Efectul Bologna

Fragment – Ce înseamnă Andrei

de adrian haidu

Eu aş putea să vă vorbesc despre nimic la nesfârşit, dar mi-e teamă că v-aţi pierde repede interesul, spune Andrei, singur în camera lui. Din cauza asta, sunt mereu constrâns cenzurii voastre, şi, mai mult, autocenzurii. Pentru că sunt unele lucruri pe care aş vrea şi eu să le aud de la mine, şi anumite feluri în care le vreau auzite. Pentru că şi eu mi-aş pierde interesul până la urmă. 

Autocenzurat cum mă prezint în faţa voastră, sunt pe deasupra o victimă a propriilor voastre cenzuri. Indiferent despre ce aş vorbi, când este Gabriel de faţă, sunt exprimări pe care trebuie să le evit, sunt concluzii la care aş face bine să nu ajung, şi, bineînţeles, elemente extraverbale. Nu îi pot vorbi lui Gabriel pe un ton plângăreţ, trebuie să fiu decis şi siguranţa de sine să iradieze ca în eseurile lui Emerson. Teme întregi sunt interzise când vorbesc cu el – să îi vorbesc despre lucruri mari ar fi o impoliteţe, aş putea face asta doar în cheie ironică şi c-un umor modern – aş intra deci pe o pantă riscantă. 

Mai trebuie, vorbind cu Gabriel, să fiu scurt şi la obiect, altfel i-aş consuma timpul şi mi-ar spune-o direct. Să am o gândire corectă şi argumente. Să ies din cotidian şi, dacă mă bate gândul, să-mi aleg cu grijă comparaţiile. Abia îndeplinind condiţiile astea, mă pot gândi la a-i vorbi lui Gabriel, deşi sunt sigur că nici condiţiile nu le-am putut stabili corect. Îndeplinindu-le, totuşi, m-aş înfăţişa rupt de două cenzuri în faţa lui, iar lucrul – cât de mic – pentru care voiam iniţial să îi vorbesc, s-a transformat şi şi-a pierdut de două ori intensitatea. 

Cu Mihai datele sunt puţin mai diferite. Personalitatea – ca şi fizicul – lui Mihai permit mai multe, fiind stângaci în relaţiile interumane şi mai nevertebrat ca Gabriel. E prima impresie care cade totuşi uşor la o analiză aprofundată. Vorbind cu Mihai, sunt lucruri pe care evit să le spun pentru că discuţia ar aluneca într-un loc potrivnic – e locul unde Mihai se simte cel mai bine şi starea asta de multe ori nu o împărtăşeşte – e, de altfel, imposibil – nimănui. Prins în retorici trubadure, Mihai găseşte amuzantă simpla aluzie la antici; el ţi-ar vorbi despre subiecte mari metaforic până la rădăcinile părului, cu rezultate difuze ca privirea lui ascunsă-n ochelari. Mihai mai pune şi altă problemă – vorbind cu el, pornesc c-un handicap cultural din care numai prin combinaţii active de idei mai pot ieşi curat. 

Din cauza acestui handicap, folosesc abstractizarea uneori dusă la extrem, căci concret cu el nu pot fi decât inferior. Iar lui Mihai îi place să vorbeşti frumos chiar până la poetic. Imaginaţi-mă cu-aceşti doi cenzori în faţa mea (al treilea), încercând să vorbesc. Materia din care lucrul pe care-l vreau exprimat e făcut, e o materie care de trei ori va fi modelată înainte de-a ieşi din gura mea. Şi ăsta e doar începutul.

Andrei se ridică de pe patul său şi iese decis. Nu a renunţat însă la Sausseur şi Chomski, care îl urmează tăcuţi pe stradă, în autobuz şi pe treptele care duc la etajul în care căminul îi găzduieşte pe Mihai şi Gabriel. Şi pe Corina şi Andreea.

