e cam aşa
împrejmuit de toate corpurile voastre îngheţate, copleşit de curiozitatea despicării ţestei şi spargerii coastelor, ea s-a aşezat în faţa mea şi în spatele meu, s-a aşezat în stânga şi în dreapta susul josul meu.
bineînţeles că toate loviturile pe ea au lovit-o, bineînţeles că bucăţi din pielea ei se desprindeau, pluteau în jurul meu, se lipeau de intenţiile voastre dezacordate.
-------------------------------------------------------------------------------------
fără voia mea îmi dau seama că nimic din ce mă înconjoară nu este complicat, fie că sunt oameni, fie ca sunt lucruri. chiar dacă sunt vânăt din cauza acestui adevăr şi chiar dacă lângă mine stă dovada lui vie,
nu pot să fugăresc gândul că e de fapt vina furnicilor
nestrivite, a tuturor furnicilor care, marşând, i-au pătruns pe sub piele şi i-au dus-o în ploaie, prin nămol, pentru o iernatică digerare.
desigur, furnicile şi curgerea liniară a timpului sunt de vină şi atunci când, atingându-ne palmele, ne auzim oasele ciocnindu-se uşor.
-------------------------------------------------------------------------------------
suntem amândoi în tren, plecăm pentru prima dată din oraş. stăm amândoi lângă geam, faţă în faţă. în noi se vede soarele, cerul, copacii (unul are o scorbură, în ea două bufniţe fac dragoste, fireşte că noi nu le vedem), şoselele, restul. ascultăm muzică, vorbim lucruri nu prea importante. din când în când ne aplecăm şi ne adăpăm unul din celălalt.
-------------------------------------------------------------------------------------
câteodată mă gândesc să plec de aici. poate într-un loc puţin mai liniştit, fără prea mulţi oameni, fără prea mulţi vizitatori (doar cineva să-mi aducă mâncare şi să mă spele), un loc în care singura viaţă de noapte să fie cea a insectelor troncănind pe spatele meu. pentru că uneori mă satur de toţi ăştia, toţi nebunii care îşi dedică viaţa estetizării peletelor de şoarece,
suntem amândoi în tren, plecăm pentru prima dată din oraş. în lumina asta orbitoare, în zgomotul făcut de măcinarea fierului de fier, finele riduri din colţul ochilor tăi îmi amintesc ce mi-ai spus despre bătrâneţe. şi eu, acum,
bineînţeles, ceilalţi sunt mereu mai bătrâni, bineînţeles, eu sunt mereu mai tânăr.
îmi spui că uneori pielea ta fuge de pe tine, că sunt un milion de furnici strecurându-se pe sub uşă, târându-se pe burtă, un milion de furnici gâdilându-te, păcălindu-te înainte de a-ţi intra pe sub piele. acolo se ridică în picioare,
şi pielea îţi cade, ai spune că fuge, deja ai spus asta. nu poţi face nimic altceva decât să te uiţi la tine plecând şi să îţi porţi cu mândrie noua ta haină de oase şi organe interne şi
în curtea spitalului lumea se pregăteşte de sărbătoare (care nu e totuna cu lumea se pregăteşte să sărbătorească, este şi aici o diferenţă mică), sunt câteva sute de pacienţi şi câteva zeci de cadre medicale, îşi poartă după ei pixurile şi dosarele (poate ar trebui să scriu un ochi în anamnezele alea), îşi mai poartă şi scaunele şi drenele şi tuburile şi acele şi pansamentele şi ultima suflare. sunt toţi curaţi şi uzi, toţi sub un brad, care îi strânge şi îi înfăşoară ca o pojghiţă de piele moartă,
doar puţin mai liniştit.
-------------------------------------------------------------------------------------
acum câteva zile ploua, stăteam pe canapea, butonam televizorul, lângă mine era o haină, era o coapsă, era o femeie, îmi era cald, dar a bătut la uşă şi a trebuit să mă ridic, nu pentru că a trebuit, pentru că nu contenea ciocănitul şi nu înţelegeam nimic, eram furios, dacă pot să spun aşa, pentru că lângă mine era o femeie, era o coapsă, cineva îmi ţinea de cald, şi eu a trebuit să mă ridic să răspund la uşă şi
cu o zi înainte tot la fel, ciocănea, erau două bufniţe, un cuplu (eu eram singur în casă, afară era soare), l-am luat în palmă şi, pentru că era prea mic, am aplecat urechea, după aia ea a plecat după şoareci, el a plecat după ea. şi
acum acelaşi ciocănit, deschid uşa, nimeni, nici el, nici ea, în prag o bilă verzuie, o desfac, înăuntru pene, le desfac, înăuntru oase, le desfac, înăuntru (furnicile şi mirosul acru se urcă pe mâini), dacă pot să spun aşa,
mă gândesc poate ar fi trebuit să le acoper cu cealaltă palmă, să le las să facă dragoste în pumnii mei. poate voi lua oasele şi penele şi o voi reconstitui. şi
voi avea lângă mine nişte oase, nişte pene. ceva care să-mi ţină de cald.
-------------------------------------------------------------------------------------
oricât de mult aş încerca, tot vor rămâne bucăţi de piele amorţită.
acum câţiva ani, doamna mi-a spus să desenez nişte copaci şi să îi povestesc despre mama şi despre tata.
acum, probabil voi desena nişte copaci şi o să-i povestesc despre mama şi despre tata. şi apoi mă va trimite să fugăresc dragoni.
în secret voi prinde doar şopârle. va fi un plan nebunesc, nu va avea sorţi de izbândă, dar zgomotul chitinei şi ruperea cozilor,
trebuie să vă spun ceva,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu