Sâmbătă, 16 octombrie, Adrian Haidu, proaspăt masterand la „litere”în Bucureşti, ne-a citit, în cadrul unei ediţii speciale a cenaclului Noduri şi Semne, un proaspăt text (neterminat) din creaţia proprie. „Efectul Bologna”:
„Eu aş putea să vă vorbesc despre nimic la nesfârşit, dar mi-e teamă că v-aţi pierde repede interesul, spune Andrei, singur în camera lui. Din cauza asta, sunt mereu constrâns cenzurii voastre, şi, mai mult, autocenzurii. Pentru că sunt unele lucruri pe care aş vrea şi eu să le aud de la mine, şi anumite feluri în care le vreau auzite. Pentru că şi eu mi-aş pierde interesul până la urmă.”
După Ion Zimbru, textul ar fi trebuit numit „efectul-literaturii-asupra-celui-ce-vrea-să-scrie-literatură”, asta pentru că, dacă citeşti un text scris de Haidu, fie te saturi după o pagină, fie nici măcar după douăzeci, şi cu siguranţă nu ajungi nicăieri. Autorul nu ar trebui să se piardă stufoşenii, să nu mai încerce să fie scriitor de vreun fel, pentru că literatura ori e, ori nu e. Şi la Haidu ar putea să fie.
Astfel, prin lectura din acea seară, Haidu a arătat că – venind şi citind în Noduri şi Semne de atâta vreme – nu a câştigat nimic, dar nici nu a pierdut ceva. Are o acurateţe, poate forţat spus, impecabilă, deşi se loveşte de formulări care nu ar trebui să apară la un student de litere (deşi puţine, ele totuşi există).
În concluzie, Haidu nu ar trebui să strige de sete atunci când stă în apă până la gât.
În schimb, Ion Avram a spus că textul este despre nimic doar pentru un cititor neatent. Însă nici chiar acel cititor nu poate remarca modul curgerii prozei, de la un prea complicat până la un prea simplu, şi invers. Şi poate că tocmai asta este amprenta „haiduiană” – textul doar pare stufos şi cerebral. Fiecare pasaj presupune o trăire, un mod prin care autorul ne spune ceva. Nouă, cititorilor, ne trebuie doar răbdare şi timp.
Pe el, proza îl duce cu gândul la Andre Gide prin tonalitate, dar şi prin inserţiile de natură filosofică (poate tocmai datorită acestora din urmă textul pare cerebral, dar fără a-şi pierde din trăire, din mesaj, fără a pierde firul roşu care uneşte începutul cu sfârşitul).
Stelei Iorga nu i-a plăcut mai nimic în acest text, deoarece Haidu nu îşi bazează cuvintele pe nimic. După ea, textul ar fi trebuit construit după „formula”(impropriu folosesc cuvântul formulă) „fraza şi ideea”. Ea poate să aprecieze faptul că autorul are mână bună, dar în acelaşi timp nu poate să nu remarce faptul că acest talent e sufocat de „verbiozitatea” dusă până la a nu spune nimic. Haidu ar trebui să fie mai parcimonios cu sine însuşi.
Cristina Dobreanu a spus că textul îl caracterizează pe autorul lui. Senzaţia care o cuprinde atunci când citeşte Haidu este de bulgăre de zăpadă transformându-se într-o avalanşă. Textul a fost bine scris, cursiv, fără nimic de reproşat la acest nivel, dar totuşi fără o finalitate. Poate că nici autorului nu i-a fost clar ce a vrut să spună, a conchis Cristina.
Gabi Ghimpu a zis că este o poveste bună, despre un om care nu îşi poate recunoaşte eşecul.
Eu cred că, vorba lu’Haidu, nenorocite şi imponderabile vremuri mai trăim. Şi, vorba lu’ Zimbru, câteodată ne reparăm ziua citind câte ceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu