poeme de Cristina Bălan

TURMALINĂ


Mă înspăimântă liniştea
Nu lipsa ta cât permanenţa mea
Cu tine-n fiecare colţ din ea

Ne-au rămas cuvinte cât de-o atingere-n plus
Şi-n urmele fierbinţi ni se desfrunzeşte calm anotimpul
Jurămintele se prăfuiesc rotund pe drumul compus
Ca o procesiune de melci bătrâni în exod

Perii se arcuiesc resemnaţi sub dalta lui Dürer
Caruselul scârţâie scurt a minune ruginită
În templu imaginea ta curge moale ca o frescă obosită
Pe care luna dansează inutil paso doble

Şi scara ah scara către măslini măsoară pasul absenţelor
Farul patinează smintit liman pentru nici o corabie
Atale de piatră se rostogolesc zale-zale prin albie
Cuvintele nu mai au cer culoare sau pod

Ne cresc alge în falduri desculţe pe turle
Chemările arcuite îşi închid cupola frecvenţelor
Pe fila noastră dimensiunile se risipesc în cozi de şopârle
Timpul orb reînvaţă lumina să umble




DE BINE DE RĂU

Ai zis că totul are un rost, acum explică-mă, s-avem o socoteală
Şi dă-mi să muşc din mărul ăla nenorocit!
Da, ştiu, n-a fost niciodată voie, dar m-am rătăcit, ei drăcie!
Au îmbătrânit îngerii căzuţi aşteptându-mă, au adormit între ziduri
Şi-a scos umbra hainele albe din ţărână şi le-aş proba un timp
Oricum nu încăpem amândoi aici, ştii prea bine
Şi într-o zi când n-ai să fii atent am să te omor din greşeală
A, nu mi-e foame ori sete, nici poftă n-a fost să fie
Dar am auzit că-i ca şi cum ai da de-un far dintr-ăla cu lumină aiurită
Care te poate ajuta s-o iei pe coclauri fără s-o faci pe prostul ori să te contrazici
Şi nu-mi spune mie de autodistrugeri, sudoare ori mizerie morală!
Nu-mi spune nimic de fapt, nici de căi, nici de murit
Hai, dă-ncoace mărul ăla, ce mare scofală!
Fiindcă uite m-am trezit azi dimineaţă cu piticul ăsta pe creier
Că nu fac diferenţa, că nu ştiu cu ce mă joc şi ce-mi scapă
Din faţa întunericului împărţit la exact o veşnicie
Vreau numai să ştiu câte spire fac o cruce cardinală
Şi-un număr cu aproape şapte frecvenţe fanteziste

Lasă bătrâne, nu fi trist, mie dă-mi doar un măr, pomu-i al tău
Mai bine ai recunoaşte că te sâcâie să fii atoateiertător
Într-o lume fără timp, legi şi neînţelegeri; e doar o abureală
Tu ai nevoie de tot ce nu vrei să existe
Iar eu am să te omor oricum, dar cel puţin o să-mi pară rău




FRESCĂ PE UN PERETE DE STICLĂ

Nu am nevoie să te-aud
În unda mea păşind desculţ
Te simt cu voce tare…

Bănuiam că alunec în tine
Ca un râu prin fisurile scoarţei
Şi era simplu
Îmi spuneam doar că trebuie să mă opresc undeva
Să respir
Gândurile tale erau ca imaginile cărţilor de colorat
Conturate nepreţios şi fără confuzii
În ordinea exactă a cuvintelor pe care mi le spui
Şi era simplu
Ajungea să văd să alunec printre atingeri
Simţind numai c-ar trebui să mă opresc undeva
Să respir
Şi am uitat de mine
Întoarsă în timpul când priveam cu ochi rece creioanele colorate
Închipuindu-mi toate nuanţele în umbre de grafit
“Prea simplu”
Îmi spuneau “şi de neînţeles pentru noi”, dar era jocul meu
În care alunecam ştiind că nu trebuie să mă opresc undeva
Să respir
Fiindcă îţi voi găsi culoarea aproape şi pură ca o toamnă târzie
Cu soare simplu alunecând prin funze de castan
Când stai pe terasă dimineaţa
Muşcând din felia de pâine cu unt şi miere de pădure
Sorbind din când în când din cana cu lapte şi-ţi spui
Că ar trebui să te opreşti undeva
Undeva



CONFLICT DE SUPRAVIEŢUIRE

Ştii? Pinguinii aceştia stau fără hrană aproape toată iarna polară
Eşti ca o ciocolată nedespachetată încă, ştii?
Deşirată în fuioare de furtună oarbă cât ţine zarea
Îmi place să te am aproape, dar nu mă gândesc să te gust
Iar când începe dezgheţul masculii fac kilometri întregi până la apă
Mă gândesc că te-aş putea păstra aşa la nesfârşit
Uneori nu se mai întorc pentru că şi leii de mare sunt flămânzi
Imaginându-mi, numai, cu ce încântare te-aş savura
Ştii că oul de pinguin are coaja foarte groasă
Ţi-aş cumpăra o casetă de sticlă cu sculpturi pe capac
Dealtfel mare parte din albuş rămâne încă după eclozare
Te-aş încuia înăuntru şi aş pierde cheia lasându-te crud expusă privirilor pofticioase
Pentru eventualitatea că părinţii întârzie cu hrana
Dar pentru totdeauna de neatins
Sau nu mai vin niciodată
Chiar dacă asta m-ar ucide şi pe mine în cele din urmă