Anticamera (proză experiment)

Oraşul măreţ se-ngrămădi într-o singură casă. Pe furiş, îndrăznea vreo careva să se apropie de ferestrele topite pentru a se zgâi la peisajul monstruos, încolăcit în jurul unui soare, ce era de-acum vastul pământ. Unul câte unul, inspira, expira, inspira, expira şi funinginea incendiului pufnea din nările rănite de căldură. Se întrebau cât o să mai ţină măcelul. Aşteptau răspuns din interiorul lor şi nimic nu părea să se iţească din amalgamul de neputinţă. Cineva se prăbuşise în genunchi, îşi lipi fruntea de podea şi, în sughiţurile plânsului, îngăima o rugăciune. Altcineva se apropiase de pereţi şi începu să cojească varul, mişcându-şi frenetic buzele ca şi când ar fi vrut să-i îngâne necazul. Restul lumii asmuţi în jurul unei mese rotunde, cu palmele ridicate spre tavan chemându-şi morţii, cerându-le o cheie pentru dezlegarea cataclismului enigmatic. Abajurul unei lămpi, care ascundea non-esteticul becurilor, scânteiase în câteva firişoare de fum şi apoi se aprinse ca o făclie, perturbând întreaga monotonie a încăperii. Impacientaţi, s-au grăbit să oprească extinderea flăcărilor. Atunci ştiuseră că de fapt, hainele lor, de multă vreme, ardeau mocnit, topindu-le corpul, iar reminescenţele se prăbuşeau într-o nouă temniţă.
Femeia se apropiase de marginea drumului, unde pustiul morţii se aşezase în rugină peste cele câteva cruci negre înflorate de coroane. Podoabele din plastic atrăgeau incandescenţa soarelui. La început mângâiase, plăpând, metalul, în a cărui eternitate se aciuase deşertăciunea unei scurte vieţi. Se simţea ca şi când prin a ei bătrâneţe, prin straiele ponosite, prin baticul cârpit ici-colo, furase toată existenţa fiilor. Acum, în suzeranitatea morţii, lugubrul părea că-şi zideşte un colos al stricăciunii. Îngenunchiase înaintea gărduţului părăginit şi asculta cum bolizii se strivesc de marginea şanţului în zbierete, în fiare pocnind şi zdrelind, de timpuriu, efemerul omenesc. Schiţa un gest de autoapărare, retrăgându-se spre răceala odraslelor sale, îşi umezi degetele în lacrimi, le ştergea de cruci şi apoi, scoţându-şi dintr-o crăpătură a fustei o bucată de cretă, începu să scrijelească numele lor – a celor mulţi şi morţi. Se înălţă, se apropie de un pâlc de buruieni îmbobocite şi, rupând un mănunchi, îl azvârli spre liniştea dintotdeauna.
Zgâriau cu forţă grilajul de la porţile temniţelor, urlând necontenit că e nedrept, că e ne-demn, că e inuman ce li se întâmplă. Unde era acel Dumnezeu al cerului care să-i asculte, să-i ţină sub oblăduirea sa. Murise concomitent cu cerul învălmăşit în asupritoarea cale lactee ce-l strângea, expunându-l golului infinit. Acum deasupra lor nu se întindea decât o paiaţă a cosmosului de odinioară. Mizeria cobora suplă din ciobiturile cărămizilor, se dezechilibra, şi se zdrobi de pământul impregnat în sânge, se înmuia la picioarele lor, dând naştere unei noi vieţi, care avea să-i înhaţe, hăpăind uman din umanul lor. Caverna devenea o singură voce, solitară, pietrificată în gangrene, lăsând să se înţeleagă că nişte trupuri suferinde, amprentate de incendiu, nu vor reuşi vreodată să facă faţă foametei. La un moment dat, ecoul nu rămase decât un zadarnic fluierat, asurzenia sa devorând încăperile şi coridoarele peşterii. O lumină a reapărut în drumul pierzaniei. Ochii li s-au împleticit în ea. Era un miraj nevinovat în urma căruia se târa umbra trecutului muribund. Ştiuseră că mai aveau o unică şansă şi atunci, profitând de o singură soluţie reliefată în minţile năucite, începuseră să-şi smulgă părţi din trup şi să le zvârle dincolo de îngrăditura destinului. Niciun hohot nu izbutise să se scurgă din limbile însetate, niciun murmur al suflării nu le trăda prezenţa. Ce fel de suflete mai erau acelea?
Cu paşi mici se apropiase de autoturismele fumegânde şi, tăind creta de învelişurile lor, femeia se îndrepta spre sat. Acolo nu o aştepta nimeni. Doar imensul său conac, înveşmântat în ornamente nerecondiţionate, îi mai suporta răutatea exterioară. Frăgezindu-şi gândurile, rozându-şi fiinţa, îşi imagina ce ar fi însemnat ea în această moarte, unde să nu apară tumultul înstrăinării. Îşi privi palmele. La alţii erau scobite de linii misterioase, la ea erau plate. Sfidase de multe ori nemurirea ce-i întinsese capcane. A reuşit s-o îndepărteze din viaţa sa, s-o gonească de pe caldarâmul propriilor zori. Neconştientizând automatismul, deschise o altă poartă, pătrunzând într-o grădină întinsă dincolo de coline, unde se zbenguiau o droaie de copii. Ţinute în laţuri nu erau decât odraslele sale. Privirea, scrutată de jurul împrejurul acestui paradis pierdut, încremeni. Se repezi spre gloata neînvinsă. Gena îi chema pe prunci la sânul mamei sale. Mama lor îi îndepărta. Se regăsise pe o colină. Mică, înfăşurată într-o rochiţă brăzdată de volănaşe, cu părul măsliniu zdruncinat de adierea acelui vânt primăvăratic, voia să se arunce. Îşi luă elan, iar bătrâna, cioplită în riduri, schimonosindu-se, se avântă spre urganul existenţei feciorelnice. Îşi pogorî privirea în acea imensitate. Zbieră: “Ahile al meu, unde ţi-e drumul?” Guturaiul şi tremurul îşi şopteau incantaţia distructivă. Distrasă de la ecoul trecutului blazat, ştiuse că în acea după-amiază trăise printre ultimele morţi.
Ce să-i faci atunci când viciul veacului se prăbuşeşte în şipotul ce anulează entităţile acestui tărâm? Nelămurirea îi străpungea pe indivizii scăpaţi din subterfugiul spiritual. Omiseseră să-şi ia cu ei perenitatea. Nu le trebuia la nimic într-o epocă atât de conchisă. Închistaţi, planau, mai plini de vremelnicie ca niciodată, de o parte şi de alta a coridoarelor. Procedeul de a deveni fantasme fusese dur, însă a meritat. Stăpânirea era la picioarele lor. S-au încrustat într-un zid, purtându-şi crucea feericului atât de dorit şi, descleştându-şi buzele, au început să gângurească.


de Radu Dragomir