lectură Sabina Penciu

1
mi-aş petrece o noapte întreagă plimbându-mă pe străzile pustii, neumblate ale oraşului-fantomă ce şi-a pierdut demult strălucirea. felinarele sunt oarbe. întunericul e de nepătruns, e viu, arde; îmi arde răsuflarea. dar e linişte. e bine.

m-aş retrage bucuroasă într-o cameră cu pereţi nemărginiţi, vopsiţi în nuanţele obscurităţii. mi-aş aşeza trupul neputincios pe saltele foşnite de insecte nesemnificative,... aşa aş sta, s-aud liniştea, iar uneori s-aud paşii gândacilor infometaţi.
aşa aş dormi, lângă cele mai firave fiinţe din lumea asta...
astfel mă simt,ca ele.

aş sta-n leagănul păpuşilor cârpite de mama. păpuşile-mi erau tovarăşe. nu vorbeau, dar erau martorii bucuriei mele. leagănul învie trecutul. acesta era locul unde se întâlneau păpuşile şi vorbeau despre viaţa lor nefericită, când afară ploua, iar eu nu aveam voie să ies din casă. dar le auzeam plânsul. el a vuit în mintea mea de copil pân-am crescut mai mare, iar mama n-a stiut niciodată.

m-am jucat de-a v-aţi ascunselea şi iată că, în cele din urmă, singurătatea m-a găsit prima. nici n-a fost nevoie să îmbătrânesc. mama a plecat de mai bine de şase ani, şi-n urma ei a lăsat un spaţiu de neînlocuit.


e clar că nu mi-am revenit, dar în singurătate regăsesc pacea interioară, surâsul mamei, zâmbetul ei frumos şi armonia de altădată... pentru că toate amintirile mele plăcute, sunt prizoniere ale acelei vârste.


2

Microoamenii.
Cine sunt ei?!
Sunt oamenii cu cea mai mare inimă, dar sunt fiinţe atât de mici, încât ura nu poate să pătrundă.
Îi văd mereu pe străzi, prin parcuri, singuri, agitaţi, căutând cu disperare să se agaţe de... macrooameni. O disperare plecată din dorinţa de a-i salva.
Dar macrooamenii trec pe lângă ei, uneori nimicindu-le trupurile mici,osoase...macroignoranţa Unii micro îşi ating scopul, alţii pur şi simplu mor.Şi când un microom moare, un fragment de dragoste dispare. Pentru că inima macrooamenilor este cea mai mică, puţin din cei care îşi ating scopul reuşesc să supravieţuiască.
Cine sunt ei?!
Sunt cei ce se sacrifică.


3
ce-ar fi ca într-o zi, oamenii să-şi lase zâmbetele şi cuvintele pe trupul meu, ochii închişi cu genele smulse şi să mă privească soarele, să devin lumina în care ticăie cuvintele. şi dacă mi-ar desena două sfori subţiri prinse de mameloane şi cuvintele suspendate să-şi învingă inerţia? ele ar coborî pe coastele mele reliefate şi-ar dispărea cine ştie unde, pe sub piele.

în singurătate sunt eu şi cu teama de-a mai fi. acum sunt cu tine, cu voi, fără eul dublat, fără iluzii, doar în ticăitul cuvintelor şi într-un permanent poem.


4
respir prin plamânii tăi
aerul îmbibat în spirt îmi amintește de
somnul meu prelungit în salonul dezolant
de la spital,unde chiuveta era mereu mânjită de expresii grave,
lăsate de seringă

văd prin ochii tăi
lumea văzută prin ei e halucinantă
orizontul e ambiguu,îmi observ doar picioarele reci și dezvelite ca niște pietre,
niște pietre învelite în fâșii de valuri
toate lamentându-se aceluiași mal

am simțurile tale,le am pe toate
tu trăiești undeva în străfundurile mele
am făcut din tine lumina caldă,domoală
cusută direct pe inimă...
așa nu ne vom despărți niciodată

5

Seară de vară -

ochi înveșmântați în crepuscul
buze mușcate de-un oarecare zefir
cer pistruiat în ace de argint.