În holul căminului, la mijlocul palierului, unde există destul spaţiu cât pentru a găzdui alţi doi studenţi, dar nicio cameră n-a fost construită acolo, pentru ca tinerii să se poată aduna şi fuma împreuna, Andrei începe:

- Eu aş putea să vorbesc despre nimic la nesfârşit, dar voi v-aţi pierde repede interesul. Luând în calcul această frustrare personală, care totuşi cred să fie, inerent, universală, şi ţinând cont de faptul că totuşi vreau să vă vorbesc, m-am gândit să vă spun o poveste de dragoste.

În spatele ochelarilor, ajutat şi de părul său lung întunecat împrăştiat în jurul capului, Mihai îşi permite un zâmbet, pe care-l prelungeşte într-o întrebare:

- Da... dar să fie cu o fată frumoasă.

Gabriel, în această zi mai bine dispus decât de obicei, ridică un colţ al gurii şi, mulţumit de propunerea lui Andrei, simţind că poate cumva influenţa cele ce vor urma, mai stabileşte o coordonată, pe care o derivă din cele spuse de Mihai:

- Şi cu un băiat urât.

Sausseur şi Chomski se aşază şi ei lângă studenţi, aparent distraţi de dialogul lor. După câteva minute de pauză, aprinzând o nouă ţigară, Andrei începe:

- Vom naşte împreună un personaj, şi nu va fi o naştere uşoară, ajutată de vreo cezariană sau altele asemănătoare. Va fi o smulgere cruntă, violentă, din pântecele neantului, însoţită de urlete prelungi şi tăierea cordonului ombilical. Un strat protector de membrană udă va acoperi încă acest personaj, pe care tocmai l-am născut. Vom purcede, în continuare, la trasarea unor dimensiuni, unor sensuri şi a unei traiectorii. Vom clasifica astfel personajul: Andreea. Dar nu va fi de ajuns, nu va fi aproape nimic. În construirea identităţii Andreei vom avea nevoie, în prealabil, de o altă identitate: spaţiul din juru-i. Unul comun, pentru că în curând îl vom părăsi – nu avem deci niciun câştig din a consuma prea mult material cu spaţiul creator de identitate. Un sat? Mai degrabă oraş, numit Câmpu-Lung, pe care nici măcar nu trebuie să-l scriem corect, sau să-l nimerim pe hartă.

Avem acum o cvasi-identitate Andreea. Nu e de ajuns. În jurul ei va trebui să construim o familie. Nimic extraordinar, mergând pe aceleaşi principii. Dar identitatea Andreei nu ne pare deloc clar prefigurată. Vom avea nevoie de o relaţie complexă, o identitate pre-făcută, stabilă, şabloinizată, pentru a o folosi drept punct de reper. Această nouă identitate o vom nota: Bogdan. Va fi Bogdan de ajuns? Bogdan va fi un banal, ca oricare altul, dar relaţia dintre identitatea Bogdan – identitatea Andreea va fi puternică, una simbiozică. Agăţându-şi braţele identităţii precare, în formare, de identitatea minigrupului social familial şi de cea a lui Bogdan, de şcoala frecventată şi de alte identităţi rudimentare, Andreea prinde contur. Dar ea este încă o umbră.

Ajungem în punctul în care trebuie să folosim tot materialul pe care, până aici, l-am păstrat. Va trebui să îl valorizăm, sau riscăm să pierdem pentru totdeauna identitatea Andreei, şi să o transformăm într-una de tip şabloinizat, şabloinizant şi rudimentarizat, ca toate celelalte identităţi din lume, în orice moment al ei.

Lucru uşor nu va fi, căci avem nevoie de o nouă naştere. Cum să naştem un personaj deja născut, vom întreba. Întâi de toate, va trebui să îl omorâm, pas cu pas, picătură de respiraţie cu picătura de inspiraţie, bătaie de inimă cu bătaie de cap, creându-i probleme şi piedici mereu. Dar problemele sunt cele mai uşor de creat: nemulţumită de Câmpu-Lung, şi acum veţi înţelege de ce nu am cheltuit mult material cu dânsul, Andreea pleacă la facultate în Bucureşti, pentru a studia literatura – care, ironic, o studiază pe ea tocmai acum.

În Bucureşti, îi vom crea şocuri, la început minore, dar având un ritm bine impus, pulsând mai tare cu fiecare nou şoc atribuit: o colegă de cameră nesuferită, lipsa prietenilor de orice fel, a banilor, a posibilităţilor cerebrale, lipsa unei baze culturale fundamentale, toate carenţele specifice oricăror oameni. Înaintea fiecărui examen, îi vom administra şocuri dintre cele mai sfredelitoare, deci, dintre cele mai creatoare de caracter, folosind mereu aceleaşi ecuaţii-simptomatice, aproape patologice: înaintea examenului – acumulări treptate de frici de toate felurile, dintre cele mai stupide, până la cele mai puţin stupide; în preajma examenului – gustul neştiinţei, încercarea disperată de a citi cât mai mult în cât mai puţin timp, frica se acumulează, cearcănele se adâncesc, crispările în gesturi şi cuvinte alcătuind o crustă protectoare, care o separă de lumea exterioară, asemeni membranei ude pe care, la începutul actulului creării, am îndepărtat-o, cu puţină scârbă. Or, apărând într-un moment în care identitatea Andreei este deja conturată, această membrană are pentru celelalte identităţi un efect respingător.

În timpul examenului, lumea devine neagră, în contrast, pagina albă.

Dar nu va pica niciun examen, ne vom asigura de aceasta, nu atât pentru că ar merita neapărat să treacă cu brio toate examenele, cât pentru că stresul se acumulează, după fiecare reuşită, apărând mereu întrebarea: cât îşi va putea Andreea menţine seria de succese? Pentru că, în treacăt fie spus, nimeni nu poate fi perfect la nesfârşit.

În plină sesiune, vom avea nevoie de acel şoc care să o scoată din pântecele acestui nou neant creat în juru-i. Nici că putem găsi ceva mai nimerit decât o despărţire bruscă, lipsită total de sens, de prima identitate în jurul căreia s-a modelat: identitatea Bogdan.

Am reuşit astfel a naşte, după toate aceste lungi chinuri, o identitate Andreea? Încă nu, avem nevoie de o persoană pentru a tăia cordonul ombilical, dar pentru asta avem nevoie de un băiat urât, aşa că vom pune pauză identităţii Andreea, pentru a construi, mai întâi, un băiat, cu care vom vedea ulterior ce vom putea face.

În spatele ochelarilor săi, Mihai era de acord. Se stinseseră multe ţigări în scrumiera din mijlocul lor, şi, cum stăteau aşezaţi lângă calorifer, tăcând şi uitându-se fiecare în alta direcţie, lui Mihai parcă îi veni o idee. Se ridică, se uită pe rând la amândoi, care continuau să privească în direcţii diferite, îşi lăsă mâinile să îi alunece în buzunar, zâmbi ceva mai accentuat ca de obicei şi muşchii feţei trădară faptul că urma să spună într-adevăr ceva. Andrei, care răguşise puţin în timpul povestirii sale, abia acum remarcă expresia lui Mihai. Se ridică şi el şi se sprijini de calorifer, apoi se aşeză pur şi simplu pe el, aşteptând replica lui Mihai. Încurajat, acesta privi înspre Gabriel, care se ridică lent, dar vizibil încântat de un gând propriu, şi, în momentul în care vru să-l rostească, fu întrerupt de Mihai, care, se pare, abia acum găsi şi el forma ideii sale, şi poate curajul necesar s-o formuleze:

- Mă duc să vărs scrumiera.

Şi, deodată părând foarte fericit de ceea ce avea să facă, el, într-adevăr, se aplecă, luă scrumiera şi păşi legănat până în cameră, unde o vărsă în coş, nu înainte de a-şi privi chipul în oglindă. În tot acest timp, Andrei îl ascultă pe Gabriel, care, ca întotdeauna atunci când se entuziasma de ceva, vorbea cu vervă şi pe un ton glumeţ, păstrându-şi însă seriozitatea.

Când se întoarse, Mihai fu pus în faţa faptului împlinit. Lui Gabriel îi plăcuse începutul povestirii, dar nu era de ajuns, era o perspectivă prea rigidă. Avea să ofere propria lui reprezentare, mai bună decât a lui Andrei, folosindu-l pe Mihai pe post de arbitru. Se făcea însă târziu şi Mihai era obosit, nu mâncase prea mult, în schimb fumase şi îl durea burta, încă mai avea două examene şi nu citise tot, îi veneau multe nume de melodii în minte şi îi trebuia timp să le caute, avea două dvd-uri cu filme pe care le voia văzute până săptămâna viitoare, iar ochii acum, ascunşi de ochelari, cedau încetişor loc somnului, care îi intensifica toate dificultăţile fizice, promiţându-i rezolvarea într-un vis care să înceapă în noaptea asta şi să se termine a doua zi. Trebuia totuşi să îl asculte pe Gabriel, mai mult pentru că nu voia să fie exclus din toată afacerea. Andrei însă era încântat, era sigur că Gabriel îl va cenzura, după cum anticipase, şi deja se gândea la ce avea să îi spună la sfârşit. Îşi construise pledoaria şi, din moment ce era şi Mihai de faţă, era sigur că le va arăta la ce pericole sunt cu toţii expuşi.

Gabriel însă trecu impasibil şi peste durerea de burtă a lui Mihai, şi peste problemele de cenzură ale lui Andrei, fiind prea procupat de tot ceea ce avea să spună:

- Acum douăzeci de ani, dacă te gândeşti puţin vei fi surprins cum a trecut timpul, surprins fiindcă acest timp nu a lăsat decât linişte pe chipul ei, s-a născut Andreea. A fost o naştere uşoară, lipsită de complicaţii, ceea ce a surprins-o pe mamă, care tânară şi speriată fiind credea, chiar şi după naştere, că prima oară va fi ceva cumplit şi dureros, că îi va simţi trupul ieşind mult timp după ce copilul va fi ţipat deja de două-trei ori. Dar nu a fost aşa, spre bucuria părinţilor şi rudelor adunate ca o familie fericită în jurul tinerei mame epuizate, dar fericită şi după cum am mai spus surprinsă de parcă ar fi născut-o în apă. A fost ca şi cum, ieşind din trupul ei a intrat într-altul al altei femei, potrivită pe aceleaşi măsuri şi coordonate. Şi chiar aşa avea să fie. Mai târziu, după ce Andreea va fi crescut năltuţă şi frumoasă, trecând de perioada aceea dubioasă şi uşor-uşor transformându-se în femeie, avea să fie deseori confundată cu mama ei. Şi invers. E drept, de cele mai multe ori invers.

Toate astea până când Andreea a venit în capitala ţării alături de mama ei, care probabil la un pat sau două distanţă a adus-o pe lume. Iar capitala la rândul ei era confundată de multe ori cu vecinele sau prietenele ei. Cel puţin în ce priveşte numele. Şi a venit Andreea cu microbuzul din orăşelul ei de pe undeva de pe harta noastră cu munţi-ape-şi-câmpii. Ar fi venit şi prietenul ei, Bogdan, dar el fusese în vară pentru examenul de la facultatea lui, unde de altfel a intrat, (altfel cum s-ar fi continuat povestea lor?). Andreea, în schimb, a venit spre toamnă, deşi era la fel de cald ca vara şi câinii umblau cu aceeaşi lungime a limbii scoasă voioşi plimbându-se prin faţa Universităţii. Şi prin împrejurimile ei, pe unde s-a plimbat Andreea de braţ cu mama ei. Era cald după cum vi s-a spus, atât de cald încât punctul de contact al palmelor transpirase, şi tot acolo picăturile din zonele superioare ale braţelor se adunau fără grabă. Cu toate acestea cele două aproape surori nu se despărţeau, parte pentru că ştiau că după asta, nu peste mult timp, aveau să se despartă aproape definitiv. Care să îmbătrânească liniştită şi frumoasă, care să crească mai departe până când va deveni la rândul ei o femeie frumoasă, care peste ceva timp va îmbătrâni liniştită pastrandu-si frumusetea.

Au privit câinii trecând cu limbile în urma lor, nu mai contează a cui urmă, şi au mers spre intrarea Universităţii. Acolo era umbră şi s-ar putea spune, exagerând desigur, că mirosea a piatră udă. De ce era udată acea piatră o să trecem în tăcere. Iar deasupra tuturor oamenilor care aşteptau să intre, cocoţat pe zidul care le dădea umbra mai sus pomenită, înconjurat de 7 sau 9 doamne, trona un bărbat cu un coif şi cu băţ în mână. Deşi privea înspre ei, nimeni nu-l lua în seamă. Tot acolo aşteptau şi ele.

Ce s-a întâmplat după s-a pierdut, aşa cum s-au pierdut şi ele printre oameni. Mai întâi amândouă, până aproape de una din cele trei uşi de la intrare, uşi care păcălesc pe toată lumea, în principal pentru că doar una se deschide. După asta, femeia intrând în vorbă cu alte doamne, i-a dat drumul braţului lăsând-o să intre şi să-şi vadă de drum. Doamna a continuat să vorbească pentru două sau trei ore cu celelalte femei. Şi toate erau îngrijorate pentru fetele, de cele mai multe ori, şi pentru că e o facultate cu deschidere feminină, şi pentru că băieţii, atâţia cât sunt, au firi independente şi ruşinate de dependenţa feminină, în special a mamei. După un timp au început să iasă viitorii studenţi alături de viitori respinşi. După alt timp a apărut şi Andreea, nici printre primii, nici printre ultimii, aşa cum trebuie, întotdeauna. Iar mama ei a plecat în mijlocul discuţiei, a evitat o maşină care ar fi trebuit să aibă o limbă de câine atârnând pe pavajul din granit cubic, şi a simţit aceeaşi uşurare ca atunci, aproape 20 de ani în urmă. Nu chiar 20, pentru că asta se întâmplă acum. Nu a întrebat-o cum a fost. Ştia. Fiica ei urma să plece. Şi până la urmă nu asta îşi dorise, şi ea, şi tatăl ei şi până la urmă chiar şi ţara?

Apoi zilele au început să curgă altfel. Acasă timpul se scurgea uriaş şi greu, cuvinte ca alene, molcom, alunecător s-ar apropia mai potrivit de acest timp, ca şi cum ai avea unul din câinii aceia legaţi cu un lanţ nu prea lung, lingându-şi limba. Asta pentru cei rămaşi acasă, căci pentru ceilalţi...

Acum se poate vorbi de ceilalţi, căci pe la mijlocul toamnei au venit, de data asta împreună. Aveau dinainte rezolvată cazarea pe durata anului în curs. Separat, pentru că ea nu ar fi vrut altfel. Şi nici nu s-ar fi cuvenit.

Nimic altceva nu s-a întâmplat. Poate înafară de despărţirea lor. După care despărţire Andreea a plâns, el s-a dus la altele. Şi uite-aşa au început să apară primele urme pe chipul fetei noastre. Ochii roşii şi uşor umflaţi aici, dar şi acasă imediat după. Cearcănele, după ceva nopţi nedormite. Dar astea trec în scurt timp, se duc cu apă rece. Nu contează, în schimb privirea, felul în care a început să ridice sprâncenele, buzele. Totul căpătase un cu totul şi cu totul alt sens.