Poeme de Sabina Penciu

Alean

Veri triste cu strazi pustii,
fara trecatori,
fara umbre inghitite de praf.
Veri singuratice fara grai,
fara amor pe bancile din parc,
fara doua perechi de pasi.
Veri intime,
fara schimburi de priviri,
fara ochi curiosi,nestiutori.
Veri variabile fara zambete,
fara mireasma din haina ta,
fara tine.


Boala

sensibilitatea e ca un handicap
inima-ți e captivă într-un scaun cu rotile
și nu poți avansa prea mult
cei din afară vin să te strivească
ești la pământ și trebuie să te ridici
nu vine nimeni să-ți întindă mâna
ești singur și trist
durerea te-apasă pe piept
ar vrea să te posede stafia suferinței
carnea ta emană miros de frică
ochii tăi o văd în juru-ți
iar buzele îi apasă coastele oxidate
frica se împrăștie deasupra porilor
și îți smulge cu dinții ei insațiabili
cioturile de curaj și plămânii
aerul devine greu ca plumbul
oamenii calcă pe tine și rad cu zâmbete știrbe

în final învingi răul adunat în tine
picioarele-ți tremură dar te menții
omul sensibil e o pradă
mâine vor veni iar să te strivească

...ești singur și trist


Deces

ușile din lemn de stejar s-au închis pentru totdeauna
în spatele lor e pruncul din ființa mea chinuită
azi am donat multe cuvinte celor ce aveau nevoie de ele
și chiar dacă azi i-am făcut să zâmbească pe nefericiți
știu că de mâine voi fi de-a lor
și nu știu cine îmi va dona vreun cuvânt
și am să-mi amintesc de tine,dar tu de mine nu
va fi greu să respir depresia în acest ritm
va fi la fel de greu să te revăd
nu vreau să mă vezi așa schilodită de durere
nu vreau să-mi mai ștergi lacrimile
vreau să le simt spânzurate de obrajii mei
dragul meu,dezrobește-te de trupul meu
eu am să mor într-un păienjeniș de cuvinte
nu poți păși în universu-mi
poți asista doar la acest deces liric și emoțional



Fara aripi

te urăsc într-un mod atât de plăcut
încât uneori nu mai fac diferența între a urî și a iubi
te urăsc când vii și te așezi lângă mine
te urăsc când îmi miroși părul înmiresmat în nucă
când mă privești și îmi cântărești făptura
când dintr-o dată râzi,iar eu întorc capul rușinată
când ți se preling cuvinte pe buze pe care eu nu le înțeleg
când îmi spui ce frumoasă sunt
dar voind a mă avea lângă tine
îmi tai aripile
înainte să mă înalț
le iei și le îngropi lângă ale tale
apoi mă chemi să dansăm
deasupra lor,deasupra întunericului


mă ții într-o colivie
sunt înger,nu pasăre
dacă mă iubeai,mi-ai fi oferit libertate

i-am zis
și-apoi mi-am luat rămas bun:
fără aripile mele,viața e un purgatoriu

am căzut in genunchi și m-a ucis.


Fragmente II

voiam să știi că am ajuns în punctul critic
cleștele singurătății mi-a torturat inima până aceasta a cedat
mă uitam în jos la unghiile crescute aiurea
și am început să sângerez
inima mea se transformase în bucăți de carne
pe care le strângeam în pumn
coastele mele erau în procesul de coroziune
ochii îmi erau înfipți în tălpi
și alergam în trecut sperând să-mi găsesc groapa
buzele pământii ascundeau cei câțiva dinți rămași
iar limba-mi era tăiată pentru că de mult nu mai aveam dreptul să îți vorbesc
căci tu te considerai întotdeauna totul
și-ntotdeauna îmi spuneai că eu îți sunt opusul
poezia mea e chiar atât de slabă?
chiar n-ai înțeles niciodată că pe mine mă găsești doar în versuri?
chiar a fost nevoie de atâta suferință?
nu cred
și dacă a fost m-a înălțat



Letargie

prins...
cu aripile frante,de brocart
sfasii aerul in cadere
ca un minuscul fulger
pe scoarta cereasca.


ca un fluture
cu aripile grele,triste
ma prabusesc neinsufletit,
chinuit de handicap
jos,jos,jos.


letargie -
aripa stanga freamata;
aripa dreapta a paralizat.
prabusit din imbatatorul azur
ma inadus in praf.



Ramas bun

miroși a zăpadă căzută peste cordu-ți inert
a pană de corb,vopsită în albul dinților de lapte ai fiului nostru

parcă ieri stăteai pitit sub coji de nucă
eu zgâriam miezul cu unghia,iar fiul nostru ne privea jovial

și parcă ieri conviețuiam sub același acoperiș cald
și jucam domino în camera de oaspeți

azi tu te-ai stins din viață și l-ai luat cu tine pe ăla mic
eu cui am rămas?literaturii sau nimănui?


Re-nasteri

îl citeam pe Cărtărescu seara trecută
sorbeam câte puțin din ceșcuța cu ceai fierbinte
mă gândeam și la Alexandru
și la trotuarele și băncile pe care am șezut cândva -
străduțe și locuri pe care el le evită astăzi -
mă gândeam ce bine era în brațele lui
și ce fraieră am fost că nu i-am zis ce era mai important
adevărul e că n-am avut curaj
la radio cânta o melodie de Alifantis
umbra dacă nu mă înșel
salonul era jumate întunecat
și pe covorul vișiniu parcă-parcă se mai vedeau urmele pașilor lui de odinioară
era ora 19:00 și ceasul cu cuc își începuse monologul de seară
draperiile nu erau trase încă
ora de somn întârzia astăzi
o pulbere de lumină sclipea în aer
salonul era primitor și parcă prinsese viață
ceașca se goli iar fursecurile se transformaseră în firmituri
tangoul luminii și al jumătății ebenine
se sfârsi rapid căci aceasta intra în pântecul întunericului
diminețile erau rezultatul procesului de reproducere
iar eu asistam întotdeauna la aceste nașteri cu cărțile lui Mircea în poală