“Omul este o fiinţă adormită, care se trezeşte greu”

Interviu cu poetul Ştefan Ciobanu.

Ştefan Ciobanu, autor al cărţilor de poezie aliona – Editura Amurg Sentimental, Bucureşti, 2007 şi Convoi de tăcere – Editura Princeps, Iaşi, 2009, este laureat al mai multor premii literare, din care amintim: Premiul pentru poezie la Festivalul Naţional de poezie Octavian Goga (Cluj, octombrie 2010), Marele premiu al Festivalului Internaţional Grigore Vieru (Iaşi, noiembrie 2009), Premiul I la Festivalul Internaţional Lucian Blaga (mai 2009), Premiul II la Concursul naţional de poezie Leoaică tânără iubirea (Piteşti, martie 2009). De asemenea este editor pe site-ul literar Bocancul literar şi moderator al întâlnirilor Pariu pe Prietenie.

Nicoleta Onofrei: Ai citit relativ de curând într-un cenaclu din Galaţi, cum a fost?

Ştefan Ciobanu: Când am citit mi-am imaginat că sunt într-un amfiteatru, că poeziile prind consistenţă în spaţiul acela infinit dintre atomi, că cei care mă ascultă or să aibe senzaţia că sunt în altă dimensiune. Dimensiunea poeziei mele. M-am bucurat la final când am văzut că aşa au perceput. Atmosfera de la Noduri şi Semne, căci acesta a fost cenaclul gălăţean care m-a găzduit, a fost una deosebită. Cunoşteam doar puţini oameni de acolo, lui Andrei Velea i-am făcut o întâmpinare la volumul lui de debut, deci emoţiile ar fi fost, cumva, scuzabile. Dar nu a fost cazul. S-a simţit o responsabilitate foarte mare a celor ce ascultau pentru cel care citea (în acea seară am fost eu).

N.O.: Cât de mult contează premiile literare şi apariţiile în contextul unor lecturi publice?

Ş.C.: Premiul cel mai important (de la viaţă) este să poţi scrie, dincolo de corsetul premiilor oficiale. Lecturile publice şi premiile sunt o consecinţă, nu obligatorie. Şi dacă stau bine şi mă gândesc, nu au nici o legătură. Poezia a apărut odată cu omul. Restul, cum spuneam într-o poezie, se poate împacheta şi pune în bagaje.

N.O.: Ce este poezia pentru tine?

Ş.C.: Orice aş răspunde aici a mai fost spus, sau ar putea părea penibil, forţat, fals. Nu pot spune nimic de poezie, las să spună ea ceva despre mine. Poezia poate fi un gest, o privire, o atitudine, un fel de a fi. Cum am spus mai sus, poezia a apărut odată cu omul.

N.O.: Te gândeşti vreodată că s-ar putea să rămâi înţepenit în traseistica imaginaţiei?

Ş.C.: Noi toţi suntem înţepeniţi în imaginaţie, suntem robii ei. Gândim că cel de lângă noi are nu ştiu ce păreri despre noi, dar nu îl întrebăm să vedem dacă avem dreptate. Avem concepte înţepenite, pe care nu le schimbăm aşa uşor. Înţepenirea de care mă întrebi mă duce cu gândul la o rutină. Nu este cazul meu.

N.O.: Cum e atmosfera în Bucureşti între scriitori?

Ş.C.: Uneori, mă simt ca în Kafka. Mie nu îmi prea place atmosfera din Bucureşti în general. Şi îmi place să mă ţin departe de o anumită atmosferă scriitoricească, care ştiu că există. Nu de alta, dar nu vreau să îmi perturb felul meu de a fi, care ar influenţa şi scrisul. Nu este o pierdere să te ţii deoparte, ba din contră, vezi bîlciul, comicul şi hilarul confraţilor, ca să zic aşa.

N.O.: Există prietenie la Pariu pe Prietenie?

Pe asta punem pariu mereu, la fiecare două săptămâni. Nu am găsit rezultatul la pariu, nici nu trebuie. Facem un lucru minunat acolo, strângem artişti, dornici să urce pe scenă şi să ne împărtăşească din creaţiile lor. Totul într-o atmosferă relaxată, calmă. Este un proiect în care am urcat din mers. Venisem la Pariu pe Prietenie prin Dana Banu şi Adrian Suciu pentru a lansa cel de-al doilea volum de poezie Convoi de tăcere, ed. Princeps edit. Sorin Teodoriu, cel care este inima acestui frumos proiect, a pus un pariu cu mine în seara lansării, că pot să moderez (şi modelez) alături de el ediţiile viitoare. De atunci, duminică de duminică, pun şi eu un umăr la pirmaida prieteniei.

N.O.: Câţi prieteni din lumea literelor ai?

Ş.C.: Toţi scriitorii care mă fac să-mi tremure cartea când citesc sunt prietenii mei. Acum m-am despărţit cu drag de Jose Saramago. Ador enorm de mult reîntâlnirile. Îi văd mereu pe stradă, prin metrou, prin parcuri, prin tramvaie. Merg la braţ cu mulţi alţi oameni, şi asta mă bucură. Pentru că nu sunt gelos, o iubire adevărată nu cunoaşte virusul gelozia.

N.O.: Ai încredere în literatura celor care o fac acum, odată cu tine?

Ş.C: Nu, pentru că foarte mulţi mimează. Şi oricum, nimeni nu e profet nici măcar în timpul său. Nu ştiu ce încredere aş putea să am. Literatura oricum merge, nu are o ţintă de atins, nimeni nu ştie unde se va împotmoli, ca o plută pe malul unei insule.

N.O.: Este omul o fiinţă moartă pe care numai amintirea copilăriei îl salvează, amintirea unor "cai de lemn"? Sau e vorba şi de altceva?

Ş.C: Omul este o fiinţă adormită, care se trezeşte greu, şi poate niciodată complet. Caii sunt nişte fiinţe angelice, şi bune şi rele în acelaşi timp, depinde ce geană deschizi. Trezirea se face prin lovire sistematică, prin rostogolire. Prin asumarea botului care te împinge. Întoarcerea la copilărie reprezintă întoarcerea la momentul când sentimentele şi gândurile nu veneau la pachet cu experienţa acumulată.

N.O.: Ai o poezie “drum bun domnule nimeni” în care eul liric spune că va duce pianul chiar în condiţiile în care din tălpile oamenilor ce merg pe sârma atârnândă deasupra oraşului, curge sânge. Ce este acest pian?

Ş.C.: Viaţa.

N.O.: Ţi-e teamă vreodată de sângele acela, se întâmplă ca perechea groasă de corapi să nu fie îndeajuns de groasă, să nu ajungă pentru a trece vremea potrivnică?

Ş.C: Tocmai de aceea nu am spus acolo că am luat de sub clape, am spus că am căutat. Nu există un leac universal valabil, ciorapii pot să fie diferiţi de la o zi la alta. Ciorapii reprezintă poezia, care este fragilă şi de nepipăit. Pe ea trebuie să o purtăm zilnic. Poezia este singura cale de salvare, spunea pe undeva Gellu Naum, în lumea asta de junglă (nu este un citat).

”Când nu scriu, sunt bolnav”

– despre viaţa pe mare şi literatură cu Victor Cilincă.

Nicoleta Onofrei: Este adevărat că ai fost scafandru ?

Victor Cilincă: Am fost şi şef de echipă de scafandri şi simplu scafandru. Pierdusem avizul de inginer tehnolog pe navele de pescuit. Este o întreagă poveste.

N.O.: Deci ai fost student la industrie alimentară?

V.C.: Da. Am făcut Facultatea de Piscicultură şi Industrie Alimentară. Păi am dat la istorie şi… am picat. Şi atunci trebuia să fac ceva. Am citit un anunţ în „Viaţa Nouă” că recrutează tehnologi şi am crezut că e fără examen. M-am pregătit. Habar n-aveam de domeniu, nu-mi plăcea peştele, nu-mi place nici acum - şi am ajuns să prind câte 50 de tone o dată - şi mi-era frică de apă, mi-era frică de…nu ştiam să înot; ca să intru am dat o probă şi am încercat să ajung viu la marginea cealaltă a bazinului cu ochii închişi, noroc că bazinul de la Baia Comunală e mai scurt. Până la urmă m-au admis. Am făcut facultatea, n-am avut medii chiar atât de rele pe cât m-aş fi aşteptat. M-au repartizat pe o navă „bună”, care a început să cadă - era perioada în care flota se ducea, dădeai cu piciorul într-un bordaj şi îţi intra piciorul. Au fost nave care s-au scufundat, nave în care s-a tras… O dramă întreagă.

