joi, 30 decembrie 2010

SIMPLITATE CU AMORTIZOR

e cam aşa
împrejmuit de toate corpurile voastre îngheţate, copleşit de curiozitatea despicării ţestei şi spargerii coastelor, ea s-a aşezat în faţa mea şi în spatele meu, s-a aşezat în stânga şi în dreapta susul josul meu.
bineînţeles că toate loviturile pe ea au lovit-o, bineînţeles că bucăţi din pielea ei se desprindeau, pluteau în jurul meu, se lipeau de intenţiile voastre dezacordate.
(Alexandru Maria – fără titlu)

„La Alexandru Maria, se vede că există în spatele textului cineva care are un ideal şi un Dumnezeu; are o concepţie despre poezie şi mânuieşte poezia; o simplitate în surdină, ca o armă cu amortizor. Se vede preocuparea majoră de a simplifica, de a surdiniza patetismul; o caracteristică a poeziei lui Alexandru Maria mi se pare a fi minimalismul – în sensul de a urmări cât mai multă expresivitate în cât mai puţin text/ cât mai puţină piele pentru un corp, altfel spus; cred că nu va rămâne la acest model, cred că-l va exersa şi-l va arunca; poezia sa dă impresia înşelătoare că este rece, plată, anodină - când, de fapt, este tocmai invers pentru că are puterea de a emoţiona; poezia nu evoluează cum vor muşchii noştri; poezia lui Alexandru Maria este o poezie locuţionară, cu un vers lung şi cu o expresie întortocheată; elaborarea textelor denotă respect faţă de cititor; mi-aş dori să-i văd modificarea sensibilităţii lui poetice; poezia este o convenţie a succesiunilor poetice; să fie ceea ce este el: nud, frust.” (Mihail Gălăţanu)
„Alexandru Maria dansează continuu între viaţă şi moarte, între două necunoscute, un balans fără precedent în mijlocul aceloraşi secunde; s-ar putea să scrie o poezie fără trecut şi fără viitor, deci numai a prezentului; cred că va avea loc într-un colţ al literaturii.” (Ion Zimbru)
„Ştiinţa textului vine dintr-un model la care toţi jinduim; m-a şocat trăirea într-o lume strivită, debusolată care trimite la stampele japoneze.” (Stela Iorga)
„O minte care a zburat de pe şine – în ciuda tonalităţii calme, nostalgice şi oscilante; texte bine scrise – dar nu le-am găsit miza.” (Andrei Velea)
„Un firesc al nefirescului, uneori aproape magic; poate atinge o anume stare; are şi un umor bine plasat.” (Victor Cilincă)

Ion Avram

La următoarea întâlnire a cenaclului va citi Adrian Haidu.


(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

sâmbătă, 25 decembrie 2010

poezii, alexandru maria

e cam aşa
împrejmuit de toate corpurile voastre îngheţate, copleşit de curiozitatea despicării ţestei şi spargerii coastelor, ea s-a aşezat în faţa mea şi în spatele meu, s-a aşezat în stânga şi în dreapta susul josul meu.
bineînţeles că toate loviturile pe ea au lovit-o, bineînţeles că bucăţi din pielea ei se desprindeau, pluteau în jurul meu, se lipeau de intenţiile voastre dezacordate.

-------------------------------------------------------------------------------------

fără voia mea îmi dau seama că nimic din ce mă înconjoară nu este complicat, fie că sunt oameni, fie ca sunt lucruri. chiar dacă sunt vânăt din cauza acestui adevăr şi chiar dacă lângă mine stă dovada lui vie,
nu pot să fugăresc gândul că e de fapt vina furnicilor
nestrivite, a tuturor furnicilor care, marşând, i-au pătruns pe sub piele şi i-au dus-o în ploaie, prin nămol, pentru o iernatică digerare.
desigur, furnicile şi curgerea liniară a timpului sunt de vină şi atunci când, atingându-ne palmele, ne auzim oasele ciocnindu-se uşor.

-------------------------------------------------------------------------------------

suntem amândoi în tren, plecăm pentru prima dată din oraş. stăm amândoi lângă geam, faţă în faţă. în noi se vede soarele, cerul, copacii (unul are o scorbură, în ea două bufniţe fac dragoste, fireşte că noi nu le vedem), şoselele, restul. ascultăm muzică, vorbim lucruri nu prea importante. din când în când ne aplecăm şi ne adăpăm unul din celălalt.

-------------------------------------------------------------------------------------

câteodată mă gândesc să plec de aici. poate într-un loc puţin mai liniştit, fără prea mulţi oameni, fără prea mulţi vizitatori (doar cineva să-mi aducă mâncare şi să mă spele), un loc în care singura viaţă de noapte să fie cea a insectelor troncănind pe spatele meu. pentru că uneori mă satur de toţi ăştia, toţi nebunii care îşi dedică viaţa estetizării peletelor de şoarece,

suntem amândoi în tren, plecăm pentru prima dată din oraş. în lumina asta orbitoare, în zgomotul făcut de măcinarea fierului de fier, finele riduri din colţul ochilor tăi îmi amintesc ce mi-ai spus despre bătrâneţe. şi eu, acum,

bineînţeles, ceilalţi sunt mereu mai bătrâni, bineînţeles, eu sunt mereu mai tânăr.
îmi spui că uneori pielea ta fuge de pe tine, că sunt un milion de furnici strecurându-se pe sub uşă, târându-se pe burtă, un milion de furnici gâdilându-te, păcălindu-te înainte de a-ţi intra pe sub piele. acolo se ridică în picioare,
şi pielea îţi cade, ai spune că fuge, deja ai spus asta. nu poţi face nimic altceva decât să te uiţi la tine plecând şi să îţi porţi cu mândrie noua ta haină de oase şi organe interne şi

în curtea spitalului lumea se pregăteşte de sărbătoare (care nu e totuna cu lumea se pregăteşte să sărbătorească, este şi aici o diferenţă mică), sunt câteva sute de pacienţi şi câteva zeci de cadre medicale, îşi poartă după ei pixurile şi dosarele (poate ar trebui să scriu un ochi în anamnezele alea), îşi mai poartă şi scaunele şi drenele şi tuburile şi acele şi pansamentele şi ultima suflare. sunt toţi curaţi şi uzi, toţi sub un brad, care îi strânge şi îi înfăşoară ca o pojghiţă de piele moartă,

doar puţin mai liniştit.

-------------------------------------------------------------------------------------

acum câteva zile ploua, stăteam pe canapea, butonam televizorul, lângă mine era o haină, era o coapsă, era o femeie, îmi era cald, dar a bătut la uşă şi a trebuit să mă ridic, nu pentru că a trebuit, pentru că nu contenea ciocănitul şi nu înţelegeam nimic, eram furios, dacă pot să spun aşa, pentru că lângă mine era o femeie, era o coapsă, cineva îmi ţinea de cald, şi eu a trebuit să mă ridic să răspund la uşă şi

cu o zi înainte tot la fel, ciocănea, erau două bufniţe, un cuplu (eu eram singur în casă, afară era soare), l-am luat în palmă şi, pentru că era prea mic, am aplecat urechea, după aia ea a plecat după şoareci, el a plecat după ea. şi

acum acelaşi ciocănit, deschid uşa, nimeni, nici el, nici ea, în prag o bilă verzuie, o desfac, înăuntru pene, le desfac, înăuntru oase, le desfac, înăuntru (furnicile şi mirosul acru se urcă pe mâini), dacă pot să spun aşa,

mă gândesc poate ar fi trebuit să le acoper cu cealaltă palmă, să le las să facă dragoste în pumnii mei. poate voi lua oasele şi penele şi o voi reconstitui. şi

voi avea lângă mine nişte oase, nişte pene. ceva care să-mi ţină de cald.

-------------------------------------------------------------------------------------

oricât de mult aş încerca, tot vor rămâne bucăţi de piele amorţită.
acum câţiva ani, doamna mi-a spus să desenez nişte copaci şi să îi povestesc despre mama şi despre tata.
acum, probabil voi desena nişte copaci şi o să-i povestesc despre mama şi despre tata. şi apoi mă va trimite să fugăresc dragoni.
în secret voi prinde doar şopârle. va fi un plan nebunesc, nu va avea sorţi de izbândă, dar zgomotul chitinei şi ruperea cozilor,

trebuie să vă spun ceva,

miercuri, 22 decembrie 2010

AFECT FĂRĂ EFECT

(...)În aburii ceaiului fierbinte cu care îmi încălzesc mâinile, mă privesc. Ca şi cum aş privi spre Érobern. Degetele mi se umezesc, iar de la ele întreg corpul; nu înţeleg cum de-mi place să-mi văd personajul suportându-mi viaţa. Lătratul câinilor din depărtare îmi întoarce atenţia spre fereastră. Érobern trăieşte în pagini; am făcut-o tot ce eu nu sunt. Îmi împreunez mâinile în jurul cănii fierbinţi, o ridic şi beau dintr-însa.
(Claudia Samoilă – Corpul omenesc nu e deloc obscen)

„Jurnalul unui personaj care – precum păpuşa Matrioşka – avansează secvenţă cu secvenţă către esenţe nebănuite.” (Valentina Bucur)
„Un delir liric; intenţia este onorabilă, dar nu a reuşit s-o expună; prea abracadabrantă; să fie mai concentrată.” (Anca Şerban Gaiu)
„Un text cu subtext care incită la meditaţie.” (Florin Chitic)
„Nu are un fir logic sub raport stilistic, compoziţional şi ideatic; nu are motivaţia scrisului şi mesaj; o tentativă afectată de a prezenta fără efect un text cu mici inserţii de lirism.” (Stela Iorga)
„Conţinut captivant, misterios – dar, pe alocuri, greu de urmărit; firul poveştii pare a conduce într-o obositoare telenovelă.” (Elena Donea)
„Un amalgam de nume care înceţoşează textul şi, implicit, cititorul. În privinţa mesajului – textul mi s-a părut confuz; descriptivul face bine textului, cu excepţia unor pasaje care mi s-au părut ambigui; excelează prin comparaţii; firul epic mi se pare neconturat.” (Sabina Penciu)
„Are şi pasaje reuşite; o poveste introspectivă greu de urmărit din lipsa unui fir narativ; ca organizare, ar fi mers şi sub forma unor poeme.” (Andrei Velea)

Ion Avram

Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, va citi Alexandru Maria.


(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284;)

vineri, 17 decembrie 2010

The winner takes nothing 2


- interviu cu Mihail Gălăţanu




- de Nicoleta Onofrei



foto Nicoleta Onofrei

1.Aveţi o poezie care se numeşte Nu voi muri din cauza morţii mele, este liricul pentru dumneavoastră un strigăt al vieţii, o expresie a senzaţiei morţii din cauza vieţii?

Nu e un strigăt, e urlet. E poemul meu emblematic. Sigur, mai sunt şi altele, din diferite vîrste: LUNATECII, NICULINĂ, CASA DE NEBUNI AI AMORULUI, DESPRE CUM VOI FI MÂNTUIT, SPITALUL INIMII DE MAMĂ, PĂRUL MIRESEI, MIREASA TUTUROR, COLIER DE DEGETE etc. Pînă la urmă, viaţa ne omoară, nu moartea. Moartea nu are nici o putere asupra noastră. Asupra mea, nici atât: mă apăr, în faţa ei, cu Dumnezeul meu cel veşnic viu. Care a învins moartea şi pe diavol a surpat – şi a dat viaţă lumii Sale.

2.Care este condiţia sine qua non a scrierii artistice, continuând palierul primei întrebări?

Scrisul nu e altceva decât o secreţie. O sudoare. O spermă. Un sânge. O lacrimă. Scrisul nu e scris, e o defecare. O urină fierbinte, lângă care şezum şi plânsem. O rugăciune disperată. O tăiere a venelor. O sinucidere. O ruină a Paradisului.

3.Aţi avut, aveţi un mentor?

Da. Mentorul meu a fost Alex. Ştefănescu. Dacă, însă, vrei să mă întrebi de maestrul meu, căruia eu îi spun „îndrumător pe cale”, apoi acela este Dimitrie Lupu, pe care îl şi cunoşti.

4.Cât de mult contează existenţa unui mentor în formarea unui scriitor?

Uriaş. Şi nu doar în devenirea unui scriitor. În viaţă. El are (aproape) drept de viaţă şi de moarte asupra ta. Nu este maestru acela în mâinile căruia nu eşti gata/de acord să îţi pui viaţa în mâinile lui. În toate înţelesurile. Tu eşti produsul lui. El e copacul, în sens yoghin, iar tu fructele.
Tu, Nicoleta, ai un maestru? Asta ar trebui să fie întrebarea ta de fiecare zi.
Maestrul relativ este pe pămînt.
Maestrul Absolut, numai în cer. Iisus Christos. Maestrul de pe pământ este numai reflectarea celui ceresc. El e important pentru că îţi arată HIC ET NUNC, în carne şi oase, condiţia omenească şi cea supraumană, ÎN ACELAŞI TIMP.
Îţi arată cum trece zeul prin carne.
Eu sunt soarele tuturor celor care mă iubesc.
Nu vrei să mă laşi să fiu ucenicul tău?
Nu ai putea tu să fii maestrul meu? Asta e întrebarea care pluteşte pe buzele mele.

5.Aţi frecventat cenaclul, sau cenacluri, de ce aţi simţit nevoia asta, dacă a fost vorba de nevoie?

Da. E esenţial cenaclul. Eu îl înţeleg în sensul primar. Iau lucrurile proprii. Cenaclul este cenaclum. Adunarea fundamentală. CINA CEA DE TAINĂ. Un lucru sacru. Obiectivarea. Supunerea la judecată. Comunitatea şi comuniunea.

6.Credeţi că poate fi vorba în literatură de sintagma: „victoria aparţine celor cu mentalitate de învingător”?

Într-un fel, e valabilă. Cel puţin pe jumătate. Actul de a scrie este actul învingătorului. Şi trăirea. În trăire, poate, să zicem, că s-ar întâmpla să ieşi învins. Din scris nu poţi ieşi decît învingător. E singurul triumf cu putinţă. Singura victorie. Pentru că este biruinţă asupra ta însuţi.
Mai este şi un altfel de victorie. Cea prin intermediari. Nu poţi fi victorios de unul singur. Singur, omul este un învins garantat. Eu, Mihail Gălăţanu, sunt nu un învingător, ci însuşi Învingătorul. Cel Absolut. Singurul. Unic. Fiindcă nu înving prin mine. Eu înving prin Iisus Christos. Eu înving prin Dumnezeul meu, numai prin Dumnezeul meu- şi aceasta este mărturisirea mea - pe veci – de credinţă, crezul, încredinţarea, spovedania şi confesiunea mea, în acelaşi timp. „Dumnezeu este Domnul – şi el ni s-a arătat nouă”: aceasta este sentinţa mea, cu care voi merge în mînă şi după moarte, o voi arăta lumii întregi şi dumnezeului meu, deopotrivă. Cu aceasta mă voi apăra în faţa judecăţii de apoi. Şi mai am un instrument: cartea mea, pe care am scris – şi aşa am semnat-o, cu litere de foc înroşit („Burta înstelată”): „robul lui Dumnezeu, Mihail”. Am să spun: - Doamne, adu-Ţi aminte că am mărturisit întregii lumi despre Tine.
Prin mine, sunt cel mai lamentabil învins. Cel din urmă. Cel din turmă.
Vai de bieţii nătângi care vor să învingă prin ei înşişi. Mi-e o mare milă de Alicsandru Machedon.
O mare milă mă leagă de Preşedintele Sattelor Unite.

7.Ce părere aveţi despre literatura care se face azi?

Literatura nu se face azi. Nici ieri. Nici mâine. Literatura este eternă. Indestructibilă. Inestricabilă. Nemuritoare. Este parte a Artei, care, la rândul ei, este parte a lui Dumnezeu, fără îndoială. Care se lasă, astfel, cunoaşterii noastre.

8.Care este cea mai mare temere a dumneavoastră ca scriitor?

Că nu voi fi Khayyam, care e citit şi acum, la o mie de ani după. Tu vei mai fi citită peste o mie de ani? Dar peste zece mii?

9.Care ar fi motivul pentru care un scriitor ar renunţa la scris?

Nici unul.

joi, 16 decembrie 2010

CAPTIVĂ SCRIITURII

(...)Lasă bătrâne, nu fi trist, mie dă-mi doar un măr, pomu-i al tău/ Mai bine ai recunoaşte că te sâcâie să fii atoateiertător/ Într-o lume fără timp, legi şi neînţelegeri; e doar o abureală/ Tu ai nevoie de tot ce nu vrei să existe/ Iar eu am să te omor oricum, dar cel puţin o să-mi pară rău
(Cristina BălanDe bine de rău )
„Apasă prea mult pe accelerator; nu ştiu unde a vrut să ajungă cu proza aceasta – semn că-i place să complice lucrurile până la o imposibilă simplificare ulterioară; să pună mâna pe cuvinte; să le privească prin vizor şi să le scrie aşa cum sunt; are ce căuta în literatură; îi recomand să umble la volumul textului – beţia de cuvinte nu o avantajează.” (Ion Zimbru)
„În poemele Cristinei Bălan cuvântul vine ca un pas de culoare.” (Valentina Bucur)
„În cazul prozei, are o tensiune care vine din frica de necunoscut; un joc al seducţiei atrăgător, uşor poetic.” (Florin Buzdugan)
„Ştie să creeze personajele.” (Florin Chitic)
„Poemele încărcate de retorism şi de expresii pompoase; nu are esenţializare; prea explicită pe spaţii foarte largi; ca idee – pare în regulă, ca realizare – suferă; intenţia de ironie nu este reuşită.” (Anca Şerban Gaiu)
„Are urme de romantism – dar, cam dulceag; cuvintele sună bine, dar nu slujesc ideea/ conţinutul; multă superficialitate; la nivel de sintagmă – par a fi poezie, dar pe ansamblu nu rezistă; dialogurile nu par autentice şi nu au vigoare.” (Cristina Dobreanu)
„Poeme afectate, tributare expresiilor frumoase; sentimentele sunt prea ascunse, încât poate introduce cititorul pe contrasens; autorul este inteligent, dar nu-şi trece textul prin sensibilitate; textele prezintă starea sinelui autorial; preacăutatul nu este impostură, dar nici nu cred că este genuă; alambicarea – poate vine din însăşi firea complicată a autorului; pare captivă uşurinţei de a scrie şi, prin asta, poate pierde din autenticitate.” (Stela Iorga)
„Pare a-şi inhiba spiritul liber în forme foarte crispate şi cam afumate; mi se pare că, la ea, lirismul se confundă cu un formalism; cred că trebuie să-şi asume un parfum al ei; proza este scrisă cu destulă atenţie; prea mult dialog; stilul este cam nemetaforic, cam direct.” (Andrei Velea)
„Interesantă ironia din poeme.” (Claudia Samoilă)
„Referitor la poeme: discurs oficial, coerent, rece; în proză - este greu de ştiut unde se termină kitsch şi unde începe arta; trebuie să-şi controleze şi să-şi organizeze ezitările; frumuseţea istovită din textele prezentate pare adusă cu ibricul; cu alte cuvinte, înzestrare are, dar realizare – nu.” (Mirel Floricică)
„O înşiruire de idei care se pierd pe parcurs; nu m-a surprins, nu m-a sensibilizat.” (Tatiana Nona Ciofu)
„În versul mai lung – pare mai împrăştiată, mai lipsită de intensitate; în versul mai scurt – mi se pare mai concisă, mai lirică şi mai atractivă. În ceea ce priveşte proza – ştie să construiască.” (Gelu Ghemiş)

Ion Avram

Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, va citi Claudia Samoilă.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284;)


sâmbătă, 11 decembrie 2010

poeme de Cristina Bălan

TURMALINĂ


Mă înspăimântă liniştea
Nu lipsa ta cât permanenţa mea
Cu tine-n fiecare colţ din ea

Ne-au rămas cuvinte cât de-o atingere-n plus
Şi-n urmele fierbinţi ni se desfrunzeşte calm anotimpul
Jurămintele se prăfuiesc rotund pe drumul compus
Ca o procesiune de melci bătrâni în exod

Perii se arcuiesc resemnaţi sub dalta lui Dürer
Caruselul scârţâie scurt a minune ruginită
În templu imaginea ta curge moale ca o frescă obosită
Pe care luna dansează inutil paso doble

Şi scara ah scara către măslini măsoară pasul absenţelor
Farul patinează smintit liman pentru nici o corabie
Atale de piatră se rostogolesc zale-zale prin albie
Cuvintele nu mai au cer culoare sau pod

Ne cresc alge în falduri desculţe pe turle
Chemările arcuite îşi închid cupola frecvenţelor
Pe fila noastră dimensiunile se risipesc în cozi de şopârle
Timpul orb reînvaţă lumina să umble




DE BINE DE RĂU

Ai zis că totul are un rost, acum explică-mă, s-avem o socoteală
Şi dă-mi să muşc din mărul ăla nenorocit!
Da, ştiu, n-a fost niciodată voie, dar m-am rătăcit, ei drăcie!
Au îmbătrânit îngerii căzuţi aşteptându-mă, au adormit între ziduri
Şi-a scos umbra hainele albe din ţărână şi le-aş proba un timp
Oricum nu încăpem amândoi aici, ştii prea bine
Şi într-o zi când n-ai să fii atent am să te omor din greşeală
A, nu mi-e foame ori sete, nici poftă n-a fost să fie
Dar am auzit că-i ca şi cum ai da de-un far dintr-ăla cu lumină aiurită
Care te poate ajuta s-o iei pe coclauri fără s-o faci pe prostul ori să te contrazici
Şi nu-mi spune mie de autodistrugeri, sudoare ori mizerie morală!
Nu-mi spune nimic de fapt, nici de căi, nici de murit
Hai, dă-ncoace mărul ăla, ce mare scofală!
Fiindcă uite m-am trezit azi dimineaţă cu piticul ăsta pe creier
Că nu fac diferenţa, că nu ştiu cu ce mă joc şi ce-mi scapă
Din faţa întunericului împărţit la exact o veşnicie
Vreau numai să ştiu câte spire fac o cruce cardinală
Şi-un număr cu aproape şapte frecvenţe fanteziste

Lasă bătrâne, nu fi trist, mie dă-mi doar un măr, pomu-i al tău
Mai bine ai recunoaşte că te sâcâie să fii atoateiertător
Într-o lume fără timp, legi şi neînţelegeri; e doar o abureală
Tu ai nevoie de tot ce nu vrei să existe
Iar eu am să te omor oricum, dar cel puţin o să-mi pară rău




FRESCĂ PE UN PERETE DE STICLĂ

Nu am nevoie să te-aud
În unda mea păşind desculţ
Te simt cu voce tare…

Bănuiam că alunec în tine
Ca un râu prin fisurile scoarţei
Şi era simplu
Îmi spuneam doar că trebuie să mă opresc undeva
Să respir
Gândurile tale erau ca imaginile cărţilor de colorat
Conturate nepreţios şi fără confuzii
În ordinea exactă a cuvintelor pe care mi le spui
Şi era simplu
Ajungea să văd să alunec printre atingeri
Simţind numai c-ar trebui să mă opresc undeva
Să respir
Şi am uitat de mine
Întoarsă în timpul când priveam cu ochi rece creioanele colorate
Închipuindu-mi toate nuanţele în umbre de grafit
“Prea simplu”
Îmi spuneau “şi de neînţeles pentru noi”, dar era jocul meu
În care alunecam ştiind că nu trebuie să mă opresc undeva
Să respir
Fiindcă îţi voi găsi culoarea aproape şi pură ca o toamnă târzie
Cu soare simplu alunecând prin funze de castan
Când stai pe terasă dimineaţa
Muşcând din felia de pâine cu unt şi miere de pădure
Sorbind din când în când din cana cu lapte şi-ţi spui
Că ar trebui să te opreşti undeva
Undeva



CONFLICT DE SUPRAVIEŢUIRE

Ştii? Pinguinii aceştia stau fără hrană aproape toată iarna polară
Eşti ca o ciocolată nedespachetată încă, ştii?
Deşirată în fuioare de furtună oarbă cât ţine zarea
Îmi place să te am aproape, dar nu mă gândesc să te gust
Iar când începe dezgheţul masculii fac kilometri întregi până la apă
Mă gândesc că te-aş putea păstra aşa la nesfârşit
Uneori nu se mai întorc pentru că şi leii de mare sunt flămânzi
Imaginându-mi, numai, cu ce încântare te-aş savura
Ştii că oul de pinguin are coaja foarte groasă
Ţi-aş cumpăra o casetă de sticlă cu sculpturi pe capac
Dealtfel mare parte din albuş rămâne încă după eclozare
Te-aş încuia înăuntru şi aş pierde cheia lasându-te crud expusă privirilor pofticioase
Pentru eventualitatea că părinţii întârzie cu hrana
Dar pentru totdeauna de neatins
Sau nu mai vin niciodată
Chiar dacă asta m-ar ucide şi pe mine în cele din urmă

miercuri, 8 decembrie 2010

OBSEDAT DE AUTENTIC

(...) Avea dreptate bătrânul, era imposibil să nu găseşti brutăria de pe strada Marckway, dar trecuse cu vederea micuţul amănunt al locaţiei străzii Marckway în labirintul de alei al vechiului cartier nou. Casele alea ciudat de minuscule ca nişte ciuperci dospeau una din alta fără ca vreun arhitect să pară că şi-a aruncat vreodată privirea peste ele. Erau atât de ciudate, încât Vlad a avut la un moment dat impresia că poate să recunoască şi un bloc ce de-abia începea să eclozeze din pereţii de lemn ai uneia dintre căsuţe. Pentru un moment, s-a gândit că ce vede el acolo e doar o pepinieră de case care, pe măsură ce ies din găoace, curg la vale de acolo de la capătul lumii până ce se opresc undeva să prindă rădăcini şi să crească aşa... cum cresc casele.(...).
(Radu VartolomeiCiudata peripeţie a tânărului Ar Solomon sau cum Dumnezeu se face pâinea )
„Un fantastic mult prea mimat; trimiterile stridente prin termenii aceia idiş duc textul sub limita de acceptare a unui lector avizat; încearcă să introducă cititorul cu forţa într-un spaţiu anume fără un liant între cărămizile textului; un univers în care fantasticul este de bazar; cred că ar trebui rescris.” (Mirel Floricică)
„Elementele de idiş nu se încadrează în text – fiind prea multe, trag textul în jos; s-a vrut a fi explicit şi a rămas la acest nivel; să umble şi la muzicalitatea textului; deşi are zone în care trenează, se vede că are mână de scriitor; ironia şi umorul îl avantajează; ştie să creioneze personajele.” (Stela Iorga)
„Textul mi se pare a fi într-o fază incipientă cu scăpări de limbaj şi de gramatică; stă bine cu detaliile, are umor, a creat o lume specifică; sunt indecis în ceea ce priveşte talentul său de scriitor.” (Andrei Velea)
„Nu pare o incursiune în cultura idiş, ci o alegorie a lipsei de substanţă a conceptului; se vede intenţia de multiculturalism, se vede că nu este rafinat; inserţiile care ţin de cultura idiş par neintenţionate; ştie să temporizeze textul; intenţia de magic pare nepotrivită.” (Andrei Leonte)
„Textul atrage prin subiect, nu prin temă; acţiunea - bine realizată şi cu un final surprinzător; personajele – creionate clar şi simplu.” (Claudia Samoilă)
„Titlul este neadecvat; termenii idiş – prea rigizi faţă de restul textului; prea puţin în prea mult/ lungit/ trenant; pare obsedat de autentic; nu are atmosferă.” (Cristina Dobreanu)
„Puţin greoi, puţin trenant; pare a-şi mai fi pierdut din lirism.” (Anca Şerban Gaiu)
„Nu m-a prins textul; detaliile prea directe ar fi trebuit sugerate.” (Florin Buzdugan)

Ion Avram

Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, va citi Cristina Bălan.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)


duminică, 5 decembrie 2010

"Gimnastul fără plămâni" - cronică de întâmpinare

Cronica vagă

Citind poeziile tânărului Andrei Velea îți vine să exclami, aproape la tot pasul: ce drăguț! Totuși, nu se poate spune despre poeziile lui Velea că ar fi kitschioase sau pline de locuri comune. Pentru că a devenit, de câteva zeci de ani, un loc comun să spui kitsch și de-a dreptul kitschios să spui loc comun. Pare, în ultimul timp, că raportul dintre locurile comune și cele mai ieșite din comun este dezastruos. De ce parte a baricadei stă Andrei Velea? Poet excepțional sau foarte promițător la cei doar 30 de ani? Poet care și-a dezvoltat propriile tehnici, sintentizând suprarealismul (acel suprarealism mai ușor de digerat) și romantismul mare (acel romantism de după romantismul propriu-zis, acele elemente retorice și schematismele care-au supraviețuit și o duc încă bine azi)? Sintetizând sau măcar trecând prin filosofii profunzi și deciși, dar nu nihiliști sau postmoderni?
                Sau poate poet excepțional prin atmosfera și viziunea (trăirea) proprie. Prin puterea de redare a unor sentimente grave și absurde în note ușor umoristice (nu de-a dreptul comice, pentru că Velea este un moderat). Prin simplitatea limbajului folosit vizavi de obscuritatea mesajului?
                Ce vrea Andrei Velea să ne spune atunci când scrie că
pe țeasta omului vag doi borcănați joacă astăzi cărți?
(Andrei P. Velea, Gimnastul fără plămâni, Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galați, 2010, pag. 30)
Ce sens ascuns cititorului vag, și totuși adevărat, dureros și frumos se află în acest vers? Ce jocuri metaforice, construct alegoric și idei strălucite se află în subtext? Ce morală?
                Să fie totul atât de accesibil, încât citind pur și simplu textul, înțelegem instant și subtextul?
Se chelesc unul pe altul de bani, se-njură, beau,
apoi reiau, la nesfârșit, același joc monoton,
plat dinafară, însă plin de sens pentru cei dinăntru
                Să fie acesta mecanismul gândirii omului vag? Omului lipsit de sensibilitățile pe care un artist (poet, de exemplu) le are atât de ascuțite și treze? Un anti-mecanism, care merge în gol sau în minus?
Și-o țin tot așa, în timp ce omul vag îi poartă pe țeastă,
îi aurește cu reflexiile cheliei și-i dă cu gel când li se zburlesc
vocile
                Câtă subtilitate în a sugera cooperarea de bună voie, întreținerea acestui mecanism sinucigaș de către omul vag. Omul vag, această umbră a Omului, a artistului, a gânditorului. Și cât suprarealism în sintagma li se zburlesc - și, atât de neașteptată, continuarea: vocile. Imaginație debordantă, care trădează un suflet tânăr, îndrăzneț.
                                Iar când se plictisește, din pachetul celor doi
                                trage la nimereală o carte
                Omul vag care, iată: se contopește (de bună voie) cu mecanismul monoton și stricat, din plictiseală (ce eufemism senzual pentru toate neliniștile sufletești ale omului modern!), ca într-un joc.
                                Și întrucât pierde mereu, are de suportat
                                orăcăiturile borcănaților, care-și zâmbesc complice.
                Omul vag, neputincios în fața propriei sale neputințe: omul de două ori vag! Care, dacă ar avea acces la sensibilitatea Omului, și-ar da seama că el însuși râde de el.
                Să fie această poezie emblema ciclului Omul vag, sau celelalte texte de aici conturează mult mai bine acest univers invers față de cel al poetului? Să fie în acest ciclu și alte sensuri înafara acestei vagități? Posibil, dar atât de bine încriptate...!
                Să fi resuscitat Andrei Velea, prin acest ciclu, forța lirică a suprarealismului istoric? Să fi renunțat, cu bună știință, la acea latură de natură strict onirică? Să avem oare de a face, ca în Inception, cu un onirism hiper-conștient? Un vis lucid, într-un vis, într-un vis, într-un vis? Să fie aceasta amprenta lirică a lui Velea?
                Nu.

                Atâtea întrebări, și încă nu am adus în discuție decât un singur ciclu din cele șase care alcătuiesc volumul de debut al lui Andrei Velea, intitulat Gimnastul fără plămâni. Ar trebui probabil o întreagă carte sau măcar un număr de revistă mai serioasă pentru a diseca tot materialul liric de aici.
Prima serie de texte, 5 poeme, vag erotice, vag autoreferențiale, vagi ars poetice, pregătesc terenul pentru materialul hard al volumului – Omul vag, despre care am ales să vorbesc mai pe îndelete; urmează acele vag postmoderniste versuri pentru Lolita, dar nu acea Lolită a lui Nabokov, ci Lolita mai personală și în același timp mai generică, a noastră, tuturor.
Aici Velea optează pentru o viziune mai scenică, introducând romantismul (reciclându-l sau negociindu-l, cum s-ar spune) într-un cadru mai puțin intim. Îndrăgostitul și îndrăgostita, artistul și muza joacă niște roluri (Humbert-Humbert, care joacă rolul unei dedublări androgine; și Lolita, care pare un personaj strict scriptural, de neatins, un ideal și-un țel măreț, ca orice altă iubită pentru iubitul ei). Acest ciclu ar fi cel mai soft din întreg volumul, dacă nu ar fi scăpările postmoderniste dar mai ales dacă nu ar fi fost ciclul Cu Dumnezeu.  
În ciclul Printre obiecte, autorul descătușează toată sinceritatea, nevinovăția și inocența de care e în stare. De aceea, uneori devine direct și patetic, epigramist:
am o iubită doar pentru nunți și-nmormântări
                atât de oficială încât nu mi-a vizitat camera niciodată;
                deja câțiva mă întreabă: când ai s-o cunoști mai bine?
                la o nuntă sau, poate, la o înmormântare?
(Ibidem, pag. 80)
Aici umorul seamănă mai mult ca oriunde cu prea puțin cunoscutul Darie Ducan. Oricum, ciclul acesta pare scris de Octavian Paler în varianta mai bătrână (ceea ce se poate citi, firește, fie ca mai senil, fie ca mai înțelept – de altfel, nu e exclus ca unul să nu-l excludă pe celălalt).
În același stil revoltat dar cuminte (o revoltă controlată, organizată cu acordul lucrului împotriva căruia este îndreptată) temele religioase sunt aduse la zi, introduse cu farmec în cotidian:
                ce minunată ar fi comunitatea noastră,
                bucolică, ezoterică,
                dacă n-ar exagera la sfârșitul fiecărei luni cu întreținerea
                moșul ăla plăpând de administrator,
                căruia cu toții obișnuim să-i spunem dumnezeu.
(Ibidem, pag. 89)
Poezia aceasta se poate citi în paralel cu acel Octavian Paler din Scrisori imaginare:
Avem timp pentru toate. Să dormim,
să alergăm în dreapta şi în stânga,
să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou,
să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
(...)
 Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta murim.
(Octavian Paler, Scrisori imaginare, poezia Avem timp)
Oricum, Velea echilibrează repede balanța (Velea cel moderat), și, după o strofă ca aceasta pe care am citat-o, care părea să degaje mai multă forță lirică: mai bine eu criticul și dumnezeu poetul! (Gimnastul fără plămâni, pag. 94) așa își sfârșește, ca niciodată mai patetic și declamativ, o poezie intitulată... ca niciodată mai poet. Aici ne putem gândi chiar la Păunescu, atâta forță lirică și miză!
Peisajele pariziene – acestea sunt poeziile despre care (alături de cele 5 poeme și câteva texte din ciclul Lolita) spuneam, la începutul acestei cronicuțe, că ar fi drăguțe. Și tot la acestea mă gândeam când vorbeam despre kitsch și locuri comune, despre care n-ar trebui să se mai amintească în critică. Poate că ar trebui să vorbim despre acest volum per ansamblu, și nu despre punctele lui slabe, cum ar fi acel refren inconfortabil care deschide ciclul: parisul nu-i al franței, parisul e-al...
Dacă am face aceasta, dacă am vorbi despre întregul volum, ce am spune? Că Velea tratează, pe rând, când muza (5 poeme), când miza – (omul vag), când muza (Lolita), când miza (clash-ul cultural și decăderea simbolului-Eden din ciclul Parisului), când artistul (jurnal liric). Toate acestea par, de fapt, un demers conștiincios, un proiect echitabil pentru un tânăr debutant, un volum care atestă, până la urmă, un poet.
Să fie Andrei Velea o mare promisiune a Galațiului? Sau un poet vag? Să putem spune că ne-a părăsit Păunescu și, iată, a apărut Velea?
Atâtea întrebări, un singur volum. De debut. Numit Gimnastul fără plămâni (titlu despre care prefer să nu vorbesc).

miercuri, 1 decembrie 2010

DIN UNGHIURI CIUDATE

Obiectele se scurg pe pereţi. Pe podea/ Neîmbrăţişate. Tăcute. Mute./ Se lovesc unele de altele. Distincte./ Pustii./ Indiferente./ Un om se uită la ele.
(Nicoleta Onofrei – Ne-nţelegere)
„Duritate excesivă; personaje suprarealiste, stranii; suprarealismul din proza scurtă este înlocuit de hiperrealism în poeme unde cuvintele aproape că trăiesc în ele însele, ceea ce dă o forţă unică textului – ca şi repetiţiile, de altfel; fiecare poem are o frază nucleu care atrage concentric celelalte fraze precum magnetul pilitura de fier – dar cu imperfecţiuni, cu pulverizări care dau farmec poemului; onomatopeele dau verbului o funcţie nouă, surprinzătoare; proza este cinematografică, privitul regizorului fiind din unghiuri ciudate.” (Carmen Racoviţă)
„Scrie cu o precizie uimitoare; absenţa metaforei şi epitetelor fac textele foarte directe; remarcabilă francheţea cu care-şi expune sufletul: un sine traumatizat de lumea în care trăieşte; sinceritate şi stil; dramatism zguduitor; onestitate şi şarm; cruzime şi despodobire până la esenţă; introspecţie a sinelui şi a lumii din acest sine; prezenţa verbului trimite la stilul jurnalistic.” (Stela Iorga)
„Din cele şapte boabe-blitz (textele fiind prea scurte), doar unul singur mi s-a părut remarcabil; prea puţin – ca nişte cioburi.” (Mirel Floricică)
„Un ritm obsedant dar prea concentrat, încât nu impresionează; atmosfera pare lipsită de un aer respirabil; în rest: ironie, umor, autopersiflare, obsesie – îi trebuie şi puţină trăire.” (Cristina Bălan)
„Lucruri preţioase/frumoase care parcă se ascund în cutii din ce în ce mai mici, asemeni păpuşii matrioşka.” (Elena Donea)
„M-a dus cu gândul şi la Zenobia lui Gelu Naum; texte publicabile; se vede o anume maturizare; i-aş recomanda să le pregătească pentru o plachetă cu care ar putea debuta – întrucât reprezintă chiar un stil al ei.” (A.G. Secară)
„Are metafore interesante; stilul fragmentat mi se pare reuşit; conduce bine verbul.” (Andrei Velea)
„Un stil dinamic, nonconformist care o caracterizează.” (Cristina Dobreanu)
„Portretele creionate printr-un cumul de stari; unele metafore mi s-au părut cam forţate; are şi zone trenante.” (Anca Şerban Gaiu)

Ion Avram

Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, va citi Cristina Bălan.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)

vineri, 26 noiembrie 2010

texte de Nicoleta Onofrei


Somatizare


Avea spatele încleştat. Strâns. Ca o stafidă.
Inima îi bătea în fălci Se scuturau...
Ca fălcile unui buldog atunci când lătra cutremurat de furie şi teamă în acelaşi timp.
Lacrimile le simţea în ovar.
Cu fiecare lacrimă ovarul zvâcnea. Ca un răspuns.
Ca şi cum ar fi plâns odată cu ochiul.



Ne-nţelegere


Obiectele se scurg pe pereţi. Pe podea.
Neîmbrăţişate. Tăcute. Mute.
Se lovesc unele de altele. Distincte.
Pustii.
Indiferente.
Un om se uită la ele.


Drum



Inima picură paşi. Picioarele zboară inimi. Ca un om de tinchea, ca un cuc de ceas. Un pas. Un pas. Si altul. Si altul. Si altul. Cu sunet de harpă. cu tinchea. si ceas.
Mihail mergea, cu pene in suflet. S-ar fi zis că-şi ştie drumul, dar mergea fără să ştie.
Surd – paşii.
Ca o barză. Cu picioarele înainte păşind.
Mâinile - un budha desenând în cer.
Şi doar mergea.



miercuri, 24 noiembrie 2010

ÎN DULCELE STIL PAŞOPTIST

(...) Stam odată şi priveam din pervaz la ţară,/ Sara era pe sfârşite şi plângea domol,/ Pe-a sa boltă neagră luna nu făcea ocol/ Şi-n grădină la mămuca nu mai era vară...
(Daniela Gheorghiţă – Stam odată...)
Drum spre Vornov e doar unul. De altfel, mai direct decât acesta nici nu se putea. Începe brusc dacă nu ai ţinta – Vornov. E un drum de toată lumea cunoscut. Mulţi, majoritatea obicinuiţi cu el, îl iau ca pe „drumul spre Vornov” şi nimic mai mult. Cei noi pe meleaguri se avântă cu vioiciune, curioşi, cei mai bătrâni, însă, zâmbesc călătorind spre oraş. Deşi trişti de osteneala drumului,privesc la locurile pe care de mii de ori le-au călcat şi praful în care duhnesc atâtea amintiri. Mai sunt şi muncitori, şi amatori şi simpli trecători care poartă acest zâmbet. (...)
(Daniela Gheorghiţă – Cu toţii mergem către Vornov)
Daniela Gheorghiţă este elevă la Liceul de Artă Dimitrie Cuclin. Ea a prezentat două proze scurte şi două poeme cu accentuată formă adolescentină, şcolărească, determinată vizibil de urmărirea cu obstinaţie a ritmului, măsurii şi potrivirea rimelor, dar cu sensibilitate, lirism şi apetit spre meditaţie.
„Ca proză – se vede că are potenţial de a scrie şi poate şi să crească valoric; dar nu-i suficient să ai stofă, trebuie să fie şi consecventă; temele abordate mi se par prea pretenţioase; să-şi reîmprospăteze lecturile.” (Radu Vartolomei)
„Greu. Nu m-au atins la filonul artistic; travaliul pare minim; nu are măcar o sămânţă de originalitate.” (Stela Iorga)
„Textele ilustrează frământările specifice adolescenţei; să iasă din ritmul prea arhaic/clasic şi să încerce să devină mai originală.” (Alexandra Creţu)
„Texte reci, exerciţii.” (Elena Donea)
„Un fel de exerciţii de admiraţie pentru filozofie; avem de-a face cu o speranţă, o persoană cu aptitudini în filozofie sau chiar istorie; acolo unde ironia întâlneşte fiorul liric – este ceva de spus.” (Mirel Floricică)
„Am remarcat tonul elegiac şi sonul liric; mi se pare greu să scrii aşa, în stilul paşoptist; cred că are talent.” (Anca Şerban Gaiu)
„Interesant că scrie despre teme şi idei importante: despre oameni, despre istorie, despre viaţă.” (Alina Hamza)
„Un retorism à la Grigore Vieru – chiar şi în ceea ce priveşte sonul şi tonalitatea; se lasă dusă de ritm, măsură, rime şi de o anumită afectare; mi se pare a fi la nivelul imitativ; nişte încercări timide.” (Cristina Dobreanu)
„Are sensibilitate, lirism şi înclinaţii către meditaţie.” (Gelu Ghemiş)

Ion Avram

Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, va citi Nicoleta Onofrei.
(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)

miercuri, 17 noiembrie 2010

DIN FIRESCUL CEL FECUND

cât te-am iubit/ numai perla poate spune/ din adâncul scoicii/ mută/ şi perfect albă/ dusă de ocean/ ici colea/ până la un ţărm/ numit deauville/ unde zăcea pe plaja pustie/ printre albatroşi/ ciugulind meduze/ vai mie/ ce mută e o perlă/ cam cât de albastru vânăt/ e oceanul.
(Stela Iorga – mică romanţă)

Deauville este universul special creat de Stela Iorga în noul său grupaj de poeme. Un fel de Hiperboreea lui Nichita Stănescu, un fel de La Mancha lui Cervantes, un fel de Pecadia lui Dimitrie Lupu. Un univers virtual – simbol, un spaţiu cu apă, despre apă sau de apă - oceane/ mări, ţărmuri, valuri, scoici, albatroşi, înecuri, castele de nisip, căderi în adâncuri, perle, plaje pustii, soare, meduze, brize, ploi, foci iubăreţe şi curioase, poveşti mari de iubire, vânt, cuvânt - înverşunare, duritate, ironie amară, răzvrătire, nostalgie, durere, deznădejde, tristeţe, neîmplinire, atmosferă grea - intensitatea, forţa trăirii.
„Povestea unei iubiri eşuate în care personajul liric încearcă să fie soft; un ton melancolic; atmosfera – undeva între carnaval şi macabru; scot la iveală o anume intimitate; să fie mai incisivă.” (Andrei Velea)
„Un aer nou, un spaţiu de refugiu al sufletului, al întoarcerii – dar şi al neîmplinirii; finalurile sunt puternice.” (Cristina Dobreanu)
„O perspectivă interesantă: Dumnezeu privind spre oameni; poemele par mai călduroase; schimbarea de ton o avantajează – comparativ cu tonul frust, direct din alte poeme.” (Nicoleta Onofrei)
„Un fals început de scenariu de mică romanţă, dar nu uită să cheme cititorul la duritatea cu care ne-a obişnuit; altfel spus: din firescul cel fecund creează un soi de baladă.” (Mirel Floricică)
„În ciuda cadrului dur, macabru de plasare a poveştii, tonul este şăgalnic.” (Claudia Samoilă)
„Poeme delicate, suave, cochete şi, pe alocuri, cam desuete – dar, ca stil şi construcţie, poemele seamănă prea mult între ele.” (Anca Şerban Gaiu)
„Are tendinţa de a dramatiza o iubire ce a lăsat o urmă nevindecabilă şi de a induce în imaginaţia cititorului scene horror.” (Adelina Pricope)
„Sinceritatea obişnuită dă o lectură confortabilă şi o uşurătate a scrisului care o poate duce în prozaic; poemele au o senzualitate a disperării care mă duce cu gândul la «Les fleurs du mal» a lui Baudelaire.” (Victor Cilincă)
„Deauville – un paradis al decăderii, un loc amăgitor, o răzvrătire împotriva iubirii imperfecte.” (Monica Harhas)

Ion Avram

Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, va citi Daniela Gheorghiţă.
(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)

luni, 15 noiembrie 2010

The Winner Takes Nothing 1


- interviu cu Stela Iorga, poetă, membră a Uniunii Scriitorilor Filiala Galaţi - Brăila şi membră a cenaclului Noduri şi Semne.





un interviu de Nicoleta Onofrei

foto A.G. Secară


1. Arta este posedare sau pur si simplu fiecare poate să aleagă sau nu drumul ăsta?

Şi una şi alta, mă tem. Ca om îţi alegi singur drumul, dar trebuie să te şi ţii de el o viaţă întreagă. Nu poţi să scrii azi două paragrafe geniale, să zicem, şi peste trei luni, alte două fraze încă şi mai ..geniale. Scrisul presupune un lucru continuu cu sinea ta, mult exerciţiu şi multă umilinţă. Să nu zic că sunt artişti foarte mulţi, care nu se instruiesc deloc. Nu mai pun mâna pe o carte cu anii... Ăştia sunt morţi, uscaţi pe dinăuntru. Poţi să fii “posedat” şi răs-posedat, dar fără lucrul interior, se duce naibii şi mama posesiei, şi mama talentului!! Revenind : da, poţi să nu alegi drumul creaţiei, poţi chiar să îl ratezi chiar “posedat” fiind, cum tot atât de bine, prin diverse circumstanţe, te poţi intersecta cu el. Dar cel care va căuta Frumosul cu orice preţ îl va găsi, cel care va căuta altceva, în-afara Artei, îl va rata, fireşte. În prima situaţie, când căutarea Frumosului în lume e însoţită de “luarea în posesie” de către Artă, se naşte un artist.

2. Şi dacă este posedare cum ne dăm seama că noi suntem “prizonierii” ei? Nu cumva există şi mulţi scriitori care se înşeală, care trăiesc şi mor cu iluzia posedării?

Iniţial toţi artiştii suntem „posedaţi”, cum zici tu, şi „prizonieri”, dar numai în Duh. Totuşi eu aş folosi în loc de „posedat”, cuvântul „hăruit”. Când creezi, te situezi în har, stai sub har. Ei, când îţi creezi lumile tale, o poţi face foarte bine, ori deloc. Produsul creaţiei tale spune totul despre tine : eşti secătură şi mic la suflet, se va vedea în lucrarea ta. Eşti frumos şi drept în lume, asta se va reflecta în arta ta, de asemeni. De aceea vezi multe sculpturi strâmbe, picturi fără duh şi culoare, versuri searbede, ori cronici de carte idioate. Semnatarii sunt cu pretenţii, dar statul deşucheat în lumea conştiinţei lor, îi dă de gol. De aici şi ura pe care o stârneşte un artist foarte bun : el este printre altele şi ca o reflecţie corectă a sinelui curbat, al celorlalţi artişti, care stau şui în lume.
Iar despre cei care şi-au prostituat şi îşi prostituează duhul … Aceştia nu stau în faţa luminată a Creaţiei, mă tem. Sunt deja luciferici. Există şi o luare în posesie, o „posedare”, în afara creaţiei divine, fără mântuire. Cât despre „a-ţi da seama” dacă eşti, ori ba în Duh este deja o vrajă despre care numai cei mult mai hăruiţi ca mine, pot scrie şi mai cu seamă vorbi.

3. Când şi cum v-aţi dat seama că trebuie să scrieţi?

Cred că mi-am dat seama iniţial în mod „spontan”, că trebuie să scriu, aşa cum respiram, iar cu anii, pe măsură ce creşteam interior şi mi se rafina expresia literară, am început să simt „jugul” creaţiei. Ca să folosesc o imagine : la început a fost ca o coroniţă de flori după gâtul meu, apoi a căpătat duritate şi greutate, iar către final cred că va deveni uşor ca fulgul.

4. Credeti ca poate fi vorba in literatură de sintagma : “victoria aparține celor cu mentalitate de învingător”?

Hemingway a scris că … „The Winner Takes Nothing”! Eu mai pot adăuga că, citind sintagma cu pricina, m-am simţit subit ca o „Pisică în ploaie” şi singură ca „Zăpezile de pe Kilimanjaro”. Şi mă gândesc la excelenta metaforă a lui Alessandro Baricco, după care s-a făcut filmul „Legenda lui 1900” : victoria nu e a celor care „ating” America, ci de fapt a celor care au o Americă în ei înşişi!

5. Există voci care spun că cenaclul e un loc al complacerii, al “mustirii într-o baltă”, ca membră de cenaclu, ce aţi putea răspunde unor astfel de păreri?

Cenaclul „Noduri si semne”, de când îl ştiu eu, şi îl ştiu de ceva timp, nu este un asemenea loc. O simt pe pielea mea, când aduc textele mele literare. Simţul critic funcţionează excelent la scriitorii care-l compun, ca şi cel estetic, şi o lectură în acest cerc literar este uneori ca o verificare. De când au venit şi scriitori tineri e încă şi mai şi. Cred că tocmai acest simţ critic dezvoltat, care nu ţine seama de prietenii, deranjează.
De când vin pe aici, pe parcursul anilor, am scris trei cărţi, am luat premii la concursuri literare, conferite de jurii foarte exigente din ţară, mi-au fost publicate texte în reviste literare din Galaţi şi din ţară. Nu mă ţine cenaclul „Noduri si semne” în braţe, m-a reprezentat valoarea lucrărilor.
Dintre cei mai vechi : prozatorul Ion Avram are trei cărţi deja şi un premiu pt. cea mai bună proză scurtă,”Calul”, acordat de revista literară locală -- „Porto Franco”, prozatorul Dimitrie Lupu, cu aproape 10 cărţi tipărite, – are Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Galaţi-Brăila, pentru cartea „Grădină cu Venus”, iar subsemnata, Premiul Centrului Cultural „Dunărea de jos”, pentru volumul de versuri „A doua întoarcere din `Nam”. Cum se vede sunt instituţii principale, distincte, de cultură, ale Galaţiului. Nu a contat că facem parte din vreo grupare literară.
Cred că …or fi fost strugurii prea acri şi poama prea sus, de se vorbeşte anapoda.

6. Ce rol joacă cenaclul în drumul dvs. de scriitor?

Pentru mine a veni în acest cerc literar este o plăcere, cât şi o îndurare. O îndurare zic, fiindcă mă provoacă să nu îmi devin mie însămi suficientă, şi o plăcere, fiindcă ascultând din creaţiile literare al colegilor mei, mă îmbogăţesc cu ceva din frumuseţea sufletului lor.

7. Există un pericol pentru fiecare scriitor – autopastişarea, atunci când nu mai este autentic şi tinde să se repete, cum credeţi că poate fi evitat, dacă poate fi?

Dacă ai ochi să te miri în fiece clipă în faţa vieţii şi eşti umil în faţa a Marii Creaţii, nu te poţi autopastişa!

8. În multe domenii există şi îşi întinde tentaculele pupincurismul, literatura este la adăpost de acest animal mitic?

Pupincurismul şi gerontofilia, ca exerciţiu al non valorii, sunt la mare ţinută : admiri şi lauzi necondiţionat pe cei care ocupă funcţii cheie în Cultură, publici la editurile lor particulare, să le umfli buzunarele, iar ei la contrapartidă îţi fac reclamă la alţi trepăduşi ca ei, şi aşa se face că auzi peste noapte de câte unul, pe care îl dă afară din cultură şi viaţă vocabularul, vorba deşucheată şi gestul spurcat de a sări la propriu! în poala scriitorilor români, stabiliţi în Vest.

9. Care ar fi portretul unui artist după părerea dvs.?

Portretul unui artist îl poate face o pasăre, care trăieşte în afara coliviei, şi în apropierea lui. Dar câte păsări din acestea ai văzut tu?


sâmbătă, 13 noiembrie 2010

deauville-ul Stelei Iorga

o vară indiană


vine într-o zi moartea la mine
cu dinţi din seminţe de bostan
cap de dovleac
şi culori de crizanteme
ce ai vrea tu stela
anume
pentru ce te lupţi
o fărâmă de iubire
pentru aceea mai trăiesc
cum să nu iubesc aşa nebunie de fată
zice moartea
ghiduşă
şi mă mai lasă să mai trăiesc preţ de o
vară indiană
de la ea.


zgomote


clinc
lasă-mă să-ţi cânt
zice clopoţelul iubirii
clinc
suflet înfăşurat în argint
împlătoşat
clinc
şi din el
cade greu greierul amintirii.


song

marile iubiri nu se întâlnesc niciodată
decât în romanele care se vând în piaţă
printre tarabe de flori decapitate
şi ţeline bune de pus la murat
gospodinele adevărate
le pipăie
şi apoi se vând florarilor
doamne ce tragedie
iubirea mea pentru tine
înecată într-un borcan de murături
pe care tu le sorbi ca pe scoici
din vârful buzelor
cu care mă sărutai
vai.


globuri de crăciun


nimeni nu m-a văzut
nici eu măcar pe mine
nu mă văd
nu am oglinda şi perechea în care să mă privesc
dumnezeul meu este prea sus
pentru mine
ca unele globuleţe în pomul de crăciun
la care ca să ajungi
trebuie să te spargi.



blues


sufletul ţi-a fost ucis
de cuvintele marii mele iubiri
care ca o ghilotină
te-au descăpăţânat
iar capul s-a rostogolit sângerând de moarte
adânc în ocean
la celălalt ţărm
l-am prins eu
şi ţi-l sărut încă pe buzele reci
duhnind a apă sărată
fac coroniţe de cuvinte
şi îl împodobesc
şi azi
scriind poveşti neadevărate despre el.



stacatto

am spart geamul cuştii
în care mă ţinea prizonieră
marea iubire
astăzi moarte suntem amândouă
ce cântec ritmat întrupăm
ca zbaterea unei frunze de nuc
pe o stradă pustie.



ce zicea acordeonul

muzica rememorează
deauville aşa
cum era
când mă iubeai
era soare
nu era nici un nor
albatroşii zburau la joasă înălţime
totul era un tablou
din care lipsea hokusai
dar mai cu seamă pensula mea nu era.



unele iubiri

ţâşnesc din apele oceanului
şi mă târăsc pe ţărm
în patru labe
apoi mă întind obosită
şi las să mă bată apa
asta mi-e toată viaţa
o luptă cu oceanul
dar câtă bucurie
şi ce dragoste de viaţă
am eu
aşteptându-mi
zilnicul înec.



dans macabru

oasele îţi cădeau unul câte unul
închipuiau
un castel pe ţărmul oceanului
la care se jucau copiii
neştiind pe ce pun mâna
şi tot aşa reclădeau
mii de castele
la deauville
din oasele tale
tu un străin erai
în propriul tău
sine
aşa cum te vedeam eu mereu
nedespărţit de mine.



pe chei


val după val
oceanul aduce la mal
capul tău lipsit de viaţă
ochii au rămas larg deschişi
privesc undeva
dincolo de mine
spre deauville
de unde eu am plecat
spre altă zare
mai înmuiată de soarele amiezii
val după val
un alt deauville se scrie în mine
mult mai tragic şi mai final.



mică romanţă


cât te-am iubit
numai perla poate spune
din adâncul scoicii
mută
şi perfect albă
dusă de ocean
ici colea
până la un ţărm
numit deauville
unde zăcea pe plaja pustie
printre albatroşi
ciugulind meduze
vai mie
ce mută e o perlă
cam cât de albastru vânăt
e oceanul.


**


bărbaţii mei iubiţi veneau
tăiaţi
de la capete în jos
nimic nu mai era
o mare de capete ei erau
o mare de capete ei veneau
ah toţi la mine veneau
numai eu veşnic udă eram
şi plecam
fără a întoarce capul
cu care-i decapitam.



ce a spus albatrosul


cineva scrie poveşti mari de iubire
şi toate se întâmplă numai ieri
apoi se duce în soare
se topeşte acolo
se transformă
într-o ploaie
la deauville
totul e simplu
ca un cântec de dragoste
din trei cuvinte
nu te iubesc.



deauville


în deauville
totul este simplu şi perfect
începând cu focile iubăreţe
care saltă jucăuşe pe plajă
şi terminând cu moartea
care se iubeşte pe sine.

joi, 11 noiembrie 2010

TALENT, ERUDIŢIE, OBSESIE, DELIR




(...) A face dimineaţa câte-o rugăciune şi zece cruci, înseamnă a avea credinţă straşnică; când ei aveau credinţă straşnică, puteau face, dimineaţa, câte-o rugăciune şi zece cruci; când făceau, dimineaţa, câte-o rugăciune şi zece cruci, puteau bea, apoi, câte-o ţuică cu agheazmă, puteau apoi face mişcări de gimnastică; când făceau mişcări de gimnastică, şi se spălau ei înşişi, puteau bate covoarele; când băteau covoarele, după ce mutau mobilele, numele lor răzbătea dincolo de uliţa lor. (...)
(Mirel Floricică – Pregătirea asfinţitului)



„Un prozator care surprinde prin cantitatea de fantezie, fascinantă dar şi cam prea nestăvilită; s-o mai strunească; încrengătura textului afectează claritatea mesajului; aceasta poate fi şi pentru că pare prea încifrat.” (Stela Iorga)
„Se remarcă printr-un soi de unitate balcanică ce duce cu gândul la filmele lui Emir Kusturica.” (Radu Vartolomei)
„Un scriitor baroc cu stilul apropiat de al prozatorilor sud-americani şi cu un univers balcanic; ar putea fi o carte de referinţă.” (Tudose Tatu)
„Drumul spre proza lui Mirel Floricică este cam îngust; pare prins într-un flux delirant; textul pare un tablou fantastic.” (Cristina Dobreanu)
„Texte-avalanşă, pline de forţă, cu personaje pline de viaţă, cu un suflu lăuntric puternic, bine creionate.” (Daniel Brădeanu)
„Redescopăr un mare erudit, cu un umor sănătos; îmbină fantezia cu absurdul; poate fi o carte de librărie.” (Paul Sânpetru)
„Un univers extrem de bogat şi halucinant; are o logică în afara obişnuitului; pare obsedat / posedat de personaje; limbaj bogat, naturaleţe în exprimare, dar şi o lipsă de unitate între capitole; pare bulversat de câte are de spus; prea multă erudiţie poate deranja într-o carte.” (Andrei Velea)

Ion Avram

Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, citeşte Stela Iorga.
(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)




joi, 4 noiembrie 2010

ADEVĂR SUB ŞOCURI LUMINOASE

(...) poate ar trebui mai mult despre oameni/ acum că stau lipit cu nasul de geam şi fundul aşezat/ pe-un teanc de cărţi, privindu-i, poate ar trebui să îi surprind/ precişi păşind pe trotuare sau anapoda, gesticulând şi vorbind/ singuri, privindu-şi vârfurile papucilor, deci stând puţin aplecaţi/ (ei sunt puţin aplecaţi nu pentru a-şi evita privirile/ ci pentru că e ceva în vârful papucilor, nu e totuna)/ poate ar trebui să spun că spune cineva, pe stradă (...)
(Alexandru Maria – fără titlu)

„La Alexandru Maria e o poezie punctată, a construcţiilor începute, pe jumătate echilibrate de alte construcţii, apoi continuate cu un fel de linie punctată – adică, de desenat, de colorat. Întâlnim exemple în care sunt mai multe întâmplări doar într-un vers: despre nopţile în care nu dormeam pe un pat şi mama dormea pe scaune – păi, ce poveste tragică!; foarte mult drag de poezie în autor, dar şi câteva poeme prozaice şi... punct.” (Victor Cilincă)
„Textele prezentate au coeziune ideatică; m-au convins/cucerit şi sub aspect liric; prin lejeritatea scrierii şi prin alăturarea dintre uman şi inefabil, m-a dus cu gândul la Jacques Prévert; scrisul este sub inspiraţie; are şi o doză de cinism care-l recomandă mai matur decât este; cred că, încă, nu şi-a dat măsura, încă se caută; are ştiinţa intuitivă a textului liric.” (Stela Iorga)
„Are talent, are inspiraţie; i-ar mai trebui şi multă transpiraţie; cred că i-ar sta mai bine în proză.” (Panait Căpăţână)
„Cred că se poate vorbi, de-acum, de un stil Alexandru Maria – un fel de traducere a senzaţiilor concrete pe care le trăieşti; are o sensibilitate a lucrurilor; să scrie mai mult ce simte, nu ce resimte; este un poet senzitiv, poezia lui este ca o aură – în sensul că transmite nişte şocuri luminoase fără a transpare adevărul.” (Nicoleta Onofrei)
„Sclipiri şi idei comune; mod specific de a vedea lucrurile din jurul lui dând o amprentă proprie textelor.” (Claudia Samoilă)
„Mai reuşite prin simplitate, subtilitate şi cizelarea expresiei.” (Cristina Dobreanu)
„Are o lipsă de virulenţă rar întâlnită la generaţia tânără, are bunăcuviinţă şi un stil de nota 10; îşi izvodeşte singur vopselurile pentru tablourile pe care le creează.” (Mirel Floricică)
„Transmite o stare de dezagregare continuă a lucrurilor şi fiinţelor.” (Anca Şerban Gaiu)

Ion Avram

Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, citeşte Mirel Floricică.
(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)




sâmbătă, 30 octombrie 2010

poezii, alexandru maria

ai plecat la muncă şi am rămas aici
patul e destrămat şi se destramă
picioarele îi plutesc. zâmbesc sau nu
ţigara arde

ciudat – armura îmbrăcată azi noapte
înnăbuşit pufnind
într-o tăcere cutremurată
armura îmbibată cu parfumul tău
pielea

-----------------------------------------------------------------------------

câteodată trebuie să vorbesc despre papagali
papagali mici care doar ciripesc sau mari care doar vorbesc
papagali roşii şi verzi şi albaştri
şi o papagaliţă care nu îi bagă în seamă

e un haos neîntrerupt în casa asta
câteodată o dau afară să zboare
să fie linişte
atunci ei îşi lasă capul pe umăr
şi îmi închipuie zgomotul penelor smulse


------------------------------------------------------------------------------


poate ar trebui mai mult despre oameni
acum că stau lipit cu nasul de geam şi fundul aşezat
pe-un teanc de cărţi, privindu-i. poate ar trebui să îi surprind
precişi păşind pe trotuare sau anapoda, gesticulând şi vorbind
singuri, privindu-şi vârfurile papucilor, deci stând puţin aplecaţi
(ei sunt puţin aplecaţi nu pentru a-şi evita privirile
ci pentru că e ceva în vârful papucilor, nu e totuna).
poate ar trebui să spun că spune cineva, pe stradă

ceva, vorbind la telefon

sau

ciocnirea irisului de cer şi căderea iremediabilă pe pământ,
poate asta ar trebui, cum cresc zambile pe geamul spart
şi cum parfumul lor îmi ameţeşte papagalii (nu, tot zgomot este),
oamenii de carne sau oamenii de piatră sau toate
toate fiinţele mergând puţin aplecate,
că în vârful papucilor e calea,
tramvaiele trecând în nori impenetrabili şi doar atât despre ele,
câinii cu maţele dilatate vărsându-şi lătrăturile pe gheare

în vârful papucilor e calea

sau

că tot vine iarna, papagalii nu îşi mai smulg penele,
în schimb copiii stau mereu în cadă, în apă fierbinte,
unul ţine un minciog şi celălalt o undiţă,
eu le arunc peştii de plastic şi le spun
acum prindeţi-i şi aruncaţi-i înapoi.
dar sunt deja fierţi, de ce să-i mai aruncăm,
şi încep să râdă şi să strige –

dacă oamenii ar fi peşti.


------------------------------------------------------------------------------------


pe lângă femeia cu batic USA strângându-mă adorabil de umeri
(de ce te-ai trezit, mai dormi puţin, încă nu s-a terminat),
sau bărbatul cu un prosop aruncat pe faţă, muncind cu plăcere la picioarele mele
(fiecare dintre noi se închină propriului trup, ar trebui să o faci şi tu),
un gândac de foc şi cu sprâncenele arse păşeşte tiptil pe coridor
(acolo paturile nu sunt paturi şi scaunele nu sunt scaune)
şi nimeni nu îl vede.

când am ajuns acasă călcam pe puf şi lăsam urme.


----------------------------------------------------------------------------------


despre nopţile în care nu dormeam pe un pat şi mama dormea pe scaune,
despre oamenii fără chip mergând în 6, un fel de miriapozi metalici,
despre cum aş fi vrut să sar pe noile mele picioare şi să îmi spună cineva
hei, dă-te jos, ce cauţi în copac, încă nu ştii că toate păsările trăiesc în cuşcă,
dar mai întâi le rupi aripile ca să nu te bată.

se apropie un anotimp friguros şi fiarele din mine se restrâng,
poate ar trebui să-mi faci o poză aşa, mare şi neîmblânzit,
dar tu-mi faci jucărele, un fel de strigăte încremenite.
în poza asta ar fi trebuit să se vadă cât de mult mi-au crescut picioarele
ar fi trebuit să se vadă de ce îmi ţin lăsat capul pe umăr.

vineri, 29 octombrie 2010

Saltul unui "Gimnast fără plămâni"

Pe 28 octombrie a avut loc o lansare de carte. De fapt poate chiar două sau trei, dar asta despre care este acest articol - a rupt lanţul obişnuitelor şi anostelor lansări de carte din Galaţi care pe lângă faptul că se desfăsoară într-un cadru prea oficial şi rece sunt presărate de oameni care parcă vorbesc fără vlagă şi atunci când se simte puţină animă e pentru că pornesc discursul prin a se lăuda pe sine sau fac diverse volute. Aşadar a fost debutul în volum al lui Andrei P. Velea cu cartea Gimnastul fără plămâni. Ora – cu schepsis – la 12 şi 12 minute şi era deja multă lume. Şi au continuat oamenii să vină la mansarda Centrului Cultural Dunărea de Jos şi dupa ora fixată. Imediat ne putem da seama că Andrei e un om cu lipici, dacă a reuşit să facă să pară locul neîncăpător. A început cu un exerciţiu de încalzire - cum a zis A.G. Secară, o introducere în atmosfera lumii autorului printr-o poveste în imagini, şi aici nu e vorba de imaginea metaforizată a versului ci un slideshow pe o muzică bine aleasă. Cartea a fost sprijinită pe mai multe paliere, pe lângă acel prim exerciţiu versurile au fost susţinute de vocea pătrunzătoare a actorului Aureliu Bâtcă care a reţinut atenţia celor prezenţi şi chiar dacă s-a mai încurcat a ştiut bine să-şi unduiască glasul şi ritmul.
Prezentarea cărţii au făcut-o oameni dragi lui Andrei, scriitorii şi prietenii A.G Secară, Octavian Miclescu, Marius Grama, maestrul său Constantin S. Dimofte şi domnul Nicolae Colceriu. Domnul Constantin Dimofte s-a arătat mândru de discipolul său, dar şi mândru că îl cunoaşte şi ca avut ocazia să îl aibă ca discipol. Prezentări degajate, în sensul că nimeni nu a încercat să pară altceva decât este, nu şi în sensul nodului în gât pentru că emoţii au fost desigur. Desfăşurarea s-a bucurat de o atmosferă caldă şi sinceră. Au vorbit cu suflet oameni cu suflet şi au fost câteva gânduri şi receptări echilibrate ale cărţii. Pe lângă invitaţii cu funcţie de prezentatori au mai vorbit scriitorii Stela Iorga, Ioan Toderiţă şi Ion Grosu.
Felicitări lui Andrei P. Velea pentru reuşita lansării, spor la scris în continuare şi multă trăire.

de Nicoleta Onofrei

miercuri, 27 octombrie 2010

VOLUPTATEA DUREROSULUI

(...) eşti singur şi trist/ durerea te-apasă pe piept/ ar vrea să te posede stafia suferinţei/ carnea ta emană miros de frică/ ochii tăi o văd în juru-ţi/ iar buzele îi apasă coastele oxidate/ frica se împrăştie deasupra porilor/ şi îţi smulge cu dinţii ei insaţiabili/ cioturile de curaj şi plămânii/ aerul devine greu ca plumbul/ oamenii calcă pe tine şi râd cu zâmbete ştirbe (...)
(Sabina Penciu – Boala)

Sabina Penciu este elevă în clasa a IX-a la Liceul Emil Racoviţă din Galaţi şi scrie poezie. O poezie care i-a adus premiul Asociaţiei Scriitorilor C. Negri la concursul de la Tecuci, o poezie remarcabilă şi remarcată şi în Cenaclul Noduri şi Semne prin sensibilitate şi sinceritate, prin excesul liric şi emoţional, dar şi printr-o epicitate şi retorică tipic adolescentine.
„Par o sumă de definiţii; fiecare fragment/expresie poate fi luată ca motto; are grijă de tot ce spune; o literatură satisfăcătoare; şi, încă ceva, pare puţin maşscriistă.” (Ion Zimbru)
„Are originalitate; are subţirime şi rafinament în organizarea vocii interioare şi chiar muzicalitate, bun gust şi emoţii lirice elevate.” (Stela Iorga)
„Am găsit unele scânteieri de poezie; să renunţe la explicitări şi la directeţe – care-i fac textele cam fade.” (Cristina Dobreanu)
„Pasajele care seamănă a proză fac bine textului prin aceea că o duc, cumva, spre genul lui Mircea Cărtărescu. Are instinct sănătos pentru poezie.” (Andrei P. Velea)
„Texte cam excentrice, cu unele mici deficienţe de construcţie a frazei.” (Elena Donea)
„M-au captivat.” (Daniela Gheorghiţă)
„Suferă de poezie; pare copleşită de voluptatea durerosului; are unele expresii de excepţie dar şi prea multe şi prea dese cuvinte grele.” (Mirel Floricică)
„Are trăire necesară pentru a scrie şi scrisul necesar pentru trăire.” (Nicoleta Onofrei)

Ion Avram

Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, citeşte Alexandru Maria.
(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)








luni, 25 octombrie 2010

Poeme de Sabina Penciu


Alean

Veri triste cu strazi pustii,
fara trecatori,
fara umbre inghitite de praf.
Veri singuratice fara grai,
fara amor pe bancile din parc,
fara doua perechi de pasi.
Veri intime,
fara schimburi de priviri,
fara ochi curiosi,nestiutori.
Veri variabile fara zambete,
fara mireasma din haina ta,
fara tine.


Boala

sensibilitatea e ca un handicap
inima-ți e captivă într-un scaun cu rotile
și nu poți avansa prea mult
cei din afară vin să te strivească
ești la pământ și trebuie să te ridici
nu vine nimeni să-ți întindă mâna
ești singur și trist
durerea te-apasă pe piept
ar vrea să te posede stafia suferinței
carnea ta emană miros de frică
ochii tăi o văd în juru-ți
iar buzele îi apasă coastele oxidate
frica se împrăștie deasupra porilor
și îți smulge cu dinții ei insațiabili
cioturile de curaj și plămânii
aerul devine greu ca plumbul
oamenii calcă pe tine și rad cu zâmbete știrbe

în final învingi răul adunat în tine
picioarele-ți tremură dar te menții
omul sensibil e o pradă
mâine vor veni iar să te strivească

...ești singur și trist


Deces

ușile din lemn de stejar s-au închis pentru totdeauna
în spatele lor e pruncul din ființa mea chinuită
azi am donat multe cuvinte celor ce aveau nevoie de ele
și chiar dacă azi i-am făcut să zâmbească pe nefericiți
știu că de mâine voi fi de-a lor
și nu știu cine îmi va dona vreun cuvânt
și am să-mi amintesc de tine,dar tu de mine nu
va fi greu să respir depresia în acest ritm
va fi la fel de greu să te revăd
nu vreau să mă vezi așa schilodită de durere
nu vreau să-mi mai ștergi lacrimile
vreau să le simt spânzurate de obrajii mei
dragul meu,dezrobește-te de trupul meu
eu am să mor într-un păienjeniș de cuvinte
nu poți păși în universu-mi
poți asista doar la acest deces liric și emoțional



Fara aripi

te urăsc într-un mod atât de plăcut
încât uneori nu mai fac diferența între a urî și a iubi
te urăsc când vii și te așezi lângă mine
te urăsc când îmi miroși părul înmiresmat în nucă
când mă privești și îmi cântărești făptura
când dintr-o dată râzi,iar eu întorc capul rușinată
când ți se preling cuvinte pe buze pe care eu nu le înțeleg
când îmi spui ce frumoasă sunt
dar voind a mă avea lângă tine
îmi tai aripile
înainte să mă înalț
le iei și le îngropi lângă ale tale
apoi mă chemi să dansăm
deasupra lor,deasupra întunericului


mă ții într-o colivie
sunt înger,nu pasăre
dacă mă iubeai,mi-ai fi oferit libertate

i-am zis
și-apoi mi-am luat rămas bun:
fără aripile mele,viața e un purgatoriu

am căzut in genunchi și m-a ucis.


Fragmente II

voiam să știi că am ajuns în punctul critic
cleștele singurătății mi-a torturat inima până aceasta a cedat
mă uitam în jos la unghiile crescute aiurea
și am început să sângerez
inima mea se transformase în bucăți de carne
pe care le strângeam în pumn
coastele mele erau în procesul de coroziune
ochii îmi erau înfipți în tălpi
și alergam în trecut sperând să-mi găsesc groapa
buzele pământii ascundeau cei câțiva dinți rămași
iar limba-mi era tăiată pentru că de mult nu mai aveam dreptul să îți vorbesc
căci tu te considerai întotdeauna totul
și-ntotdeauna îmi spuneai că eu îți sunt opusul
poezia mea e chiar atât de slabă?
chiar n-ai înțeles niciodată că pe mine mă găsești doar în versuri?
chiar a fost nevoie de atâta suferință?
nu cred
și dacă a fost m-a înălțat



Letargie

prins...
cu aripile frante,de brocart
sfasii aerul in cadere
ca un minuscul fulger
pe scoarta cereasca.


ca un fluture
cu aripile grele,triste
ma prabusesc neinsufletit,
chinuit de handicap
jos,jos,jos.


letargie -
aripa stanga freamata;
aripa dreapta a paralizat.
prabusit din imbatatorul azur
ma inadus in praf.



Ramas bun

miroși a zăpadă căzută peste cordu-ți inert
a pană de corb,vopsită în albul dinților de lapte ai fiului nostru

parcă ieri stăteai pitit sub coji de nucă
eu zgâriam miezul cu unghia,iar fiul nostru ne privea jovial

și parcă ieri conviețuiam sub același acoperiș cald
și jucam domino în camera de oaspeți

azi tu te-ai stins din viață și l-ai luat cu tine pe ăla mic
eu cui am rămas?literaturii sau nimănui?


Re-nasteri

îl citeam pe Cărtărescu seara trecută
sorbeam câte puțin din ceșcuța cu ceai fierbinte
mă gândeam și la Alexandru
și la trotuarele și băncile pe care am șezut cândva -
străduțe și locuri pe care el le evită astăzi -
mă gândeam ce bine era în brațele lui
și ce fraieră am fost că nu i-am zis ce era mai important
adevărul e că n-am avut curaj
la radio cânta o melodie de Alifantis
umbra dacă nu mă înșel
salonul era jumate întunecat
și pe covorul vișiniu parcă-parcă se mai vedeau urmele pașilor lui de odinioară
era ora 19:00 și ceasul cu cuc își începuse monologul de seară
draperiile nu erau trase încă
ora de somn întârzia astăzi
o pulbere de lumină sclipea în aer
salonul era primitor și parcă prinsese viață
ceașca se goli iar fursecurile se transformaseră în firmituri
tangoul luminii și al jumătății ebenine
se sfârsi rapid căci aceasta intra în pântecul întunericului
diminețile erau rezultatul procesului de reproducere
iar eu asistam întotdeauna la aceste nașteri cu cărțile lui Mircea în poală

vineri, 22 octombrie 2010

Efectul Bologna

Fragment – Ce înseamnă Andrei
de adrian haidu



Eu aş putea să vă vorbesc despre nimic la nesfârşit, dar mi-e teamă că v-aţi pierde repede interesul, spune Andrei, singur în camera lui. Din cauza asta, sunt mereu constrâns cenzurii voastre, şi, mai mult, autocenzurii. Pentru că sunt unele lucruri pe care aş vrea şi eu să le aud de la mine, şi anumite feluri în care le vreau auzite. Pentru că şi eu mi-aş pierde interesul până la urmă. 
Autocenzurat cum mă prezint în faţa voastră, sunt pe deasupra o victimă a propriilor voastre cenzuri. Indiferent despre ce aş vorbi, când este Gabriel de faţă, sunt exprimări pe care trebuie să le evit, sunt concluzii la care aş face bine să nu ajung, şi, bineînţeles, elemente extraverbale. Nu îi pot vorbi lui Gabriel pe un ton plângăreţ, trebuie să fiu decis şi siguranţa de sine să iradieze ca în eseurile lui Emerson. Teme întregi sunt interzise când vorbesc cu el – să îi vorbesc despre lucruri mari ar fi o impoliteţe, aş putea face asta doar în cheie ironică şi c-un umor modern – aş intra deci pe o pantă riscantă. 
Mai trebuie, vorbind cu Gabriel, să fiu scurt şi la obiect, altfel i-aş consuma timpul şi mi-ar spune-o direct. Să am o gândire corectă şi argumente. Să ies din cotidian şi, dacă mă bate gândul, să-mi aleg cu grijă comparaţiile. Abia îndeplinind condiţiile astea, mă pot gândi la a-i vorbi lui Gabriel, deşi sunt sigur că nici condiţiile nu le-am putut stabili corect. Îndeplinindu-le, totuşi, m-aş înfăţişa rupt de două cenzuri în faţa lui, iar lucrul – cât de mic – pentru care voiam iniţial să îi vorbesc, s-a transformat şi şi-a pierdut de două ori intensitatea. 
Cu Mihai datele sunt puţin mai diferite. Personalitatea – ca şi fizicul – lui Mihai permit mai multe, fiind stângaci în relaţiile interumane şi mai nevertebrat ca Gabriel. E prima impresie care cade totuşi uşor la o analiză aprofundată. Vorbind cu Mihai, sunt lucruri pe care evit să le spun pentru că discuţia ar aluneca într-un loc potrivnic – e locul unde Mihai se simte cel mai bine şi starea asta de multe ori nu o împărtăşeşte – e, de altfel, imposibil – nimănui. Prins în retorici trubadure, Mihai găseşte amuzantă simpla aluzie la antici; el ţi-ar vorbi despre subiecte mari metaforic până la rădăcinile părului, cu rezultate difuze ca privirea lui ascunsă-n ochelari. Mihai mai pune şi altă problemă – vorbind cu el, pornesc c-un handicap cultural din care numai prin combinaţii active de idei mai pot ieşi curat. 
Din cauza acestui handicap, folosesc abstractizarea uneori dusă la extrem, căci concret cu el nu pot fi decât inferior. Iar lui Mihai îi place să vorbeşti frumos chiar până la poetic. Imaginaţi-mă cu-aceşti doi cenzori în faţa mea (al treilea), încercând să vorbesc. Materia din care lucrul pe care-l vreau exprimat e făcut, e o materie care de trei ori va fi modelată înainte de-a ieşi din gura mea. Şi ăsta e doar începutul.
Andrei se ridică de pe patul său şi iese decis. Nu a renunţat însă la Sausseur şi Chomski, care îl urmează tăcuţi pe stradă, în autobuz şi pe treptele care duc la etajul în care căminul îi găzduieşte pe Mihai şi Gabriel. Şi pe Corina şi Andreea.

În holul căminului, la mijlocul palierului, unde există destul spaţiu cât pentru a găzdui alţi doi studenţi, dar nicio cameră n-a fost construită acolo, pentru ca tinerii să se poată aduna şi fuma împreuna, Andrei începe:
- Eu aş putea să vorbesc despre nimic la nesfârşit, dar voi v-aţi pierde repede interesul. Luând în calcul această frustrare personală, care totuşi cred să fie, inerent, universală, şi ţinând cont de faptul că totuşi vreau să vă vorbesc, m-am gândit să vă spun o poveste de dragoste.
În spatele ochelarilor, ajutat şi de părul său lung întunecat împrăştiat în jurul capului, Mihai îşi permite un zâmbet, pe care-l prelungeşte într-o întrebare:
- Da... dar să fie cu o fată frumoasă.
Gabriel, în această zi mai bine dispus decât de obicei, ridică un colţ al gurii şi, mulţumit de propunerea lui Andrei, simţind că poate cumva influenţa cele ce vor urma, mai stabileşte o coordonată, pe care o derivă din cele spuse de Mihai:
- Şi cu un băiat urât.
Sausseur şi Chomski se aşază şi ei lângă studenţi, aparent distraţi de dialogul lor. După câteva minute de pauză, aprinzând o nouă ţigară, Andrei începe:
- Vom naşte împreună un personaj, şi nu va fi o naştere uşoară, ajutată de vreo cezariană sau altele asemănătoare. Va fi o smulgere cruntă, violentă, din pântecele neantului, însoţită de urlete prelungi şi tăierea cordonului ombilical. Un strat protector de membrană udă va acoperi încă acest personaj, pe care tocmai l-am născut. Vom purcede, în continuare, la trasarea unor dimensiuni, unor sensuri şi a unei traiectorii. Vom clasifica astfel personajul: Andreea. Dar nu va fi de ajuns, nu va fi aproape nimic. În construirea identităţii Andreei vom avea nevoie, în prealabil, de o altă identitate: spaţiul din juru-i. Unul comun, pentru că în curând îl vom părăsi – nu avem deci niciun câştig din a consuma prea mult material cu spaţiul creator de identitate. Un sat? Mai degrabă oraş, numit Câmpu-Lung, pe care nici măcar nu trebuie să-l scriem corect, sau să-l nimerim pe hartă.
Avem acum o cvasi-identitate Andreea. Nu e de ajuns. În jurul ei va trebui să construim o familie. Nimic extraordinar, mergând pe aceleaşi principii. Dar identitatea Andreei nu ne pare deloc clar prefigurată. Vom avea nevoie de o relaţie complexă, o identitate pre-făcută, stabilă, şabloinizată, pentru a o folosi drept punct de reper. Această nouă identitate o vom nota: Bogdan. Va fi Bogdan de ajuns? Bogdan va fi un banal, ca oricare altul, dar relaţia dintre identitatea Bogdan – identitatea Andreea va fi puternică, una simbiozică. Agăţându-şi braţele identităţii precare, în formare, de identitatea minigrupului social familial şi de cea a lui Bogdan, de şcoala frecventată şi de alte identităţi rudimentare, Andreea prinde contur. Dar ea este încă o umbră.
Ajungem în punctul în care trebuie să folosim tot materialul pe care, până aici, l-am păstrat. Va trebui să îl valorizăm, sau riscăm să pierdem pentru totdeauna identitatea Andreei, şi să o transformăm într-una de tip şabloinizat, şabloinizant şi rudimentarizat, ca toate celelalte identităţi din lume, în orice moment al ei.
Lucru uşor nu va fi, căci avem nevoie de o nouă naştere. Cum să naştem un personaj deja născut, vom întreba. Întâi de toate, va trebui să îl omorâm, pas cu pas, picătură de respiraţie cu picătura de inspiraţie, bătaie de inimă cu bătaie de cap, creându-i probleme şi piedici mereu. Dar problemele sunt cele mai uşor de creat: nemulţumită de Câmpu-Lung, şi acum veţi înţelege de ce nu am cheltuit mult material cu dânsul, Andreea pleacă la facultate în Bucureşti, pentru a studia literatura – care, ironic, o studiază pe ea tocmai acum.
În Bucureşti, îi vom crea şocuri, la început minore, dar având un ritm bine impus, pulsând mai tare cu fiecare nou şoc atribuit: o colegă de cameră nesuferită, lipsa prietenilor de orice fel, a banilor, a posibilităţilor cerebrale, lipsa unei baze culturale fundamentale, toate carenţele specifice oricăror oameni. Înaintea fiecărui examen, îi vom administra şocuri dintre cele mai sfredelitoare, deci, dintre cele mai creatoare de caracter, folosind mereu aceleaşi ecuaţii-simptomatice, aproape patologice: înaintea examenului – acumulări treptate de frici de toate felurile, dintre cele mai stupide, până la cele mai puţin stupide; în preajma examenului – gustul neştiinţei, încercarea disperată de a citi cât mai mult în cât mai puţin timp, frica se acumulează, cearcănele se adâncesc, crispările în gesturi şi cuvinte alcătuind o crustă protectoare, care o separă de lumea exterioară, asemeni membranei ude pe care, la începutul actulului creării, am îndepărtat-o, cu puţină scârbă. Or, apărând într-un moment în care identitatea Andreei este deja conturată, această membrană are pentru celelalte identităţi un efect respingător.
În timpul examenului, lumea devine neagră, în contrast, pagina albă.
Dar nu va pica niciun examen, ne vom asigura de aceasta, nu atât pentru că ar merita neapărat să treacă cu brio toate examenele, cât pentru că stresul se acumulează, după fiecare reuşită, apărând mereu întrebarea: cât îşi va putea Andreea menţine seria de succese? Pentru că, în treacăt fie spus, nimeni nu poate fi perfect la nesfârşit.
În plină sesiune, vom avea nevoie de acel şoc care să o scoată din pântecele acestui nou neant creat în juru-i. Nici că putem găsi ceva mai nimerit decât o despărţire bruscă, lipsită total de sens, de prima identitate în jurul căreia s-a modelat: identitatea Bogdan.
Am reuşit astfel a naşte, după toate aceste lungi chinuri, o identitate Andreea? Încă nu, avem nevoie de o persoană pentru a tăia cordonul ombilical, dar pentru asta avem nevoie de un băiat urât, aşa că vom pune pauză identităţii Andreea, pentru a construi, mai întâi, un băiat, cu care vom vedea ulterior ce vom putea face.

În spatele ochelarilor săi, Mihai era de acord. Se stinseseră multe ţigări în scrumiera din mijlocul lor, şi, cum stăteau aşezaţi lângă calorifer, tăcând şi uitându-se fiecare în alta direcţie, lui Mihai parcă îi veni o idee. Se ridică, se uită pe rând la amândoi, care continuau să privească în direcţii diferite, îşi lăsă mâinile să îi alunece în buzunar, zâmbi ceva mai accentuat ca de obicei şi muşchii feţei trădară faptul că urma să spună într-adevăr ceva. Andrei, care răguşise puţin în timpul povestirii sale, abia acum remarcă expresia lui Mihai. Se ridică şi el şi se sprijini de calorifer, apoi se aşeză pur şi simplu pe el, aşteptând replica lui Mihai. Încurajat, acesta privi înspre Gabriel, care se ridică lent, dar vizibil încântat de un gând propriu, şi, în momentul în care vru să-l rostească, fu întrerupt de Mihai, care, se pare, abia acum găsi şi el forma ideii sale, şi poate curajul necesar s-o formuleze:
- Mă duc să vărs scrumiera.
Şi, deodată părând foarte fericit de ceea ce avea să facă, el, într-adevăr, se aplecă, luă scrumiera şi păşi legănat până în cameră, unde o vărsă în coş, nu înainte de a-şi privi chipul în oglindă. În tot acest timp, Andrei îl ascultă pe Gabriel, care, ca întotdeauna atunci când se entuziasma de ceva, vorbea cu vervă şi pe un ton glumeţ, păstrându-şi însă seriozitatea.
Când se întoarse, Mihai fu pus în faţa faptului împlinit. Lui Gabriel îi plăcuse începutul povestirii, dar nu era de ajuns, era o perspectivă prea rigidă. Avea să ofere propria lui reprezentare, mai bună decât a lui Andrei, folosindu-l pe Mihai pe post de arbitru. Se făcea însă târziu şi Mihai era obosit, nu mâncase prea mult, în schimb fumase şi îl durea burta, încă mai avea două examene şi nu citise tot, îi veneau multe nume de melodii în minte şi îi trebuia timp să le caute, avea două dvd-uri cu filme pe care le voia văzute până săptămâna viitoare, iar ochii acum, ascunşi de ochelari, cedau încetişor loc somnului, care îi intensifica toate dificultăţile fizice, promiţându-i rezolvarea într-un vis care să înceapă în noaptea asta şi să se termine a doua zi. Trebuia totuşi să îl asculte pe Gabriel, mai mult pentru că nu voia să fie exclus din toată afacerea. Andrei însă era încântat, era sigur că Gabriel îl va cenzura, după cum anticipase, şi deja se gândea la ce avea să îi spună la sfârşit. Îşi construise pledoaria şi, din moment ce era şi Mihai de faţă, era sigur că le va arăta la ce pericole sunt cu toţii expuşi.
Gabriel însă trecu impasibil şi peste durerea de burtă a lui Mihai, şi peste problemele de cenzură ale lui Andrei, fiind prea procupat de tot ceea ce avea să spună:
- Acum douăzeci de ani, dacă te gândeşti puţin vei fi surprins cum a trecut timpul, surprins fiindcă acest timp nu a lăsat decât linişte pe chipul ei, s-a născut Andreea. A fost o naştere uşoară, lipsită de complicaţii, ceea ce a surprins-o pe mamă, care tânară şi speriată fiind credea, chiar şi după naştere, că prima oară va fi ceva cumplit şi dureros, că îi va simţi trupul ieşind mult timp după ce copilul va fi ţipat deja de două-trei ori. Dar nu a fost aşa, spre bucuria părinţilor şi rudelor adunate ca o familie fericită în jurul tinerei mame epuizate, dar fericită şi după cum am mai spus surprinsă de parcă ar fi născut-o în apă. A fost ca şi cum, ieşind din trupul ei a intrat într-altul al altei femei, potrivită pe aceleaşi măsuri şi coordonate. Şi chiar aşa avea să fie. Mai târziu, după ce Andreea va fi crescut năltuţă şi frumoasă, trecând de perioada aceea dubioasă şi uşor-uşor transformându-se în femeie, avea să fie deseori confundată cu mama ei. Şi invers. E drept, de cele mai multe ori invers.
Toate astea până când Andreea a venit în capitala ţării alături de mama ei, care probabil la un pat sau două distanţă a adus-o pe lume. Iar capitala la rândul ei era confundată de multe ori cu vecinele sau prietenele ei. Cel puţin în ce priveşte numele. Şi a venit Andreea cu microbuzul din orăşelul ei de pe undeva de pe harta noastră cu munţi-ape-şi-câmpii. Ar fi venit şi prietenul ei, Bogdan, dar el fusese în vară pentru examenul de la facultatea lui, unde de altfel a intrat, (altfel cum s-ar fi continuat povestea lor?). Andreea, în schimb, a venit spre toamnă, deşi era la fel de cald ca vara şi câinii umblau cu aceeaşi lungime a limbii scoasă voioşi plimbându-se prin faţa Universităţii. Şi prin împrejurimile ei, pe unde s-a plimbat Andreea de braţ cu mama ei. Era cald după cum vi s-a spus, atât de cald încât punctul de contact al palmelor transpirase, şi tot acolo picăturile din zonele superioare ale braţelor se adunau fără grabă. Cu toate acestea cele două aproape surori nu se despărţeau, parte pentru că ştiau că după asta, nu peste mult timp, aveau să se despartă aproape definitiv. Care să îmbătrânească liniştită şi frumoasă, care să crească mai departe până când va deveni la rândul ei o femeie frumoasă, care peste ceva timp va îmbătrâni liniştită pastrandu-si frumusetea.
Au privit câinii trecând cu limbile în urma lor, nu mai contează a cui urmă, şi au mers spre intrarea Universităţii. Acolo era umbră şi s-ar putea spune, exagerând desigur, că mirosea a piatră udă. De ce era udată acea piatră o să trecem în tăcere. Iar deasupra tuturor oamenilor care aşteptau să intre, cocoţat pe zidul care le dădea umbra mai sus pomenită, înconjurat de 7 sau 9 doamne, trona un bărbat cu un coif şi cu băţ în mână. Deşi privea înspre ei, nimeni nu-l lua în seamă. Tot acolo aşteptau şi ele.
Ce s-a întâmplat după s-a pierdut, aşa cum s-au pierdut şi ele printre oameni. Mai întâi amândouă, până aproape de una din cele trei uşi de la intrare, uşi care păcălesc pe toată lumea, în principal pentru că doar una se deschide. După asta, femeia intrând în vorbă cu alte doamne, i-a dat drumul braţului lăsând-o să intre şi să-şi vadă de drum. Doamna a continuat să vorbească pentru două sau trei ore cu celelalte femei. Şi toate erau îngrijorate pentru fetele, de cele mai multe ori, şi pentru că e o facultate cu deschidere feminină, şi pentru că băieţii, atâţia cât sunt, au firi independente şi ruşinate de dependenţa feminină, în special a mamei. După un timp au început să iasă viitorii studenţi alături de viitori respinşi. După alt timp a apărut şi Andreea, nici printre primii, nici printre ultimii, aşa cum trebuie, întotdeauna. Iar mama ei a plecat în mijlocul discuţiei, a evitat o maşină care ar fi trebuit să aibă o limbă de câine atârnând pe pavajul din granit cubic, şi a simţit aceeaşi uşurare ca atunci, aproape 20 de ani în urmă. Nu chiar 20, pentru că asta se întâmplă acum. Nu a întrebat-o cum a fost. Ştia. Fiica ei urma să plece. Şi până la urmă nu asta îşi dorise, şi ea, şi tatăl ei şi până la urmă chiar şi ţara?
Apoi zilele au început să curgă altfel. Acasă timpul se scurgea uriaş şi greu, cuvinte ca alene, molcom, alunecător s-ar apropia mai potrivit de acest timp, ca şi cum ai avea unul din câinii aceia legaţi cu un lanţ nu prea lung, lingându-şi limba. Asta pentru cei rămaşi acasă, căci pentru ceilalţi...
Acum se poate vorbi de ceilalţi, căci pe la mijlocul toamnei au venit, de data asta împreună. Aveau dinainte rezolvată cazarea pe durata anului în curs. Separat, pentru că ea nu ar fi vrut altfel. Şi nici nu s-ar fi cuvenit.
Nimic altceva nu s-a întâmplat. Poate înafară de despărţirea lor. După care despărţire Andreea a plâns, el s-a dus la altele. Şi uite-aşa au început să apară primele urme pe chipul fetei noastre. Ochii roşii şi uşor umflaţi aici, dar şi acasă imediat după. Cearcănele, după ceva nopţi nedormite. Dar astea trec în scurt timp, se duc cu apă rece. Nu contează, în schimb privirea, felul în care a început să ridice sprâncenele, buzele. Totul căpătase un cu totul şi cu totul alt sens.