Interviu cu Ioana Citta Baciu, actriţă la Teatrul Dramatic Fani Tardini. Până să vină la Galaţi în 1971, a mai trăit pe scenele din Bârlad, Brăila, Târgu Mureş, Piteşti.
1. Ce este acel ceva care te face actor, acel element fără de care nu ai putea fi? (firescul, empatia, sinceritatea?)
Dacă timp de mii de ani – de la teatrul antic până în prezent – nimeni n-a putut să spună ce este acel „ceva”, cum aş putea să-l definesc eu? Firescul, empatia, sinceritatea? Astea le poţi găsi la toţi oamenii! Fără să fie actori! Şi atunci? De unde acel „har” care te face să te transformi în fiecare seară, să te dăruieşti şi să dăruieşti tot ce e mai bun în sufletul şi fiinţa ta.
2. Scriitorul, pictorul, sculptorul pot tăia, pot spune „pauză”, iar spectatorul primeşte produsul finit. Actorul lansează opera în chiar momentul conceperii, fiind el însuşi operă de artă în imediatul său, e greu să cobori în abisul fiinţei tale şi să dai, pe loc, la ora 19.00, artă?
În decursul anilor, am fost întrebată cum reuşesc să învăţ textul. De parcă singura dificultate asta ar fi! Actorul învaţă textul, apoi se urcă pe scenă şi joacă rolul. Nimic mai fals. Nu se ştie că asemenea celorlalţi artişti, actorul depune o muncă chinuitoare de luni de zile. Asemeni sculptorului care începe prin a face nenumărate schiţe şi desene şi abia după ce s-a cristalizat imaginea pe care simte că o poate smulge pietrei, începe etapa cumplit de grea de modelare a pietrei!
Cred că munca actorului e asemeni celei a sculptorului! Cizelează fiecare cuvânt, fiecare frază, fiecare gest şi mişcare, tot căutând să fie cât mai aproape de personajul creat de autor! Iar în seara premierei – pentru că trebuie să vină şi această seară – trăieşti cu senzaţia, sau chiar convingerea, că mai aveai mult de lucrat, de cizelat, de perfecţionat! Munca, aşadar, continuă. În toate spectacolele continui să găseşti nuanţe noi, emoţii noi. La ora 19.00 nu vii la teatru ca un funcţionar la slujbă (sunt şi din aceştia), ci cu mult înainte ca să poţi, în linişte, să te cufunzi în starea personajului pe care-l interpretezi, să devii cu adevărat „el” sau „ea” pe care publicul vine să-l vadă!
3. Este artistul un om mai însingurat decât ceilalţi, şi dacă da – de ce credeţi?
Nu are nici o legătură. În afara scenei suntem oameni obişnuiţi, fiecare cu temperamentul şi caracterul său.
4. Presupun că în teatru, ca şi în alte domenii, este necesară existenţa unui maestru. Orice maestru poate avea orice discipol şi viceversa, poţi să-l alegi ca la alimentară dintr-o paletă mai largă de opţiuni, sau ţine de o anumită armonie a construcţiilor interioare?
Eu personal nu am avut, nu am, şi cu atât mai mult, nu voi avea nici un „maestru”! Sigur că am admirat actori şi le-am urmărit creaţiile în decursul anilor şi poate m-au influenţat indirect, sigur că mari actori mi-au dat câte un sfat pentru care le sunt recunoscătoare şi acum când au trecut în lumea umbrelor, regizori care au descoperit şi au scos la iveală valenţe de care nici eu nu ştiam, dar un „maestru”, nu! Ar însemna să-l copiezi, şi orice copie – cât de perfectă – tot copie rămâne.
5. V-aţi gândit vreodată să faceţi altceva?
Da, în momentele de disperare!
6.Ce părere aveţi despre starea actuală a teatrului românesc?
Mă întristează atât de mult această întrebare încât prefer să mă abţin să răspund.
7. Despre tânăra generaţie de actori?
Suntem un popor talentat! Avem tineri plini de talent dar care îşi închipuie că dacă au absolvit o şcoală de teatru, şi mai au şi „masterat”, ştiu tot, nu mai au de învăţat nimic, sunt geniali! Profesia asta, nebunia asta, se învaţă cu adevărat numai pe scenă, furând meseria şi de la cei buni, ca şi de la cei mai puţin dotaţi, fiind conştient că niciodată nu ştii suficient. E o degradare a artei!
8. Rolul vieţii dumneavoastră, cel care vă reprezintă şi vă exprimă cel mai mult, care este?
Cel pe care nu l-am jucat încă!
9. Ce v-a ţinut, şi vă ţine, în viaţă?
Teatrul şi fiul meu!
a consemnat Nicoleta Onofrei
2. Scriitorul, pictorul, sculptorul pot tăia, pot spune „pauză”, iar spectatorul primeşte produsul finit. Actorul lansează opera în chiar momentul conceperii, fiind el însuşi operă de artă în imediatul său, e greu să cobori în abisul fiinţei tale şi să dai, pe loc, la ora 19.00, artă?
În decursul anilor, am fost întrebată cum reuşesc să învăţ textul. De parcă singura dificultate asta ar fi! Actorul învaţă textul, apoi se urcă pe scenă şi joacă rolul. Nimic mai fals. Nu se ştie că asemenea celorlalţi artişti, actorul depune o muncă chinuitoare de luni de zile. Asemeni sculptorului care începe prin a face nenumărate schiţe şi desene şi abia după ce s-a cristalizat imaginea pe care simte că o poate smulge pietrei, începe etapa cumplit de grea de modelare a pietrei!
Cred că munca actorului e asemeni celei a sculptorului! Cizelează fiecare cuvânt, fiecare frază, fiecare gest şi mişcare, tot căutând să fie cât mai aproape de personajul creat de autor! Iar în seara premierei – pentru că trebuie să vină şi această seară – trăieşti cu senzaţia, sau chiar convingerea, că mai aveai mult de lucrat, de cizelat, de perfecţionat! Munca, aşadar, continuă. În toate spectacolele continui să găseşti nuanţe noi, emoţii noi. La ora 19.00 nu vii la teatru ca un funcţionar la slujbă (sunt şi din aceştia), ci cu mult înainte ca să poţi, în linişte, să te cufunzi în starea personajului pe care-l interpretezi, să devii cu adevărat „el” sau „ea” pe care publicul vine să-l vadă!
3. Este artistul un om mai însingurat decât ceilalţi, şi dacă da – de ce credeţi?
Nu are nici o legătură. În afara scenei suntem oameni obişnuiţi, fiecare cu temperamentul şi caracterul său.
4. Presupun că în teatru, ca şi în alte domenii, este necesară existenţa unui maestru. Orice maestru poate avea orice discipol şi viceversa, poţi să-l alegi ca la alimentară dintr-o paletă mai largă de opţiuni, sau ţine de o anumită armonie a construcţiilor interioare?
Eu personal nu am avut, nu am, şi cu atât mai mult, nu voi avea nici un „maestru”! Sigur că am admirat actori şi le-am urmărit creaţiile în decursul anilor şi poate m-au influenţat indirect, sigur că mari actori mi-au dat câte un sfat pentru care le sunt recunoscătoare şi acum când au trecut în lumea umbrelor, regizori care au descoperit şi au scos la iveală valenţe de care nici eu nu ştiam, dar un „maestru”, nu! Ar însemna să-l copiezi, şi orice copie – cât de perfectă – tot copie rămâne.
5. V-aţi gândit vreodată să faceţi altceva?
Da, în momentele de disperare!
6.Ce părere aveţi despre starea actuală a teatrului românesc?
Mă întristează atât de mult această întrebare încât prefer să mă abţin să răspund.
7. Despre tânăra generaţie de actori?
Suntem un popor talentat! Avem tineri plini de talent dar care îşi închipuie că dacă au absolvit o şcoală de teatru, şi mai au şi „masterat”, ştiu tot, nu mai au de învăţat nimic, sunt geniali! Profesia asta, nebunia asta, se învaţă cu adevărat numai pe scenă, furând meseria şi de la cei buni, ca şi de la cei mai puţin dotaţi, fiind conştient că niciodată nu ştii suficient. E o degradare a artei!
8. Rolul vieţii dumneavoastră, cel care vă reprezintă şi vă exprimă cel mai mult, care este?
Cel pe care nu l-am jucat încă!
9. Ce v-a ţinut, şi vă ţine, în viaţă?
Teatrul şi fiul meu!
a consemnat Nicoleta Onofrei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu