Rătăcitul

Noaptea dădeam tavanul la o parte şi ne jucam cu stelele

Lumina albă, spălăcită, îi forţă pleoapele să clipească repede-repede timp de câteva minute în şir ca să se poată acomoda. Mirosul clorului şi al celorlalte substanţe folosite la dezinfectat îi înţepa nările. Fu nevoit, în ciuda mirosului, să tragă aer în piept cu aviditate. Era asemenea unui nou-născut. Tot ceea ce-i lipsea era scâncetul tipic şi goliciunea naşterii. Devenirii fiinţă.

De dincolo de uşa întredeschisă se auzeau discuţii între oamenii din spital, din afara spitalului. Între gardienii de gardă şi asistentele plictisite de atâţia răniţi, de atâtea accidente.
Plictisite mai ales de crizele de durere sau de isterie ale unor pacienţi care erau de-ai casei, cum se spune. Dar el nu era aşa. El era un rătăcit. Un biet călător. Capul îl durea când încercă pentru prima oară să se ridice. Căzu înapoi pe salteaua rigidă, ca împins de o mână nevăzută şi neştiută, care avea datoria de a-l mai reţine. Puţin. Încă puţin şi-apoi pleci... Dar unde să plece? Nu reuşea să-şi aducă aminte cine era, cum îl chema. De unde venea. Nimic. Nici cea mai mică frântură de amintire. Dar el încă încerca să-şi aducă aminte. Frânturi de viaţă se iveau ici-colo ca iţele unei pânze de păianjen. Un chip de femeie, ten alb, ochi albaştri-verzi, păr ondulat, şaten deschis, cu nuanţe închise. Un ţipăt, un trosnit, accident şi investigaţii. Atât, mai departe pânza nu mai mergea... se pierdea în negura amintirilor sale. Amintiri fracturate şi fractate.

Încerca, şi nu reuşea.

A intrat deodată o infirmieră, urmată de un medic pe nume Ion. Serios, indiferent, i-a spus Domnule Adam, în urma analizelor făcute, vă informez că puteţi fi externat. Puteţi începe să vă îmbrăcaţi. O infirmieră vă va ajuta să ieşiţi din spital.
Atâta aştepta de vreo oră. Să plece. Dar unde?

Unde să se ducă? Nu ştia unde locuia, pe ce stradă, în ce bloc, la ce apartament. Nu-şi amintea, pur şi simplu nu reuşea. Şi-l durea. Îl durea foate mult.

Începu să se îmbrace lent, cu mişcări bătrâneşti. Contemplative chiar. Blugi negri, cămaşă carouată. Pulover. Erau puse pe noptieră. Dar el nu le observă. Când? Cum? Nu ştia. Dar se resemnă. În buzunarul pantalonilor, la spate, scoase un portofel maron, găsi acolo un bilet de autobuz, 10 lei, o poză a unei femei şi buletinul său. Îl chema Adam Adamescu. Adamescu Adam. Ăsta era numele său.


Veni infirmiera cu un scaun cu rotile. Se aşeză pe scaun. Se simţea şi mai infirm. Nu era de-ajuns că nu putea să reconceapă firul său narativ, dar acum se simţea şi inapt de a merge pe propriile sale picioare. Picioare care l-au condus probabil la prima sa iubită. În patul în care avea să consume sentimentul acela avid, carnal, cu una din iubitele sale. Sau poate cu toate. Picioare ce l-au condus la Biserica în care avea să îl cunoască pe Fratele său, pe toţi Fraţii săi. Picioarele care l-au ajutat să meargă agăţat de peretele din camera părinţilor săi care, la vederea acestora, aveau să plângă de fericire. Şi tot aşa. Picioarele acelea aveau o istorie a lor.

Dar el nu simţea. Pur şi simplu. Aşteptă deci să fie condus la ieşire, unde infirmiera avea să-l ridice de pe scaun, să-l conducă doi paşi în afară şi avea să-i spună O zi bună domnule Adam. Aveţi grijă de dumneavoastră. Desigur, intenţiile ei nu erau tocmai acelea, însă ce putea să-i spună lui, un străin? Un rătăcit. Trebuia să-l încurajeze să păşească iar pe propriile sale picioare.

Porni agale pe stradă. Se simţea străin, un intrus sau poate un parazit al societăţii. Locuia pe strada Parfumul teilor. Casa douăzecişicinci. O căsuţă ca de sat. Dar frumoasă. Mică şi cochetă, cu o grădină mică. Avea şi un câine. Dar nu îl chema Rex sau Grivei. Avea nume de băiat. Matei. Matei, aici băteie. Hai, hai... Adu băţu’! Astea toate se petreceau în capul său. În imaginaţia sa. Nu ştia dacă avea un câine, dacă avea o casă ca de la sat. Nu ştia nici măcar cum arată Parfumul teilor. Ştia doar că e un drum. Un cartier în care locuiau mai multe persoane, vecini. Care se cunoşteau. Nu ştia nici măcar cum să ajungă acolo.

Merse pe jos. De la Spitalul Judeţean. Pe trotuar. Capul îi vâjâia puternic. Neuronii săi erau toţi îngrămădiţi într-un singur loc încercând să scoate memoriile din sertarul lor în care se baricadaseră. Uneori îşi pierdea uşor echilibrul. Cei care-l priveau se fereau de el, le era frică să nu cumva să vomite peste ei, beţivul. Aşa gândeau trecătorii. Alţi călători, alţi străini. Alţi rătăciţi în viaţa lui, în viaţă.
El mergea. Stânga? Dreapta? Înainte? Nu ştia pe unde să meargă. Dar, se făcuse verde în partea stângă. Aşa că mersese şi el pe-acolo. Era deja ora 4. Se lăsase rece afară. Nu simţea nimic. Lui îi era cald, încă. Mergea printre blocuri şi se uita la ele. Cât de mari sunt. Vedea că şi blocurile se uitau la el, de sus, şi spuneau Cât mic eşti. Ce existenţă mică şi lipsită de sens duci. Rătăcitule... Cuvântul ăsta îi răsuna obsesiv în urechi. Rătăcit, rătăcit. Mereu rătăcit. Dar adevărul ăsta era, anume că era un rătăcit. Nu avea amintiri. Nici măcar din ziua de ieri. Nu ştia ce zi era azi. Ştia doar că era ora 4. Văzuse ora la unul din telefoanele publice.

Tot mergând, a ajuns într-o parcare mare. Pustie. Câteva maşini ici-colo. Mergea tot întainte. Picioarele mergeau singure. Dezvoltaseră deja o conştiinţă proprie. Aveau propria lor destinaţie. Stânga, dreapta, înainte, iar dreapta. Cincisprezece metri stânga, apoi înainte, apoi dreapta. Pe şosea treceau maşini, cu şoferi grăbiţi s-ajungă care-ncotro. Păsări nu erau, copii nu erau pe stradă. Erau în casă, la căldură, alături de părinţii lor şi fraţii lor. La televizor, la desene. La calculator. Unii poate citeau, alţii poate desenau. Alţii găteau alături de părinţii lor ca oamenii mari. În faţă se ivi ca din ceaţă o capelă mică. O biserică mică alături. Iar mai la dreapa o poartă masivă din fier negru, ros de ploaie şi arşiţă trecute. Era deschisă pe jumătate.

Câte o femeie îmbrăcată în negru, purtând semnul unui mereu prezent doliu, cu batic negru pe cap, cu privirea plecată şi mers deznădăjduit păşea înăuntruj sau în afara grădinii mari. Era un cimitir. Pustiu, mare, tăcut cimitir. Populat de ciorile care se propteau pe unde nimereau. Cine să le spună Nu mai staţi aici, pe cruci şi morminte!!! Plecaţi! Nimeni. Acolo le era, este şi le va fi mereu locul. Aşa a stabilit cine a stabilit să fie. Şi aşa este.

Un bărbat îi dădu de pomană. Se împlineau câţiva ani de la moartea fratelui său. Ia de pomană băiete. Zi bodaproste, băiete. Iar el a zis Bodaproste.
Să fie de sufletu’ lu’ Vasile... Şi plecă mai departe. Printre morminte. Printre atâtea sicrie îngropate în pământ. Locul în care probabil ar fi ajuns şi el dacă nu ar fi fost... Dacă nu ar fi fost ce? Ce anume i-a schimbat lui amintirile. De ce nu îşi aminteşte?! De ce nu? Amintirile nu vor să iasă la iveală, să-i arate istoria. Să vadă de ce e acolo acum. Găsise un nume similar cu al lui Adamescu Ivan. Să-i fi fost frate, să-i fi fost tată? Anul în care murise era şters, se vedeau doar primele două cifre omienouăsute...

Omienouăsutepatruzecişicinci? Mai mult? Mai puţin? Eih, nu mai contează de-acum... Asta îşi spusese. Nu mai are rost, a trecut. S-a dus. Iar eu nu am fost aici să văd când şi cum a murit. A murit şi eu nu mai pot face nimic. Să-i fie ţărâna uşoară! După ce mâncă mărul şi felia de pâine primite pomană, continuă să se plimbe printre morminte. Văzu multe nume. Iovan, Martha, Salomeea, unele nume sârbeşti Borislav, Emil, Ivan, Miroslav. O înşiruire de nume fără rost. Oricum odată şi-odată vor fi uitaţi. Nimeni nu-şi va aduce aminte de ei, sau de numele lor. Vor fi uitaţi. Aşa cum şi eu am uitat cine sunt. Cine sunt? Cine? Obsesia asta îmi dă dureri de cap. Trebuie s-o scot din cap.

Era deja ora 7. Era noapte. Ciorile se adunaseră într-un singur loc şi îl priveau cu ochii lor sticloşi, verzi. Croncăneau mereu. Cine e intrusul ăsta? Ce vrea? Nu i-a venit încă vremea. Să plece! Probabil asta spuneau. Probabil…
Ploaia începuse la scurt timp de la croncănit. El nu mai avea unde să se ducă, ce să facă. Era târziu. El era singur. Uitat de lume, uitat de toţi cei care l-ar fi cunoscut. Era un rătăcit. Pentru că oricum el era mort, luă o bucată mare de lemn ruptă de la cine-ştie-ce cruce de vreun profanator de morminte şi, într-un spaţiu gol, cu o altă bucată de lemn, mai mică, scrise pe pământ, simplu, Rătăcit, m-am adăpostit aici, şi înfipse bucata mare de lemn în pământ.

Oricum, nimeni n-avea să ştie care e rătăcitul, cum îl cheamă sau când a murit.

Florin Buzdugan