N.O.: Aşa ai ajuns pe mare. Cât timp ai stat pe mare?

V.C.: Opt ani.

N.O.: De ce te-ai retras?

V.C.: M-am retras pentru că îmi era dor. Era să mă însor în Cape Town şi n-am rezistat la gândul că… Îmi era dor şi de trotuarele astea sparte. De duşmani îmi era dor. Acolo era ca în „Tinereţe fără bătrâneţe”, erau nişte copaci care nu mureau niciodată, erau frunzele acelea cerate, foarte rezistente, şi mi-aduceam aminte de toamnele noastre când frunza plânge şi…erau multe lucruri. Am întâlnit şi un evreu foarte bătrân care fugise din ’40 din România şi acum era prea bătrân ca să mai facă 7000 de kilometri până acasă. Şi n-am putut să rămân.

N.O.: Spuneai că era să te însori acolo?

V.C.: Era pentru că ne-am încurcat în acte, ea făcea nişte demersuri pe lângă Ambasada Greciei de la ei, aşa mai pe ocolite. Eu am scris la Consiliul de Stat. O corespondenţă care nu a dus la nimic până la urmă. Eu aveam 24, ea 17 ani şi era din Africa. Era majoră la 20 de ani, aşa că trebuia să aştept.

N.O.: Ai scris în perioada cât ai stat pe mare?

V.C.: Şase ani n-am scris. Când mă întorceam acasă, treceam pe la „Orientări”, mai îmi venea poftă, le mai dădeam câte un articolaş, câte ceva, mai veneam pe la cenaclu şi mai citeam, dar la un moment dat mi-au ridicat avizul de navigabilitate şi… am stat nouă luni fără dreptul de a ieşi din ţară. Şi era o treabă de răutate, na’, n-aveau ce să reproşeze. După nouă luni, la un moment dat epuizasem toate resursele, stăteam în şantierul naval Tulcea pe o navă care nu avea apă, o navă pe uscat. Coborai schelele, dormeai într-o cabină de fier, fără pereţi. Apa era undeva jos. Acolo era şeful echipei de scafandri, Constantin Scarlat. Eram mulţi, acolo erau - se poate scrie o carte – cei care nu puteau naviga dintr-un motiv sau altul, însemnaţi: călcaseră ceva faţă de securitate, faţă de întreprindere, furaseră ceva, se bătuseră, lucruri din astea, deşi alţii care furaseră, de exemplu, în bandă, nişte compoziţie, au scăpat toţi, mai puţin unu’ care a făcut puşcărie foarte repede şi a fost imediat cooptat, trimis pe mare. Pe mare te duceai şi dacă erai mort.

N.O.: În perioada respectivă ai simţit să scrii?

V.C.: Nu, ci în perioada în care am ajuns la scafandri. Îl întâlnisem în ’83 pe Constantin Scarlat. Eram student. Făceam practică pe Mauritania. În orăşelul în care a fost şef de port Antoine de Saint – Exupery. Port Etienne se chema pe vremea lui. Acolo am avut ocazia să mă scufund şi eu să văd cum e. A trebuit să mă las în jos pe o frânghie care avea o greutate la capăt. M-a învăţat să respir pentru că o viaţă întreagă respiri pe nas şi acum trebuia să respiri pe gură şi am reuşit să ajung până pe la vreo 3 metri. N-am reuşit să văd nimic, era planton, ceva difuz. Era frig, eram singur, nu ştiam să dau din înotătoare. Am reuşit să nu mă înec…şi mi-a zis: „băiete, felicitări, ai picior de lemn, nu eşti făcut pentru aşa ceva, dar vino totuşi să faci un curs”. După ani, în ’87, ne-am întâlnit la Tulcea în şantier, unde stătea şi el naufragiat pe o navă de asta fantomă. Scarlat mi-a spus: am nevoie de oameni, nu mai vrea nimeni să fie la scafandri şi sunt băieţii care aşteaptă în zonă - zona de pescuit. Era nevoie de un băiat care să ştie puţin o limbă străină, care să fie respectat de ingineri, de comandanţi şi să ţină gestiunea sculelor şi atâta tot, să facă procese verbale. Când m-am dus acolo, aveam un singur om. Când intra sub apă, mi se făcea frică pentru el. Şi mă gândeam după aia dacă nu-şi face treaba. Atunci am apelat la un curaj pe care nu-l aveam şi am zis „hai să mă apuc să învăţ”. Am învăţat foarte greu să respir şi să nu intru în panică. Erau nişte centuri care aveau câte un kilogram de plumb pentru fiecare 10 kilograme ale tale. Deci dacă aveai 70 de kilograme, aveai 7 kilograme de plumb. Buteliile aveau şi ele 20. Mergeai ca un cosmonaut. Când ajungeai acolo erai mort, ajungeai în apă şi constatai că detentorul - regulatorul de presiune prevăzut cu o membrană înăuntru prin care puteai să respiri - avea nişte regulatoare prăjite, ţinute închise, la cald şi la câţiva metri sub apă te trezeai că îţi intră apă în gură pe acolo şi nu ştiai ce să faci.

N.O.: Ai fost des în preajma morţii?

V.C.: Am avut şi nişte accidente. De exemplu nici nu învăţasem bine meserie când le-am dat liber băieţilor. Nu aveau viteză la pescuit, aveau probabil scoică, nu puteau să tragă apă din cauza unor gunoaie care obturau prizele de apă şi atunci, la rugămintea comandantului am acceptat să intru singur în apă, fără să ştiu meserie, fără ajutor - am avut numai pe şeful de echipaj. Apa era agitată. M-am lăsat pe spate, eram la a doua tumbă şi intram cum trebuie - cu spatele în apă, dar am intrat cu faţa în apă, mi s-a rupt detentorul, am rămas fără aer şi curentul a început să mă ducă, nici azi nu ştiu cum am scăpat. Aveam o linişte, eram amărât. Gândeam: „Tocmai mie mi s-a întâmplat asta…Dacă dau din aripi, tot aia, dacă mă abţin poate mai am o gură, două de aer. S-a prins nostromul, mi-a aruncat o frânghie, a mai chemat pe cineva şi am reuşit să ajung. Altă dată m-am prins între două vapoare, s-a agăţat butelia din spate de nişte cabluri şi nu am mai putut să ies.

N.O.: Ai scris despre întâmplările astea?

V.C.: Am scris despre viaţa de marinar, despre viaţa de scafandru nu. N-am scris, de exemplu, cum scriam poezii pe fundul navelor, scurte. Trebuia să le scrijeleşti şi pe urmă se punea scoica în timp deasupra. Aveai o senzaţie aşa... Sau cântam, cântam din gât. M-am jucat şi de-a „v-aţi ascunselea” sub apă. E un tip de navă, care are o excavaţie la pupa. Şi acolo întodeauna este apă. De când s-a lansat ea, mai păstrează jumătate de metru de spaţiu cu aer. Intram acolo cu ţigări la noi, cu pungi, şi stăteam acolo - pentru că erau comandanţi foarte răi care nu credeau că le-am făcut treaba şi atunci ne mai trimiteau o dată numai ca să-şi bată joc de noi - şi ne jucam de-a v-aţi ascunselea. Am scris numai despre viaţa de marinar. Primul roman foileton despre asta a fost prin ’96, scris din amintiri. Am pus cursiv nişte fapte care s-au întâmplat în ani şi pe nave diferite. După aia am mai scris vreo 4-5 povestiri cu subiect marinăresc.

N.O.: Prima carte care a fost?

V.C.: A fost o carte de poveşti cu ajutorul căreia mi-am cumpărat casa. În ‘91.

N.O.: Deci nu înainte să intri în marină?

V.C.: Înainte să intru în marină credeam că a fi scriitor înseamnă să ai o genă specială. Citeam biografii, dar niciuna nu semăna cu a mea. A mea era prea plată. Şi am scris numai din plăcerea de a citi într-un cenaclu, scriam practic pentru sertar.

N.O.: Scrii în fiecare zi?

V.C.: Dacă nu scrii în fiecare zi, n-ai cum. Când nu scriu, sunt bolnav.

N.O.: Consideri că e valabil pentru toate genurile necesitatea unui exerciţiu zilnic?

V.C.: Consider că aşa trebuie. Pentru că am văzut colegii de la muzică, pe violonişti, pe când eram la plastică. Eu credeam că s-au născut cu talent. Ai ureche muzicală, ai o vibraţie , ai o voce a ta, inconfundabilă, dar oamenii ăia făceau în fiecare zi flexiuni de încheietură ca să poată mânui arcuşul. Fără lucrul ăsta nu se poate. În teatru veneai dimineaţa şi făceai gimnastică, apoi vocalize, pregăteai glasul. Intrai în rol cu o oră înainte. Povestea Mihai Mihail că intra în pielea personajului cu o oră înainte şi îi trebuia o oră ca să iasă. În ultima vreme nu vezi decât improvizaţie, actorul nu ştie ce joacă. Dacă omul ăla lucrează două ore pe zi, şi eu trebuie să lucrez două ore pe zi. Lucrez nopţile. E o nevoie organică. Un mod de a te uşura. Te simţi grozav când ţi-a ieşit. Îmi iese bine, îmi iese uşor, după care trebuie să treci de câteva ori prin text, pentru că scapă întotdeauna probleme de logică, nu găseşti cuvântul… Cred că am un simţ al cuvântului pentru că mă deranjează cuvintele care nu sunt din familia potrivită.

A consemnat,

Nicoleta Onofrei

Dialog într-o cameră de hotel din Atlantida

cu Andrei Velea

Nicoleta Onofrei: Ce înseamnă a scrie şi de ce scrii?

Andrei Velea.: Cred ca a scrie înseamnă a fi liber. Scriu deoarece vreau să mă exprim; există adevăruri pe care le poţi spune doar ca scriitor, adevăruri pe care viaţa de zi cu zi, guvernată de mediocritate şi prejudecăţi, nici măcar nu-ţi oferă oportunitatea să le spui.

N.O.: Există ceva ce nu poate fi poezie sau ceva ce să nu merite a fi pus într-o poezie?

A.V.: Eu cred că nu. Orice este demn de-a fi pus într-o poezie, iar poeţii au rolul de a „poetiza” realitatea – iau părţi din ea şi le integrează în poeme, le dau un nou sens. De la telefoanele mobile la suflet, de la pâine la cocsul furnalelor, orice este demn de-a sta într-o poezie. Exact la asta m-am gândit atunci când am scris „Maşina de poetizat”. Poate că poezia înseamnă „poetizare” a realităţii.

N.O.: Contează sa fii „pe val”?

A.V.: Nu cred că e foarte relevant. Până la urmă (aproape) toţi marii poeţi de care vorbim astăzi au fost cândva „pe val”. Important e ca atunci când eşti acolo să nu-ţi pierzi simţul realităţii, să continui să creezi din maximă sinceritate faţă de tine însuţi. Şi să conştientizezi că mâine poţi să nu mai fii „pe val”.

N.O.: Cât de mult contează să te lansezi devreme?

A.V.: Devreme e relativ. Important e să debutezi la timp. Nici prea devreme, nici prea târziu. Din păcate, între tinerii scriitori gălăţeni, debutul este foarte mult timp amânat. Ceea ce nu face bine: a te confrunta cu publicul, prin actul de a debuta, este cel mai bun contact cu realitatea. Eu am întârziat cu prima carte cel puţin patru ani şi îmi reproşez asta! Acum realizez cât de important e să faci pasul înafara ghindei şi să-ţi asumi responsabilitatea de a fi „la dispoziţia” oricărui ochi critic (şi de a beneficia de cel mai dur „feedback”).

N.O.: Care crezi că sunt efectele primei lansări de carte? Se trezeşte un sentiment al siguranţei, poate chiar al importanţei?

A.V.: Reacţiile sunt diferite. Din ceea ce văd împrejur, majoritatea sunt dezamăgiţi. Unii chiar se lasă de scris. Cred că, mai degrabă, se manifestă un sentiment de insignifianţă. Realizezi că nu prea contezi (exceptând, desigur, puţinele cazuri unde succesul este evident). Totuşi, pe mine m-a impulsionat debutul, m-a eliberat de nişte tipare de gândire şi de poeme care nu-mi dădeau pace. Imediat după debut am scris mult şi am schimbat multe elemente estetice în viziunea meu. Se vor vedea cel mai bine nu în următoare carte, care conţine poeme scrise înaninte de publicarea primei cărţi, ci într-a treia!

N.O.:Ceva despre cea de-a doua carte a ta şi de ce ai hotărât să o scoţi atât de repede?

A.V.: Repede e relativ. Unii publică două cărţi din prima, alţii trei romane într-un singur an (cazuri întâmplate anul trecut în Galaţi). Explicaţia este foarte simplă: debut amânat prea mult. Poemele din „Gimanstul fără plămâni”, prima carte, sunt scrise între 2001 şi 2006. Poemele din al doilea volum, „Hotel în Atlantida”, sunt scrise între 2007 şi 2010. Am luat decizia de a le publica deoarece vreau să mă eliberez definitiv de poemele trecutului şi să mă pot concentra integral pe proiecte actuale. Iar destinaţia poemelor nu e întunericul sertarului, ci lumina tiparului.

N.O.: Scrisul vine natural sau necesită exerciţiu, ştersături, rescrieri şi muncă interioară? (Mai mult muncă interioară sau mai mult exerciţiu pe hârtie?) La ce perioadă reuşeşti să scrii un text nou şi cât îţi ia să-l finalizezi?

A.V.: Mozart nu făcea nicio corectură şi a scris cele mai celebre trei simfonii în şase săptămâni. Beethoven scria o simfonie într-un an, iar partiturile lui erau pline de corecturi, reveniri etc. Sunt diferenţe mari de la caz la caz. Eu revizuiesc textele, revin periodic asupra lor; nu le consider definitive decât după o lectură în cenaclu şi nu ezit să le modific în urma discuţiilor. Nu scriu mult, contrar aparenţelor: douăzeci, treizeci de poeme anual. Şi doar un poem pe zi – nu îmi forţez inspiraţia.

N.O.: Crezi că omul se reflectă pe hârtie (întotdeauna)?

A.V.: Există o sete de autentic în poezia actuală. Aici e un punct revendicat atât de generaţia nouăzecistă, cât şi de cea douămiistă. Ca un reflex împotriva postmodernismului.Ceea ce trebuie să avem mereu în vedere este că, totuşi, avem de-a face cu o convenţie. Faptul că scriitorul se reflectă în aceea ce scrie este o convenţie. Purtăm măşti. Şi oricât nu mi-ar plăcea Borges ca scriitură, trebuie să recunosc că are dreptate ca viziune artistică. Eul e un joc complicat de măşti, iar literatura poate deveni, după cum sugerează A.G.Secară în prefaţa volumului „Hotel în Atlantida”, „un mit între altele”.

N.O.: Conteză Galaţiul în contextul tinerei generaţii de scriitori? S-ar putea face mai multe în direcţia asta?

A.V.: În ciuda faptului că avem multe reviste culturale în Galaţi, nu contăm aproape deloc în „ecuaţia” tinerei generaţii (momentan aşa-zisa generaţie douămiistă). Nu există niciun tânăr scriitor gălăţean recunoscut pe plan naţional. Prin „tânăr” înţeleg pe cei care au cel mult vârsta mea (treizeci şi unu de ani). Suntem ca pe o insuliţă, izolaţi. Da, s-ar putea face multe. Iar cel mai important lucru ar fi ca una dintre instituţiile culturale să organizeze nişte întâlniri care să aducă aici tineri scriitori recunoscuţi la nivelul întregii ţări. Aşa i-am cunoaşte şi am fi invitaţi, la rândul nostru, în alte locuri. Am pune Galaţiul pe harta tinerei generaţii (douămiiste sau post-douămiiste).

N.O.: Se conturează în Galaţi o tânără generaţie de scriitori?

A.V.: Da, eu aşa cred. În Galaţi se conturează o tânără generaţie. Nu ne leagă morţiş o viziune estetică unitară, ci, mai degrabă, o dorinţă de-a arăta că se poate şi altfel. Ne leagă şi şcoala celor două cenacluri: „Cubul Critic Oblio” şi „Noduri şi Semne”. Va conta mult, poate chiar ne va impune ca generaţie, antologia din toamnă. Îmi doresc să ieşim din Galaţi şi să se audă de noi peste tot în ţară. Şi să publicăm. Mai bine şi mai mult. Ezităm prea mult atunci când vine vorba de tipar! Există o timiditate, un complex de tip provicial, atunci când abordăm subiecte precum „marketing-ul cultural”, atât de importante în contextul cultural actual.

„Un text este atât de bun, pe cât de bun este cititorul lui”

Interviu cu prozatorul Ion Avram

Nicoleta Onofrei: Când şi cum aţi început să scrieţi?

Ion Avram: Mă bucur că aţi început cu o întrebare, relativ, uşoară... Eram elev în clasa a şasea sau a şaptea la Cudalbi. Unchiul meu Vasile era în armată şi soţia lui, mătuşa Sevastiţa, m-a rugat s-o ajut să scrie nişte amintiri. Amintirile erau un fel de a scrie, în versuri, diferite chestii în legătură cu diferite chestii... de-ale vieţii de zi cu zi, de-ale sufletului... aşa era tradiţia, obiceiul – o strofă, două într-o scrisoare. Mi-amintesc că m-am dat deştept şi-am scris toată scrisoarea în versuri, încât mătuşa mea a mai completat scrisoarea pe ici, pe colo, într-o autentică şi impecabilă proză, cu de-ale ei – de exemplu: - Dragă Lică, să ştii că am vorbit cu taica şi mi-a spus că vorba rămâne vorbă şi, când te-ntorci, ne dă plugul şi vaca cu viţel cu tot. Şi-acum ne-ar da-o, da’ ce să fac eu cu ele, dacă tu eşti în armată?... Scriam de genul: Vaca-i grasă şi frumoasă/ te aştept să vii acasă!, sau: Frunză verde foi de nuc/ Să-ţi spun şi despre Tuluc... Tuluc fiind câinele mare, negru şi rău – adică, harnic. La Bucureşti – căci acolo făcea armata unchiul Vasile – mai aveam un unchi Simion – Dumnezeu să-l odihnească în pace! – mare iubitor de Maica Domnului, de Eminescu şi de literatură. A citit şi el scrisoarea, mi-a trimis un exemplar de Topârceanu, cu poze, şi m-a încurajat să scriu – că aş avea, cică, talent de poet. Bunica – atâta i-a trebuit: Dacă nen’tu Simi a scris să scrii – că ai, cum spune el, talint de poet – înseamnă că aşa este. Lasă zbenguiala! Ia şi scrie poezii! Apoi, au fost gazetele de perete de la şcoală, revistele – la liceu, cenaclurile... versuri, rime, rime, versuri... o întreagă proză a vieţii - ca să zic aşa...

N.O.: Aţi început cu poezie, aţi citit în cenaclu, vi s-a spus că nu este poezie sau că nu este de ajuns, v-aţi lăsat de scris pentru a vă apuca mai târziu de proză. Cât de mult contează primul contact cu un cenaclu sau cu un public de specialitate şi cum a fost acest prim contact pentru dumneavoastră?

I.A.: Ca mai toţi prozatorii, am început cu poezie – mai bine-zis, versificaţii, la început...; am citit în mai multe cenacluri: Cenaclul Calistrat Hogaş din Tecuci – ca liceean, Cenaclul Moldavia şi Cenaclul Junimea din Iaşi – ca student, cenaclul gălăţean Fluviu şi, evident, Cenaclul Noduri şi Semne... Am început cu poezia, dar un anume ceva care ţinea de rigoarea formei sau, poate, de tentaţia epicului, m-a îndepărtat de poezie, în forma ei consacrată şi, evident, de poeţii momentului, care nu s-au sfiit să mă sfârtece în direct sau pe la colţuri – ceea ce m-a izolat, oarecum, de lumea literară, dar m-a şi înverşunat, şi am hotărât să trec la proză, convins fiind că proza are ungherele ei în care poezia, simţirea poetică se pot cuibări fără doar şi poate.

N.O.: Cât a durat pauza de scris şi la ce vârstă v-aţi orientat spre proză?

I.A.: Nu a existat o pauză de scris. Am trecut, pur şi simplu, de la poezie la proză şi am scris fără să trag clopotele, cum se spune, iar după patru sau cinci ani de încercări şi căutări şi aşezări, s-a adunat un teanc de manuscrise pe care am început, cu timiditate, să le prezint unor prieteni de breaslă care m-au sfătuit să continui şi, eventual, să încerc să le public.

N.O.: Ce importanţă au copilăria şi viaţa la ţară pentru dumneavoastră ca scriitor?

I.A.: Copilăria şi viaţa la ţară...

În ceea ce mă priveşte, aş putea-o numi baza mea iniţială de date sau sursă/izvor sau cadru de referinţă când, pe parcursul existenţei, vine vorba de sinceritatea şi de forţa trăirii, de curăţenia sentimentelor, de bogăţia imaginaţiei, de capacitatea de a visa, de arhetipalitatea unor personaje sau a unor situaţii etc.

N.O.: Sunt multe momente de aşteptare în proza dumneavoastră, de chemare acasa, dumneavoastră ce aşteptaţi sau ce chemaţi? Vă simţiţi departe de casă? Când vă simţiţi acasă, vă simţiţi vreodată?

I.A.: Între aşteptare şi chemare există, în genere, o relaţie intrinsecă întreţinută de ceea ce românul numeşte dor: Ca orice plecat de acasă - din sat, în cazul meu – am suportat greu tarele dezrădăcinării, simţindu-mă, adesea, un biet surogat de ţăran ce-şi vântură nostalgia şi dorul de colo-colo prin spaţiul citadin rece şi străin. Dar timpul uzează, erodează, transformă... Astăzi, mă simt citadinizat până în măduva oaselor, cum se spune. Doar dorul şi nostalgia mă mai cheamă, uneori, scâncind şi, desigur – lesă întinsă – memoria mă trage vibrând înapoi în satul de odinioară.

N.O.: Regretaţi ceva?

I.A.: Regret timpul pierdut în toate felurile de pierdere întâmplate.

N.O.: În scrierile cui vă regăsiţi, ce autor vă face să palpitaţi şi vă inspiră?

I.A.: Mă regăsesc în Marin Preda şi Zaharia Stancu, mă uimeşte Faulkner, mă sperie Dostoievski, mă inspiră Shakespeare, mă încurajează Cervantes, mă face să palpit Asturias etc., etc.

N.O.: Ce face ca un text să fie bun, ce căutaţi într-un text?

I.A.: Un text este atât de bun, pe cât de bun este cititorul lui. Ca scriitor, visez un cititor cu mintea şi cu inima călare pe text, un cititor care, când citeşte, să chiuie sau să dea cu pumnul în masă strigând: Asta este! Nu caut ceva anume în text şi nici nu caut textul... am senzaţia că textul mă caută. Rareori am scris când mi-am propus – şi-atunci, cu dificultate.

N.O.: Ce v-a făcut şi vă face să continuaţi cu regularitate activitatea dumneavoastră de la cenaclu, când mulţi au renunţat?

I.A.: Nevoia de comunicare şi de confruntare, dar şi convingerea că, acolo unde se adună mai mulţi în numele literaturii, vine sau va veni şi literatura. Aşa cum ne-am bucurat noi că am găsit un grup sau altul în care să ne exprimăm în legătură cu chemarea întru ale scrisului, aşa se vor bucura şi alţii când vor veni şi ne vor găsi acasă, adică la Viaţa Liberă, în fiecare seară de vineri. Avem o uşă la care se poate bate şi care, încă, se deschide. Nu-mi pot imagina această uşă încuiată.

N.A.: Unde este Cenaclul Noduri şi Semne - cenaclul pe care îl conduceţi -, la ce nivel, făcând o comparaţie cu ce a fost în ’90 şi apoi la începutul lui 2000, acum 10 ani?

I.A.: Cenaclul Noduri şi Semne este în 2011. A fost şi în '90, a fost şi în 2000. Este, deci, viu, trăind din ce în ce mai intens – şi asta, datorită, în primul rând, tinerilor care, în ciuda unor păreri mai mult sau mai puţin consacrate/avenite privind apucăturile neortodoxe ale noii generaţii, se dovedesc a fi iubitori de literatură, unii, chiar talentaţi, consecvenţi şi dornici de a ieşi la rampă. Într-adevăr, în timp ce unii vin, alţii pleacă. Din cei plecaţi, unii se reîntorc când vor, când pot. Alţii – nu mai vor sau nu mai pot. Stă în firea lucrurilor... Important este că mişcarea există aici, la Dunărea de Jos, şi că s-a auzit de ea şi pe alte meleaguri. Aş mai adăuga că, aşa cum stau lucrurile, cenaclul poate exista prin sine, nu are nevoie de un dirijor anume, oricare dintre membrii săi poate avea iniţiativă organizatorică – şi asta, cred că-i asigură continuitate, existenţă.

N.O.: Ce vă oboseşte şi ce vă supără cel mai mult, în genere?

I.A.: Mă oboseşte vorba lungă şi goală şi mă supără impostura şi oportunismul întru ale literaturii şi nu numai.

”Pictura este modul esenţial al existenţei mele"

Interviu cu pictorul Sterică Bădălan

Sterică Bădălan s-a născut pe 27 mai 1955, în localitatea Pisica, din judeţul Tulcea. Este membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din România din 1999. A avut 11 expoziţii de grup, 27 naţionale şi internaţionale. Expoziţii individuale a prezentat la Ploieşti (2007) şi Brăila (2008). De asemenea, a participat la Taberele de creaţie de la Măcin (2006), Ostrov (2008) şi Celic-Dere (2009), a expus la Salonul Naţional de Artă de la Bucureşti (2006), Bienala Artelor "Ion Andreescu" (Buzău, 2006), Saloanele Moldovei Bacău-Chişinău (2007, 2009), Bienala Artelor "Cezar Ivănescu" (Galaţi, 2009), Concursul Naţional "N. Tonitza" (Bârlad, 2007). A obţinut premiul I la Concursul Naţional de Pictură Tulcea (2003) şi premiul IV la Concursul Naţional de Pictură Cîmpina (2009).

Reporter: Contează dacă e pictură sau altă artă?

Sterică Bădălan: Artele în general, arta vizuală în special, pictura în ceea ce mă priveşte, având un limbaj universal, fără a necesita traducerea ei nici lingvistică, nici explicativă, nu pot conta decât în sens pozitiv asupra cursului vieţii, fiind modul cel mai paşnic de comunicare între diversele culturi ale omenirii. Artiştii nu au făcut rău niciodată nimănui, dimpotrivă, prin creaţiile lor au încercat să aducă un plus de bunătate, de frumuseţe, de spiritualitate în viaţa cetăţii. Important, însă, este ca demersul artistic să fie însoţit de un înalt nivel de profesionalism, să reprezinte cât mai bine tradiţia şi valorile culturii căreia îi aparţii, să poţi deveni la un moment dat un bun "ambasador" al poporului tău.



R.: De ce faceţi artă?

S.B.: Pictura este modul esenţial al existenţei mele. Justificarea eului meu. Pictez cum respir, nu exagerez cu nimic. Orientarea către artă o datorez profesorului meu, pictorul Nicolae Spirescu în al cărui atelier am deschis ochii asupra primelor lucrări de pictură, care m-au fascinat pe loc şi când am conştientizat asupra drumului ce aveam de urmat şi când s-a născut în mine dorinţa de a deveni artist, de a ajunge "cel puţin" un Van Gogh. Ulterior pretenţiile s-au mai diluat. Cred foarte mult în ceea ce fac şi asta îmi dă curaj să merg mai departe.



R.: Unde sunteţi când pictaţi, vă puteţi localiza?

S.B.: Când pictez mă pot imagina atât ca loc, dar şi ca timp, în mod diferit, în funcţie de subiectul lucrării, de temă, de mesaj. Pornesc întotdeauna de la realitate, fie ea imediată sau depozitată într-un sertăraş al memoriei, de la crochiurile cu încărcătura lor emoţională la amintirile unor imagini pe care timpul nu le-a putut şterge. În ultima vreme am participat la multe tabere chiar internaţionale, experienţe de fiecare dată irepetabile şi de mare impact a evoluţiei artistice, unde "şedinţele de peisaj" m-au întors la dragostea dintâi: fascinaţia naturii, notaţiile spontane din teren materializându-se în lucrările mai elaborate de mai târziu în atelier.



R.: Cum e în momentele când nu pictaţi ?

S.B.: Fac parte din acei artişti care au un adevărat cult pentru atelier. Pentru mine atelierul, fie că a fost în centrul Galaţiului la km 0, fie că e de câţiva ani la Vânători, a constituit elementul primordial în toată întreprinderea şi demersul pe care mi le-am asumat. Cred că şi atunci când nu pictezi, prezenţa în atelier nu poate fi decât benefică dacă nu chiar obligatorie pentru viitoarele lucrări. Fiind un artist liber profesionist se înţelege că merg zilnic la atelier şi nu oricum. O zi în care nu-mi beau cafeaua la ora 7 în atelier, ziua aceea e pierdută, numai că asta se întâmplă foarte rar.



R.: Se întâmplă des să nu puteţi picta?

S.B.: Se întâmplă să treacă şi zile fără să pictez, sunt zilele în care îmi pun în ordine lucrurile, dar şi gândurile, proiectele, când pur şi simplu îmi privesc lucrările, când mă uit într-un album, într-un catalog de expoziţie, important e că sunt "acolo". În zilele în care nu ajung la atelier sunt bolnav. Lucrul cel mai rău care mi s-ar întâmpla ar fi să nu mai pot ajunge la atelier, dar sper să nu se întâmple niciodată.



R.: V-a fost uşor să veniţi în lume şi să vă arătaţi lucrările? Cum aţi ajuns să deveniţi cunoscut?

S.B.: Confruntarea cu publicul este foarte importantă în a te afirma. Sigur că nu toţi care îţi văd lucrările au o educaţie în estetică sau istoria artei, dar în fond pictăm pentru oameni şi nu doar pentru saloanele oficiale selectate de specialişti. Pentru mine contează şi părerea omului simplu ca şi părerea specialistului. Am început să expun imediat după terminarea liceului de artă cu o frecvenţă aproape anuală fie la Librăria Centrală, la Spitalul Judeţean, la Teatrul Muzical, etc. la începuturi, fie la Galeriile UAP din Galaţi şi din ţară, chiar şi din Italia mai târziu, având un contract permanent cu consumatorul mai mult sau mai puţin de artă. În Uniunea Artiştilor Plastici am intrat mai târziu, dar la momentul acela eram deja cunoscut, eram deja un "nume". Participările la diverse Saloane Naţionale sunt foarte importante atât ca instruire, ca palmares, ca o confirmare a valorii la care ai ajuns (nominalizarea sau un premiu e un binevenit stimulent) dar şi confruntarea cu un alt public decât cel pe care deja l-ai câştigat. Pe de altă parte sunt un pictor care chiar trăieşte din pictură. Ce satisfacţie mai mare decât compensaţia materială a muncii tale de creaţie, nefiind o clipă stresat de comenzi, de tematică, de dogme sau mai ştiu eu ce.



R.: Aţi putea descrie trăirea artistică, atunci când simţiţi arta ce va să se nască?

S.B.: Nu afirm că pentru a picta îmi trebuie o stare anume. Este o necesitate, o lege aşa cum, probabil se întâmplă şi în alte domenii ale artei. Aş descrie trăire artistică întreaga desfăşurare a travaliului de la prima schiţare la ultimă pensulă care înseamnă semnătura şi care poate dura de la câteva ore la câteva luni. Este poate singurul lucru pe care nu-l pot programa: durata de execuţie a unei lucrări.



R.: În momentele de "luciditate", din afara "trăirii", preferaţi conştientul sau "extaticul"?

S.B.: În afara orelor de atelier care se prelungesc cu vernisajele de la Muzeul de Artă sau de la Galerii sunt un om cât se poate de normal, chit că nu prea mă cunosc vecinii de scară, deşi locuiesc în acelaşi bloc de peste 30 de ani (noaptea vin, noaptea plec) am o soţie care m-a înţeles întotdeauna, doi copii care sunt tot artişti plastici dar care fac cu totul altceva decât mine, am prieteni cu care mă întâlnesc, cu care discut până la urmă tot despre artă.



R.: E destulă vreodată "trăirea"?

S.B.: Dacă prin "trăire" traduc prezenţa la atelier, aceasta nu-i destulă niciodată. Sunt un om cât se poate de disciplinat, sunt un om care îmi programez cât se poate de strict timpul. Pentru că dincolo de lucrul în atelier pentru a fi prezent în cât mai multe galerii, saloane, tabere de creaţie, fără o organizare pe zile, ore nu se pot îndeplini nici acea "trăire" nici rezultatele acelei "trăiri".



R.: Ceea ce se poate considera la un moment dat trăire maximă aduce după sine, de la sine, un lucru de artă maximă?

S.B.: Pentru mine este cât se poate de clar, experienţa mi-o evidenţiază, cu cât ai o disciplină de atelier, cu cât dai totul din tine, printr-o îmbinare fericită a inspiraţiei cu lucrul efectiv, cu atât vei obţine acele lucrări care să dea maximă satisfacţie.



R.: E posibilă creaţia numai sub auspiciul inspiraţiei, lăsând la o parte exerciţiul?

S.B.: Nu poţi realiza nimic bazându-te pe inspiraţie fără o mare transpiraţie. Sigur că inspiraţia are rolul ei, dar nu fac parte din cei care stau cu mâinile încrucişate ani întregi în aşteptarea nobilei inspiraţii. Eu doar aşa am reuşit.

a consemnat Nicoleta Onofrei

The winner takes nothing 4

Interviu cu Ioana Citta Baciu, actriţă la Teatrul Dramatic Fani Tardini. Până să vină la Galaţi în 1971, a mai trăit pe scenele din Bârlad, Brăila, Târgu Mureş, Piteşti.





1. Ce este acel ceva care te face actor, acel element fără de care nu ai putea fi? (firescul, empatia, sinceritatea?)

Dacă timp de mii de ani – de la teatrul antic până în prezent – nimeni n-a putut să spună ce este acel „ceva”, cum aş putea să-l definesc eu? Firescul, empatia, sinceritatea? Astea le poţi găsi la toţi oamenii! Fără să fie actori! Şi atunci? De unde acel „har” care te face să te transformi în fiecare seară, să te dăruieşti şi să dăruieşti tot ce e mai bun în sufletul şi fiinţa ta.

2. Scriitorul, pictorul, sculptorul pot tăia, pot spune „pauză”, iar spectatorul primeşte produsul finit. Actorul lansează opera în chiar momentul conceperii, fiind el însuşi operă de artă în imediatul său, e greu să cobori în abisul fiinţei tale şi să dai, pe loc, la ora 19.00, artă?

În decursul anilor, am fost întrebată cum reuşesc să învăţ textul. De parcă singura dificultate asta ar fi! Actorul învaţă textul, apoi se urcă pe scenă şi joacă rolul. Nimic mai fals. Nu se ştie că asemenea celorlalţi artişti, actorul depune o muncă chinuitoare de luni de zile. Asemeni sculptorului care începe prin a face nenumărate schiţe şi desene şi abia după ce s-a cristalizat imaginea pe care simte că o poate smulge pietrei, începe etapa cumplit de grea de modelare a pietrei!
Cred că munca actorului e asemeni celei a sculptorului! Cizelează fiecare cuvânt, fiecare frază, fiecare gest şi mişcare, tot căutând să fie cât mai aproape de personajul creat de autor! Iar în seara premierei – pentru că trebuie să vină şi această seară – trăieşti cu senzaţia, sau chiar convingerea, că mai aveai mult de lucrat, de cizelat, de perfecţionat! Munca, aşadar, continuă. În toate spectacolele continui să găseşti nuanţe noi, emoţii noi. La ora 19.00 nu vii la teatru ca un funcţionar la slujbă (sunt şi din aceştia), ci cu mult înainte ca să poţi, în linişte, să te cufunzi în starea personajului pe care-l interpretezi, să devii cu adevărat „el” sau „ea” pe care publicul vine să-l vadă!

3. Este artistul un om mai însingurat decât ceilalţi, şi dacă da – de ce credeţi?

Nu are nici o legătură. În afara scenei suntem oameni obişnuiţi, fiecare cu temperamentul şi caracterul său.

4. Presupun că în teatru, ca şi în alte domenii, este necesară existenţa unui maestru. Orice maestru poate avea orice discipol şi viceversa, poţi să-l alegi ca la alimentară dintr-o paletă mai largă de opţiuni, sau ţine de o anumită armonie a construcţiilor interioare?

Eu personal nu am avut, nu am, şi cu atât mai mult, nu voi avea nici un „maestru”! Sigur că am admirat actori şi le-am urmărit creaţiile în decursul anilor şi poate m-au influenţat indirect, sigur că mari actori mi-au dat câte un sfat pentru care le sunt recunoscătoare şi acum când au trecut în lumea umbrelor, regizori care au descoperit şi au scos la iveală valenţe de care nici eu nu ştiam, dar un „maestru”, nu! Ar însemna să-l copiezi, şi orice copie – cât de perfectă – tot copie rămâne.


5. V-aţi gândit vreodată să faceţi altceva?

Da, în momentele de disperare!

6.Ce părere aveţi despre starea actuală a teatrului românesc?

Mă întristează atât de mult această întrebare încât prefer să mă abţin să răspund.

7. Despre tânăra generaţie de actori?

Suntem un popor talentat! Avem tineri plini de talent dar care îşi închipuie că dacă au absolvit o şcoală de teatru, şi mai au şi „masterat”, ştiu tot, nu mai au de învăţat nimic, sunt geniali! Profesia asta, nebunia asta, se învaţă cu adevărat numai pe scenă, furând meseria şi de la cei buni, ca şi de la cei mai puţin dotaţi, fiind conştient că niciodată nu ştii suficient. E o degradare a artei!

8. Rolul vieţii dumneavoastră, cel care vă reprezintă şi vă exprimă cel mai mult, care este?

Cel pe care nu l-am jucat încă!

9. Ce v-a ţinut, şi vă ţine, în viaţă?

Teatrul şi fiul meu!

a consemnat Nicoleta Onofrei

The winner takes nothing 3

- Interviu cu Preşedintele Uniunii Scriitorilor Filiala Galaţi - Brăila, Corneliu Antoniu.

de Nicoleta Onofrei

foto din Jurnalul de Vrancea

1. A fi preşedintele Filialei Galaţi-Brăila a Uniunii Scriitorilor necesită timp, energie şi pasiune - până la urmă, omul întreg. Este greu să mai şi scrieţi?

Doriţi să aflaţi dacă mai scriu. Categoric da, chiar anul trecut în luna august mi-am lansat la Viena cea mai recentă carte de poezie « fructedemare @yahoo.com » după o lungă serie de lecturi publice în Franţa, Belgia şi Germania. Trebuia să plec în calitate de invitat la un important festival la Calcutta însă din lipsa banilor mi-am amânat vizita pentru festivalul următor. India e un vis la care nu ai dreptul să renunţi.
În prima parte a întrebării aproape că v-aţi răspuns singură. Aş putea adăuga faptul că nu preşedintele contează în primul rând, ci instituţia – ca faptă istorică. Efortul înfiinţării acestei filiale a USR Galaţi-Brăila nu-mi aparţine în exclusivitate. Au fost şi alte încercari, eu însă am finalizat-o şi sunt foarte implicat în acest proiect. Este un demers extrem de serios şi responsabil care ar trebui să pună capăt imposturii, infatuării sau amatorismului agresiv şi să promoveze literatura autentică şi valorile recunoscute ale acestei zone. E de aşteptat ca importanţi critici să se aplece cu mai mult interes asupra reliefului literar în acest spaţiu care are fruntarii demne de atenţie şi promovare la nivel naţional.

2. Cum se face că Filiala nu are sediu în Galaţi, dar are sediu în Brăila?

Nu avem sediu la Galaţi din varii motive, dar şi dintr-o totală lipsă de cunoaştere şi înţelegere a fenomenului cultural din partea aleşilor noştri care nu vor să înţeleagă că activitatea artistică nu se poate înregimenta politic şi nu poate fi folosită în scopuri electorale, asta în primul rând. In al doilea rând încă se confundă unităţile de amatori cu cele profesioniste, primele fiind mai comode şi mai uşor de controlat. Comisiile de cultură nu înţeleg ce e cu Uniunea Scriitorilor şi care este importanţa ei. Pentru unii este o povară financiară un lucru care din punctul lor de vedere este inutil şi le stinghereşte anumite interese personale sau de grup. In fond este o totală lipsă de respect pentru actul cultural profesionist şi o dovadă în plus că din astfel de comisii ar trebui să facă parte profesionişti ai culturii şi nu urechişti. Brăila a dat dovadă imediat de înţelegere, ne-a acordat un sediu generos absolut gratuit deşi dregătorii oraşului au aceeaşi culoare politică asemeni celor din Galaţi. Numai că ei respectă tradiţia şi valorile culturale care o reprezintă. Să nu uităm totuşi că primăria oraşului Galaţi a sprijinit şi sprijină atât revista de cultură Antares cât şi festivalul internaţional.

3. S-ar putea suspecta literatura gălăţeană de „bătrânism”?

Ce înseamnă ,,bătrânism”? E cam barbar spus când e vorba de scriitori, de artişti în general. Şi mai ales că nu e un fenomen. Tinerii scriu astăzi mai puţin fiind bine motivaţi material. Literatura propriu zisă pare a fi un lux pe care nimeni nu şi-l mai poate permite înaintea pâinii noastre cea de toate zilele. Cu toate acestea sunt destui tineri care se lasă încercaţi de muze atât în presa scrisă cât şi pe internet şi uneori cu destul talent şi cu oarecare îndrăzneală lirică inovatoare. Oricum literatura nu mai e pe primul loc, ea îşi găseşte cu greu drumul spre conştiinţa publică, operele valoroase sunt cu greu cunoscute şi recunoscute. Si totuşi lumea nu ar putea exista fără ele. Se fac eforturi timide care ţin mai mult de iniţiative personale, se stimulează tinerele talente mai mult cu diplomă decât cu bani în concursuri locale sau naţionale de creaţie. Gustul public însă a fost deturnat atât de o presă amatoristă pusă de multe ori în slujba unor lideri locali cât şi de o politică diversionistă a culturii acceptată la cel mai înalt nivel. Si totuşi, din nou, afirm că literatura bună îşi are cititorii ei fideli chiar dacă tânărul şi talentatul scriitor se vede marginalizat şi umilit de impostura promovată şi susţinuta cu surle şi trâmbiţe care îi stimulează lehamitea.

4. Este boala, ca înfruntare continuă, corp la corp, cu moartea, origine a liricului?

Marele poet Lucian Blaga afirma undeva că ,,suferă de prea mult suflet’’. Boris Pasternak era dominat de ,,o înaltă boală’’ iar Ungaretti se considera o fibră docilă a universului. Desigur toate boli metafizice pe care le resimţim dureros la fiecare bătaie de timp şi pe care a ilustrat-o magistral Baudlaire în celebrul său poem Albatrosul. Deci despre ce boală vorbim? Despre cea de corp care ne interesează mai puţin, despre moartea ca o conştiinţă ajunsă la împăcarea cu universul sau pur şi simplu despre lupta zilnică cu prejudecată care tot o formă a morţii se numeşte. Toate acestea şi nu numai stau la baza poeziei sau a liricului cum spuneţi dvs. şi care nu este literatura. Poezia e un mesaj pe care-l primesc cei aleşi. Să nu ne fie frică de vorbe mari ,,scriitorul este un laic pe când poetul este un preot, deoarece depinde de inspiraţia care nu e în puterea lui, este ceea ce îi vine’’ afirma Patapievici. El este bun sau nu e deloc, el face parte din altă categorie. Este exact concluzia unui expozeu al tinereţii mele pentru care am căpătat duşmani prelinşi până în ziua de azi. Aceste încercări ne fac să îmbătrânim frumos fără să uităm cuvintele lui Mihai Ursachi: ,,poezia ucide spornic’’.

5. Cum de nu moare sau nu se sinucide omul fiind conştient mereu de neputinţa şi micimea lui?

E o întrebare care nu îl priveşte pe artistul autentic deoarece micimea şi neputinţa sunt atributele veleitarilor care aleargă după recunoaşteri vremelnice care să le acopere goliciunea. Vorbim aici de megalomani sau gonflabili, tupeişti agresivi, semidocţi, care nu au curajul nici să trăiasca nici să moară sau o fac pe spatele şi destinul altora, un fel de paraziţi a căror conştiinţă seamănă cu o gaură în cur pe care încearcă zilnic să o atribuie domeniunlui public.

6. Credeţi că poate fi vorba în literatură de sintagma : “victoria aparţine celor cu mentalitate de învingător”?

Cu mult timp în urmă un critic despre care astăzi nu se mai ştie nimic vorbea despre un autor ca despre un învingător fără să specifice ce şi pe cine a invins demonstrându-ne cât de uşor poţi bate câmpii când e vorba de aşa zise prietenii literare. Dacă vorbim serios despre literatură şi despre scriitori, atunci produsul tău cultural ar trebui să-ţi asigure existenţa. Existenţa presupune una dintre victorii.Ţinta şi valoarea artistică atinse în raport cu marile valori şi cu tine însuţi ar fi alta. Limita la care te situezi la masa învingătorilor îţi asigură conştiinţa (mentalitatea de învingător). Dacă vorbim despre credinţa în destinul personal e cu totul altceva. E ceva ce nu ţine de nicio regulă şi care te alătură Marelui anonim. Mentalitatea de învingător o au mai ales proştii. E lumea plină de învingători dar nu şi de întâmplări victorioase.

7. Credeţi că este importantă existenţa unui cenaclu în drumul de formare al unui scriitor?

Ştiu eu, vechea Junime se transformase cu timpul într-o caracudă care promova mai degrabă poeţii minori. Mai toate cenaclurile din perioada comunistă adăposteau turnători plătiţi sau informatori benevoli care în măsura ce erau criticaţi în cenaclu te ,,făceau la secu’’ în timp ce te îmbrăţisau cu căldura şi te asigurau de prietenia şi dragostea lor infinită. Prin cenacluri se asigura controlul partidului asupra oamenilor de cultură, care cultură se facea sub anumite indicatii in ceea ce priveste educaţia comunistă a maselor. Presa, absolut toată era subordonata politicului, iar scriitorii cei mai importanţi şi promovaţi erau cei care cântau şi turnau. Presa locală îi stimulau cu pagini întregi de laturi lirice la adresa ştim noi cui. Aceeaşi presă care dupa ’89 nici usturoi nu a mâncat, nici gura nu-i miroase. Cele câteva cenacluri serioase din perioada interbelicaă s-au creat în jurul unor personalităţi culturale, întemeietori de reviste, mode şi curente literare. Mari critici şi vizionari, mă gândesc la Eugen Lovinescu, în perioada comunistă au existat câteva cenacluri unde calitatea actului artistic era primordial: Luceafărul, Cenaclul de luni, etc. A fost şi la Galaţi unul care a dat scriitori importanţi. In astfel de cenacluri era bine să-ţi găseşti un loc. Părerea mea însă este că în afara unui mentor sau iniţiat, cenaclul e un fel de manifestare între oameni cu preocupări comune, orgolii particulare şi identităţi confundabile. Drumul unui scriitor e opţiunea lui.

8. Este de ajuns să scrii bine pentru a ajunge să fii cunoscut?

,,A fi cunoscut’’ este laitmotivul pentru care trăieste fiecare artist. Este o dorinţă legitimă care poate fi motivată de conştiinta artistică şi responsabilă a fiecărui autor. In provincia culturală nu scrisul bun te face cunoscut, ci relaţiile. Datorită lor poţi fi recunoscut într-o comunitate, stradă sau mahala. Nu cei mai autentici sunt pretuiţi si promovaţi, motiv pentru care majoritatea au migrat sau migrează spre capitala unde criteriul valoric stă de multe ori la baza unor judecăţi de valoare. Orgoliul însă de a fi mare la tine acasă e mai presus de orice. Să nu uităm cuvintele lui Grigore Ureche: ,,scrieţi cu vorbe adevărate nu cu cele deşarte’’. Ar fi primul pas spre a deveni cunoscut.. Dar de aici şi până la conştiinţa publică e un drum fără indicatoare.

9. Are loc veninul în lumea scriitorilor, a artiştilor?

Cred că relaţiile unde scriitorii de o anumită valoare sunt bune şi au la bază dragostea comună pentru frumos depind de epoca în care ei sunt configuraţi şi de standardele lor personale de acceptare a liniilor de comunicare specifice profesiei lor. Anumite starturi pot naşte invidii ca şi unele performanţe sau finishuri. Totul e normal dacă nu-ţi faci din aceste strategii un scop în viaţă. Mulţi dintre noi îşi pierd timpul boicotând sau provocând antipatii inutile. Chiar dacă ipocrizia, făţărnicia şi intriga sunt acum la modă şi fac parte obligatoriu din CV –ul fiecărui găinar ,,de elită’’.

10. Cu ce vă mândriţi mai mult?

Cu nimic.

The Winner Takes Nothing 1

- interviu cu Stela Iorga, poetă, membră a Uniunii Scriitorilor Filiala Galaţi - Brăila şi membră a cenaclului Noduri şi Semne.

un interviu de Nicoleta Onofrei

foto A.G. Secară


1. Arta este posedare sau pur si simplu fiecare poate să aleagă sau nu drumul ăsta?

Şi una şi alta, mă tem. Ca om îţi alegi singur drumul, dar trebuie să te şi ţii de el o viaţă întreagă. Nu poţi să scrii azi două paragrafe geniale, să zicem, şi peste trei luni, alte două fraze încă şi mai ..geniale. Scrisul presupune un lucru continuu cu sinea ta, mult exerciţiu şi multă umilinţă. Să nu zic că sunt artişti foarte mulţi, care nu se instruiesc deloc. Nu mai pun mâna pe o carte cu anii... Ăştia sunt morţi, uscaţi pe dinăuntru. Poţi să fii “posedat” şi răs-posedat, dar fără lucrul interior, se duce naibii şi mama posesiei, şi mama talentului!! Revenind : da, poţi să nu alegi drumul creaţiei, poţi chiar să îl ratezi chiar “posedat” fiind, cum tot atât de bine, prin diverse circumstanţe, te poţi intersecta cu el. Dar cel care va căuta Frumosul cu orice preţ îl va găsi, cel care va căuta altceva, în-afara Artei, îl va rata, fireşte. În prima situaţie, când căutarea Frumosului în lume e însoţită de “luarea în posesie” de către Artă, se naşte un artist.

2. Şi dacă este posedare cum ne dăm seama că noi suntem “prizonierii” ei? Nu cumva există şi mulţi scriitori care se înşeală, care trăiesc şi mor cu iluzia posedării?

Iniţial toţi artiştii suntem „posedaţi”, cum zici tu, şi „prizonieri”, dar numai în Duh. Totuşi eu aş folosi în loc de „posedat”, cuvântul „hăruit”. Când creezi, te situezi în har, stai sub har. Ei, când îţi creezi lumile tale, o poţi face foarte bine, ori deloc. Produsul creaţiei tale spune totul despre tine : eşti secătură şi mic la suflet, se va vedea în lucrarea ta. Eşti frumos şi drept în lume, asta se va reflecta în arta ta, de asemeni. De aceea vezi multe sculpturi strâmbe, picturi fără duh şi culoare, versuri searbede, ori cronici de carte idioate. Semnatarii sunt cu pretenţii, dar statul deşucheat în lumea conştiinţei lor, îi dă de gol. De aici şi ura pe care o stârneşte un artist foarte bun : el este printre altele şi ca o reflecţie corectă a sinelui curbat, al celorlalţi artişti, care stau şui în lume.
Iar despre cei care şi-au prostituat şi îşi prostituează duhul … Aceştia nu stau în faţa luminată a Creaţiei, mă tem. Sunt deja luciferici. Există şi o luare în posesie, o „posedare”, în afara creaţiei divine, fără mântuire. Cât despre „a-ţi da seama” dacă eşti, ori ba în Duh este deja o vrajă despre care numai cei mult mai hăruiţi ca mine, pot scrie şi mai cu seamă vorbi.

3. Când şi cum v-aţi dat seama că trebuie să scrieţi?

Cred că mi-am dat seama iniţial în mod „spontan”, că trebuie să scriu, aşa cum respiram, iar cu anii, pe măsură ce creşteam interior şi mi se rafina expresia literară, am început să simt „jugul” creaţiei. Ca să folosesc o imagine : la început a fost ca o coroniţă de flori după gâtul meu, apoi a căpătat duritate şi greutate, iar către final cred că va deveni uşor ca fulgul.

4. Credeti ca poate fi vorba in literatură de sintagma : “victoria aparține celor cu mentalitate de învingător”?

Hemingway a scris că … „The Winner Takes Nothing”! Eu mai pot adăuga că, citind sintagma cu pricina, m-am simţit subit ca o „Pisică în ploaie” şi singură ca „Zăpezile de pe Kilimanjaro”. Şi mă gândesc la excelenta metaforă a lui Alessandro Baricco, după care s-a făcut filmul „Legenda lui 1900” : victoria nu e a celor care „ating” America, ci de fapt a celor care au o Americă în ei înşişi!

5. Există voci care spun că cenaclul e un loc al complacerii, al “mustirii într-o baltă”, ca membră de cenaclu, ce aţi putea răspunde unor astfel de păreri?

Cenaclul „Noduri si semne”, de când îl ştiu eu, şi îl ştiu de ceva timp, nu este un asemenea loc. O simt pe pielea mea, când aduc textele mele literare. Simţul critic funcţionează excelent la scriitorii care-l compun, ca şi cel estetic, şi o lectură în acest cerc literar este uneori ca o verificare. De când au venit şi scriitori tineri e încă şi mai şi. Cred că tocmai acest simţ critic dezvoltat, care nu ţine seama de prietenii, deranjează.
De când vin pe aici, pe parcursul anilor, am scris trei cărţi, am luat premii la concursuri literare, conferite de jurii foarte exigente din ţară, mi-au fost publicate texte în reviste literare din Galaţi şi din ţară. Nu mă ţine cenaclul „Noduri si semne” în braţe, m-a reprezentat valoarea lucrărilor.
Dintre cei mai vechi : prozatorul Ion Avram are trei cărţi deja şi un premiu pt. cea mai bună proză scurtă,”Calul”, acordat de revista literară locală -- „Porto Franco”, prozatorul Dimitrie Lupu, cu aproape 10 cărţi tipărite, – are Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Galaţi-Brăila, pentru cartea „Grădină cu Venus”, iar subsemnata, Premiul Centrului Cultural „Dunărea de jos”, pentru volumul de versuri „A doua întoarcere din `Nam”. Cum se vede sunt instituţii principale, distincte, de cultură, ale Galaţiului. Nu a contat că facem parte din vreo grupare literară.
Cred că …or fi fost strugurii prea acri şi poama prea sus, de se vorbeşte anapoda.

6. Ce rol joacă cenaclul în drumul dvs. de scriitor?

Pentru mine a veni în acest cerc literar este o plăcere, cât şi o îndurare. O îndurare zic, fiindcă mă provoacă să nu îmi devin mie însămi suficientă, şi o plăcere, fiindcă ascultând din creaţiile literare al colegilor mei, mă îmbogăţesc cu ceva din frumuseţea sufletului lor.

7. Există un pericol pentru fiecare scriitor – autopastişarea, atunci când nu mai este autentic şi tinde să se repete, cum credeţi că poate fi evitat, dacă poate fi?

Dacă ai ochi să te miri în fiece clipă în faţa vieţii şi eşti umil în faţa a Marii Creaţii, nu te poţi autopastişa!

8. În multe domenii există şi îşi întinde tentaculele pupincurismul, literatura este la adăpost de acest animal mitic?

Pupincurismul şi gerontofilia, ca exerciţiu al non valorii, sunt la mare ţinută : admiri şi lauzi necondiţionat pe cei care ocupă funcţii cheie în Cultură, publici la editurile lor particulare, să le umfli buzunarele, iar ei la contrapartidă îţi fac reclamă la alţi trepăduşi ca ei, şi aşa se face că auzi peste noapte de câte unul, pe care îl dă afară din cultură şi viaţă vocabularul, vorba deşucheată şi gestul spurcat de a sări la propriu! în poala scriitorilor români, stabiliţi în Vest.

9. Care ar fi portretul unui artist după părerea dvs.?

Portretul unui artist îl poate face o pasăre, care trăieşte în afara coliviei, şi în apropierea lui. Dar câte păsări din acestea ai văzut tu?