poezii, alexandru maria

ai plecat la muncă şi am rămas aici
patul e destrămat şi se destramă
picioarele îi plutesc. zâmbesc sau nu
ţigara arde

ciudat – armura îmbrăcată azi noapte
înnăbuşit pufnind
într-o tăcere cutremurată
armura îmbibată cu parfumul tău
pielea

-----------------------------------------------------------------------------
 
câteodată trebuie să vorbesc despre papagali
papagali mici care doar ciripesc sau mari care doar vorbesc
papagali roşii şi verzi şi albaştri
şi o papagaliţă care nu îi bagă în seamă

e un haos neîntrerupt în casa asta
câteodată o dau afară să zboare
să fie linişte
atunci ei îşi lasă capul pe umăr
şi îmi închipuie zgomotul penelor smulse


------------------------------------------------------------------------------

 
poate ar trebui mai mult despre oameni
acum că stau lipit cu nasul de geam şi fundul aşezat
pe-un teanc de cărţi, privindu-i. poate ar trebui să îi surprind
precişi păşind pe trotuare sau anapoda, gesticulând şi vorbind
singuri, privindu-şi vârfurile papucilor, deci stând puţin aplecaţi
(ei sunt puţin aplecaţi nu pentru a-şi evita privirile
ci pentru că e ceva în vârful papucilor, nu e totuna).
poate ar trebui să spun că spune cineva, pe stradă

ceva, vorbind la telefon

sau

ciocnirea irisului de cer şi căderea iremediabilă pe pământ,
poate asta ar trebui, cum cresc zambile pe geamul spart
şi cum parfumul lor îmi ameţeşte papagalii (nu, tot zgomot este),
oamenii de carne sau oamenii de piatră sau toate
toate fiinţele mergând puţin aplecate,
că în vârful papucilor e calea,
tramvaiele trecând în nori impenetrabili şi doar atât despre ele,
câinii cu maţele dilatate vărsându-şi lătrăturile pe gheare

în vârful papucilor e calea

sau

că tot vine iarna, papagalii nu îşi mai smulg penele,
în schimb copiii stau mereu în cadă, în apă fierbinte,
unul ţine un minciog şi celălalt o undiţă,
eu le arunc peştii de plastic şi le spun
acum prindeţi-i şi aruncaţi-i înapoi.
dar sunt deja fierţi, de ce să-i mai aruncăm,
şi încep să râdă şi să strige –

dacă oamenii ar fi peşti.


------------------------------------------------------------------------------------

 
pe lângă femeia cu batic USA strângându-mă adorabil de umeri
(de ce te-ai trezit, mai dormi puţin, încă nu s-a terminat),
sau bărbatul cu un prosop aruncat pe faţă, muncind cu plăcere la picioarele mele
(fiecare dintre noi se închină propriului trup, ar trebui să o faci şi tu),
un gândac de foc şi cu sprâncenele arse păşeşte tiptil pe coridor
(acolo paturile nu sunt paturi şi scaunele nu sunt scaune)
şi nimeni nu îl vede.

când am ajuns acasă călcam pe puf şi lăsam urme.


----------------------------------------------------------------------------------

 
despre nopţile în care nu dormeam pe un pat şi mama dormea pe scaune,
despre oamenii fără chip mergând în 6, un fel de miriapozi metalici,
despre cum aş fi vrut să sar pe noile mele picioare şi să îmi spună cineva
hei, dă-te jos, ce cauţi în copac, încă nu ştii că toate păsările trăiesc în cuşcă,
dar mai întâi le rupi aripile ca să nu te bată.

se apropie un anotimp friguros şi fiarele din mine se restrâng,
poate ar trebui să-mi faci o poză aşa, mare şi neîmblânzit,
dar tu-mi faci jucărele, un fel de strigăte încremenite.
în poza asta ar fi trebuit să se vadă cât de mult mi-au crescut picioarele
ar fi trebuit să se vadă de ce îmi ţin lăsat capul pe umăr.