură, şi după cum i se înegurau
ochii albaştri, care deveneau din ce în ce mai închişi la culoare, ca o mare cu
litoral în trepte, ori, una, câte una, apele ochilor lui se albăstreau ca cerul
senin vara şi se adânceau în azur, de parcă şi albastrul senin ar fi avut
nuanţele lui secrete şi neştiute de nimeni.
Alexandra îl iubeşte pe Mihai
cu toată ardoarea anilor în care l-a căutat şi cu fericirea clipelor în care
iată! l-a găsit, iar Mihai, a cărui religie este banul şi nu are memoria
sentimentelor, îşi schimbă nervos poziţia picioarelor, semn că vrea să schimbe
brusc vorba, ori să se ducă să îşi toarne un whisky şi să asculte o muzică.
Seara le fusese ambilor
stricată de unul care vorbea patologic de mult, iar Mihai ale cărui picioare
lungi îşi schimbaseră destul de des poziţia sub masă, simţi la un moment dată
că o să-l şi pocnească de draci ce avea pe el. Doar cuminţenia femeii de lângă
el îl mai calmaseră, ştiut fiind de toţi că Mihai nu rareori exploda, dar fără
scântei, ci numai într-un mod oarecum calculat, al lui, în care simţeai că te
răceşti de frică şi, mai ales, ochii îşi schimbau apele brusc, ca marea în
furtună culorile.
Relaţia lor nu era sortită să
aibă lungă durată, gândi deodată pragmatic bărbatul în timp ce îşi turna
whisky-ul în pahar şi îşi odihnea privirea în zare. Nu că nu ar fi iubit-o, dar
femei ca ea, atât de îndrăgostite de el Mihai nu întâlnise niciodată, de aceea
credea că femeia de lângă el joacă puţin teatru, mai ales faptul că nu îi
ceruse încă nimic îl încurca pe el, care avea întotdeauna ceva de dăruit cui îi
trebuia şi cui avea el chef şi plăcere, Mihai era un generos, dar cu o memorie
a sentimentelor riguros scurtă, care îl ajuta de minune în afaceri şi îl
încurca acum, când nu ştia efectiv în ce categorie de oameni să o încadreze pe
Alexandra care îl privea cu toţi ochii sufletului larg deschişi către el.
Văzând privirea aceea atât de
devotată aţintită spre el, Mihai simţi deodată cu acelaşi instinct cu care
încheia afaceri de succes, că trebuie să se piardă undeva în spaţiu, departe de
această femeie care-i sorbea şi îi cerea zilnic sufletul, ori ce mai rămăsese
din el, aşa că în următoarele zile nu o mai căută, laş, la telefon, întrerupse
absolut orice comunicare cu ea şi, vesel că a scăpat atât de uşor şi fără
reproşuri şi cheltuieli de Alexandra, îşi căută altă femeie, mai puţin
deşteaptă şi lucidă, care să nu îi vâneze cu atâta îndârjire sufletul, ci să se
mulţumească cu bobiţele pe care i le va azvârli în treacăt el.
Alexandra va muri şi va învia
de durere, dar într-o zi îşi va continua fărâma de viaţă care îi rămăsese şi
aceea cadou tot de la el, de la iubitul vieţii ei, Mihai, pe care de mult ce îl
iubise, îl visase exact aşa cum era, demult de tot, când era copil, iar acesta
se dovedise doar o proiecţie în marea lume, a visului ei secret de a avea
pereche sub acest soare care ne luminează uneori atât de tare, încât ne alungă
umbrele de lângă noi, care încropesc o înţeleaptă broască ţestoasă, târându-se
în dreapta noastră şi însoţindu-ne tăcut în viaţă, iar Alexandra, contrar
aşteptărilor, nu va muri de inimă rea, ci de bătrâneţe şi Alzheimer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu