Poezia prozei florilor de cireş care cad

Proza Stelei Iorga îi permite acesteia să fie mai feminină în scris. “Îl atrăseseră imediat căldura cuvintelor ei, ca şi aerul total nedomestic, cu care aceasta îşi făcea cunoscută lumii intoleranţa faţă de zgărzi, de cuşti şi de lese mai mult ori mai puţin parfumate, ori lungi.” (Fleur du temps) Chiar dacă textele sale prozastice rămân, până la urmă, tot poezii, spaţiul mai larg de mişcare îi oferă şansa de a se da de gol mai mult. Cuvintele ei sunt mai fără zgărzi şi cuşti, dar fără a renunţa de tot la ele. Mai ales că francheţea, intransigenţa pun stavilă în calea glandei lacrimare. Stela Iorga are nevoie de o eroină puternică. Observă bine Simona Toma că textele Stelei Iorga se axează pe personajele feminine – toate miniprozele citite vinerea trecută începând cu o ea. Textele sunt lucrate după acelaşi calapod, spun cam aceeaşi poveste pentru că autoarea simte nevoia de a se zugrăvi pe sine. Prozele nu au nevoie de acţiune, urmăresc doar să schiţeze anumite personaje şi de a transmite “un eşec în dragoste, o durere, o îmbinare a contrariilor: sălbatică – îmblânzită, năvalnică – tăcută”, după cum spune Diana Balmuş. Poate chiar banală versus extraordinară. Cu toată neîmplinirea şi căutarea, Stela reuşeşte să ofere cititorului linişte (tot Diana a observat). E ceva din dârzenia florilor de cireş japonez. Din parfumul lor. Din atitudinea japonezilor. După Anca Şerban Gaiu, Stela este un bun portretist şi nu pot decât să fiu de acord cu ea. “Stela este delicată, dar şi ironică, sparge convenţiile şi pune sufletele unor oameni sub lentila microscopului”, a zis Anca. „Este o proză din la care pot învăţa poeţii. Stela are nebunia necesară”, a spus Victor Cilincă. Cu un lirism ce l-a dus pe Victor cu gândul la Cântarea Cântărilor şi cu un lirism magic şi fraze care i-au adus aminte de Marquez, acesta consideră că autoarea are puterea de a scrie fără autocenzură, se simte în largul ei, trece peste unitatea de spaţiu, timp fără să dăuneze textului, nu face eforturi pentru a construi, însă proza ar fi avut nevoie de un dialog. "Amprenta lui Marquez este foarte vizibilă, mai ales la tipul de frază, dar există un flux nefiresc, în parte, al naratorului. Are ceva din falsul narator al lui Henry James. Povestirea este a unui autor care mimează omniscienţa. De asemenea, accesele de hipercorectitudine nu dau bine, are expresii ilogice şi virgulele sunt puse anapoda, uneori", consideră criticul Viorel Ştefănescu.

Nicoleta Onofrei

Azi, după ora 18, va citi Octavian Miclescu.