Fleur du temps
Oana vedea de fapt în Iulian
ceea ce soţia lui demult nu mai vedea, obişnuită cu prezenţa lui aproape
continuă, şi anume că bărbatul acela de lângă era ca o fiară, dar foarte uşor
domesticită şi că de fapt el numai o îndura regal în preajma lui, cu ochii
liniştiţi şi încercănaţi de plictiseală şi de atâta umilinţă de a sta lângă
cineva atât de domestic ca ea.
Pe Oana Iulian o cunoscuse pe
internet, prin intermediul unui site de socializare, în care de fapt fiecare
singurătate ţipă cel mai tare pentru a se face auzită, îi citise o postare pe
„zidul” ei, în care sculptoriţa îşi împărtăşea nişte gânduri ale ei pentru
oameni şi întreaga omenire.
Îl atrăseseră imediat căldura
cuvintelor ei, ca şi aerul total nedomestic, cu care aceasta îşi făcea
cunoscută lumii intoleranţa faţă de zgărzi, de cuşti şi de lese mai mult ori
mai puţin parfumate, ori lungi.
Citind rândurile ei nesupuse
Iulian simţi că fiara din el se încovoaie a recunoştinţă pentru blidul acela de
mâncare pe care i-l dăruise o necunoscută, drept care îi ceru imediat să-i fie
prieten apropiat, în spaţiul cibernetic deocamdată, unde numai gândul lui putea
să o ajungă şi să îi pătrundă lumea la fel de asemănătoarte cu a lui.
Pe Oana o va cunoaşte într-o
bună zi la o reuniune cu caracter monden şi înainte de a-i fi prezentată o va
recunoscu pentru aerul nesupus cu care îşi purta şi ea propria ei lesă,
fiindcă, nu-i aşa, toţi suntem supuşii cuiva din noi înşine, care la Oana s-ar
putea numi o anumită toleranţă faţă de rasa umană, care nu este chiar atât de
frumoasă pe alocuri şi uneori.
Iulian adulmecă fermecat cât
şi înfiorat aerul nesupus care dansa în jurul Oanei, laolaltă cu finul parfum
franţuzesc, care se înfăşura unuios în jurul făpturii ei delicate, ca o
tanagră. La rândul lui Iulian se îmbrăcase pentru întâlnirea cu Oana cu cea mai
bună cămaşă a lui, din perioada când nu era atât de supus ca acum, din perioada
când privirea lui încă mai arunca săgeţi sălbatice celorlalte animale de pradă
ca el.
Cum devenise aproape domestic
nici Iulian încă nu ştie, poate o fi fost perioada de rut, poate ... dar cine
să mai ştie, când era aşa o mare înghesuială în acea cuşcă unde o cunoscuse pe
actuala soţie? Cert este că într-o zi a existenţei lui neîmblânzite se trezi că
îşi linge tacticos testiculele şi apoi copiii, puiii de lângă el, simţind
aceeaşi iubire pentru ei, ca pentru fiinţa lui proprie. Poate atunci este clipa
când a lăsat pe femeia de lângă el să îi pună lesa de piele, la capătul căruia
mergea el, pe cărarea numită generic Viaţă, undeva în urma ei cu un pas, doi,
dar numai pentru a-i creea acesteia iluzia unei supremaţii pe care niciodată nu
o va avea asupra lui.
Oana mirosea a flori de câmp,
chiar aşa se numea şi parfumul ei, şi a săpun proaspăt, combinaţie care Iulian
ştia că este proprie numai femeilor de rasă, aşa cum era şi el, fapt care făcu
să i se zburlească puţin părul pe spinarea lui de bărbat bine şi iubit de femei
multe, nările începură să freamăte de bucuria întâlnirii cu cineva din aceeaşi
rasă, cu care fără îndoială că va depăna multe în patul în care într-o zi
Iulian o va atrage pe Oana, nu departe de cuibul şi de familia lui, pe care va
începe să le tolereze cu mai multă înţelegere, în special pe unul din copiii lui
şi anume băiatul, care-i va fi moştenit privirea secerătoare, cu care va măsura
ca un cunoscător viaţa tatei cât şi a mamei de care se va fi plictisit, şi
într-o zi va pleca şi el spre lume amuşinând – căutând la rândul lui, cu nările
larg deschise, o femeie care să miroasă a parfumul florilor de câmp vara şi a
săpun proaspăt.
Brodeza
Iulia avea mirarea oamenilor
naivi în faţa propriilor cuvinte, care o ţeseau ca un borangic în jurul unui
sine străin de fiinţa ei şi totuşi atât de aproape. Această privire mirată cât
şi minunată de ea însăşi o aveau marii posedaţi, iar Iulia nu avea nici măcar
habar că ea s-ar fi numărat printre ei, mai ales când se cabra interior de
forţa vreunui cuvânt, care venea tot mai vrăjit de undeva dinspre interiorul
sufletului şi al gândurilor ei.
De această mirare continuă,
care o făcea aproape inaccesibilă şi care-i punea încă o umbră pe ochii negri,
adâncindu-i încă şi mai mult, s-a îndrăgostit bărbatul întâi şi întâi, fiindcă
îl cuprindea şi un soi de milă pentru fragilitatea femeii din faţa lui, care de
aiurită ce era venise la o întâlnire de-a lor în papucii de plajă.
Dar totodată simţea şi el că
mirarea Iulianei era extrem de vigilentă, în sensul că filma lumea şi o
depozita în vreun ungher ascuns al memoriei, de unde scotea pentru ghergheful
ei interior exact ghemuleţul de aţă de care va avea nevoie, pentru a reface o
vrajă de cuvinte numită marea Viaţă.
Lui Radu parcă îi era şi frică
să fie pe lângă Iulia, pe care o simţea fără greş din alt aluat decât el, se
purta sfios în preajma ei, până şi el convins de fragilitatea femeii de care se
simţea în mod mortal atras şi atât de violent, încât abia îşi stăpânea un mic
tremur al degetelor frumoase, care ştiau să meşterească atât de dibaci şi un
motor, cât să ţină în mâini ferm şi oamenii din firmă.
Nici Radu nu ştia până acum că
are asemenea veleităţi literare, ca să o cunoască o urmărea pas cu pas pe Iulia
prin viaţă, turbând de ciudă că încă după atâta timp tot nu ştia unde stă,
altfel ar fi văzut-o în fiecare dimineaţă la geamul ei hrănind porumbeii, care
parcă trăgeau blocul în aer după ei şi împrăştiau de jur împrejur pene albe, ca
îngerii, altfel ar fi ştiut când este ora ei de hrănit pisicile din jurul
blocului, care se uitau pofticioase la penele care le astupau ochii oblici, la
fel de mari şi ficşi ca şi ai lui Răducu, care o fixau la fel de pofticios pe
Iulia, când se preumbla prin lume şi de a cărei prezenţă fermecată nu se mai
sătura.
Singurele lui bucurii erau
zilele când o întâlnea absolut accidental, când Iulia înfricoşată de puterea pe
care o arunca de jur împrejur ca un aspersor Radu, tăcea tot mai timidă şi mai
îndrăgostită de umbra pe care o lăsa acesta în inima ei de brodeză de cuvinte.
Şi toate ar fi fost bune şi ar
fi curs înainte în viaţă, dacă Radu nu ar fi trebuit deodată să plece în marea
lume, nu, nu pentru totdeauna, ci numai pentru un interval limitat în timp, dar
începutul absenţei lui în dreptul ochilor ei mereu duioşi şi lucitori o duru
atât de tare, până la ţipăt, până la cele două cuvinte, care sunt cel mai greu
de rostit în lume, te iubesc, Radu, la care bărbatul simţi şi el că se
prăbuşeşte de fericire, dar era puţin prea târziu pentru el, fiindcă deja era
în drumul lui spre aeroport, când Iulia i-a spus în telefon acestea toate, cât
şi altele, când se va întoarce înapoi acasă, şi încă o dată totul, dar absolut
totul ar fi fost la fel de frumos şi de vrăjit precum cuvintele din care era
alcătuită Iulia, dacă viaţa nu ar fi trebuit să îi despartă într-o zi, ziua în
care bărbatul simţi cu certitudine că Iulia îşi iubeşte mult prea mult
cuvintele, care par că vin din ceruri, iar el îşi iubeşte cu mult prea mult
viaţa lui calculată şi precisă ca a unui ceasornic elveţian, de care bucurii
ambii ar fi trebuit să se despartă, aşa că amândoi au ales acest drum al
scrisului şi pe mine să vă spun această poveste de iubire şchioapă.
Micul şarpe al casei
Ca limba şarpelui despicată
din acelaşi gât, aşa se simţea Magda în lume departe de iubitul ei, şi
ameninţând nevinovat văzduhul, adică legată şi totuşi despărţită de el pentru
încă o viaţă de om.
Cuvintele îi veneau în gâtlej
şi se despărţeau invariabil luînd-o în două direcţii total distincte şi totuşi
oarecum înfrăţite în sensurile lor de bază, de parcă femeia ar fi scris în două
limbi diferite de sufletul ei şi poate chiar aşa şi era, fiindcă Magda scria
pentru două inimi, care băteau ambele în ea, doborând-o cu darabana lor
săltăreaţă, când aceasta îşi aducea aminte cum fusese el odinioară.
Fiindcă acum totul începea ca
o poveste despre cum se depărţiseră odată pentru vecie într-o gară şi de atunci
sufletul ei îl pipăise numai şi numai în visele ei de toamnă, când îşi aşternea
cuviincios covoraşul inimii, pe care îşi spunea de regulă seara rugăciunea ei
mică, şi se ruga şi pentru a doua venire a lui, a iubitului, din toamna grea şi
din lume, înapoi la ea în suflet şi în însăşi fiinţa ei, ca să o populeze cu
verdele vesel al copacilor de vară.
Iubirea lor se consumase de
fapt ea toată pe un mic peron de gară, dintr-o provincie amărâtă a sufletului
lui, deloc şi a inimii ei mari, care rămăsese veşnic atârnată de osiile
trenului, implorându-l să se întoarcă la ea, din marea lui călătorie în lume,
neştiind, negândind atunci, că oameni - cuci ca el niciodată nu întorc capul
înapoi şi iubesc numai o singură dată în viaţă, iar atunci nu femei care stau
pironite cu privirile în auriul toamnei, ci alte feţe ale domnului, străine cu
totul de chipul şi de credinţa ei.
În ochii Magdei cad şi azi
frunze galbene, puţin arse de soare la capete, aşa cum ar fi trebuit ea să se
înalţe în văzduh de atâta nefericire, fiindcă devenise uşoară ca un funigel,
blestemată veşnic să privească undeva în urma unui tren, dintr-o prăpădită gară
de provincie, unde cel mai ades fac manevre numai trenurile de marfă.
Frunzele toamnei cad
de-andoaselea la ea în suflet, de jos înspre cătarea inimii şi nimeni nu are
cum le modifica direcţia, de vreme ce polul nord s-a mutat undeva la un capăt
de lume, unde o pereche de ochi îl caută veşnic în noapte, îmbrăţişând recile
stele şi uitându-se lung şi fără lacrimi în ochi după toate trenurile goale, de
marfă.
Made in U.S.A.
Când plângea Otohime parcă
avorta îngerii fără aripi deodată, era o zburătăcire grozavă la ea în suflet,
de unde alunga cu disperare înaripatele făpturi, care ţâşneau disperate din ea
şi nu îşi găseau hainele albe cu pene cu tot, apoi veneau la rând serafimii
care, vai!, nu mai putea trâmbiţa frumuseţile lumii, ci numai sunete de jale
scoteau, ceva ca între un blues ritmat, dar totodată şi sictirit cumva, pe la
încheieturile ritmului, apoi veneau heruvimii care nu mai acopereau nici ei faţa
urâtă a lumii, ci numai îi acopereau lui Otohime ochii, să nu mai vadă drumul
spre iubitul ei, să nu mai ştie veşnic de el, ci numai să se tânguiască, aşa
cum scrisese cineva în dreptul ei, la începutul veacului, când Otohime fusese
blestemată să locuiască singură într-un ostrov, până în ziua când l-a auzit pe
îndrăzneţul pescar venind înspre ea şi, fericită în sfârşit că cineva îşi
găsise drumul înspre ea, din adâcurile de mare, Otohime i s-a arătat acestuia
toată, laolaltă cu nemurirea ei şchioapă de nefericire, fiindcă Otomime era o
femeie profund nefericită între apele mătăsoase ale visurilor unde sălăşuia, şi
nimeni, dar absolut nimeni nu le tulburase sineala vreodată, cu atât frumuseţe
umană, drept care se lăsă o umbră fioroasă pe Duhul Apelor, care se înroşi de
ciudă pe iubirea nesăţioasă a lui Otohime şi, turbat de invidie , tulbură toate
abisurile gândurilor lui, până la nămolul unde sălăşuiau ultmii lui nuferi –
gândurile lui bune, care o înfăşurară lanţuri, lanţuri pe Otohime şi o
spânzurară de cerurile disperării cu ele, să moară, să uite, să lase pescarul
îndrăzneţ undeva la o margine de cer şi de lume, să îşi trăiască viaţa serabădă
şi comună.
Iar Otohime chiar a murit de
disperare, dar mult mai încet de cât se poate credea şi decât chiar se
anticipa, fiindcă ochii lui Otohime au ieşit din lanţul nuferilor şi l-au urmat
pe pescar pe drumul lăsat de ape, au presărat firimituri pe ele, să regăsească
drumul spre casă, şi la uşa inimii lui mute într-o zi cu desăguţa au bătut, om
bun deschide-ne poarta şi dă-ne o cană cu vin, dar nimeni nu au răspuns, dar
nimeni nu au răspuns, decât vântul singuratic, „Otohime, Otohime, aici şade
nimeni”.
*Imagine 1: Peonies and Butterflies, Itō Jakuchū
**Imagine 2: Maple Tree and Small Birds, Itō Jakuchū
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu