„Un text este atât de bun, pe cât de bun este cititorul lui”

Interviu cu prozatorul Ion Avram

Nicoleta Onofrei: Când şi cum aţi început să scrieţi?

Ion Avram: Mă bucur că aţi început cu o întrebare, relativ, uşoară... Eram elev în clasa a şasea sau a şaptea la Cudalbi. Unchiul meu Vasile era în armată şi soţia lui, mătuşa Sevastiţa, m-a rugat s-o ajut să scrie nişte amintiri. Amintirile erau un fel de a scrie, în versuri, diferite chestii în legătură cu diferite chestii... de-ale vieţii de zi cu zi, de-ale sufletului... aşa era tradiţia, obiceiul – o strofă, două într-o scrisoare. Mi-amintesc că m-am dat deştept şi-am scris toată scrisoarea în versuri, încât mătuşa mea a mai completat scrisoarea pe ici, pe colo, într-o autentică şi impecabilă proză, cu de-ale ei – de exemplu: - Dragă Lică, să ştii că am vorbit cu taica şi mi-a spus că vorba rămâne vorbă şi, când te-ntorci, ne dă plugul şi vaca cu viţel cu tot. Şi-acum ne-ar da-o, da’ ce să fac eu cu ele, dacă tu eşti în armată?... Scriam de genul: Vaca-i grasă şi frumoasă/ te aştept să vii acasă!, sau: Frunză verde foi de nuc/ Să-ţi spun şi despre Tuluc... Tuluc fiind câinele mare, negru şi rău – adică, harnic. La Bucureşti – căci acolo făcea armata unchiul Vasile – mai aveam un unchi Simion – Dumnezeu să-l odihnească în pace! – mare iubitor de Maica Domnului, de Eminescu şi de literatură. A citit şi el scrisoarea, mi-a trimis un exemplar de Topârceanu, cu poze, şi m-a încurajat să scriu – că aş avea, cică, talent de poet. Bunica – atâta i-a trebuit: Dacă nen’tu Simi a scris să scrii – că ai, cum spune el, talint de poet – înseamnă că aşa este. Lasă zbenguiala! Ia şi scrie poezii! Apoi, au fost gazetele de perete de la şcoală, revistele – la liceu, cenaclurile... versuri, rime, rime, versuri... o întreagă proză a vieţii - ca să zic aşa...

N.O.: Aţi început cu poezie, aţi citit în cenaclu, vi s-a spus că nu este poezie sau că nu este de ajuns, v-aţi lăsat de scris pentru a vă apuca mai târziu de proză. Cât de mult contează primul contact cu un cenaclu sau cu un public de specialitate şi cum a fost acest prim contact pentru dumneavoastră?

I.A.: Ca mai toţi prozatorii, am început cu poezie – mai bine-zis, versificaţii, la început...; am citit în mai multe cenacluri: Cenaclul Calistrat Hogaş din Tecuci – ca liceean, Cenaclul Moldavia şi Cenaclul Junimea din Iaşi – ca student, cenaclul gălăţean Fluviu şi, evident, Cenaclul Noduri şi Semne... Am început cu poezia, dar un anume ceva care ţinea de rigoarea formei sau, poate, de tentaţia epicului, m-a îndepărtat de poezie, în forma ei consacrată şi, evident, de poeţii momentului, care nu s-au sfiit să mă sfârtece în direct sau pe la colţuri – ceea ce m-a izolat, oarecum, de lumea literară, dar m-a şi înverşunat, şi am hotărât să trec la proză, convins fiind că proza are ungherele ei în care poezia, simţirea poetică se pot cuibări fără doar şi poate.

N.O.: Cât a durat pauza de scris şi la ce vârstă v-aţi orientat spre proză?

I.A.: Nu a existat o pauză de scris. Am trecut, pur şi simplu, de la poezie la proză şi am scris fără să trag clopotele, cum se spune, iar după patru sau cinci ani de încercări şi căutări şi aşezări, s-a adunat un teanc de manuscrise pe care am început, cu timiditate, să le prezint unor prieteni de breaslă care m-au sfătuit să continui şi, eventual, să încerc să le public.

N.O.: Ce importanţă au copilăria şi viaţa la ţară pentru dumneavoastră ca scriitor?

I.A.: Copilăria şi viaţa la ţară...

În ceea ce mă priveşte, aş putea-o numi baza mea iniţială de date sau sursă/izvor sau cadru de referinţă când, pe parcursul existenţei, vine vorba de sinceritatea şi de forţa trăirii, de curăţenia sentimentelor, de bogăţia imaginaţiei, de capacitatea de a visa, de arhetipalitatea unor personaje sau a unor situaţii etc.

N.O.: Sunt multe momente de aşteptare în proza dumneavoastră, de chemare acasa, dumneavoastră ce aşteptaţi sau ce chemaţi? Vă simţiţi departe de casă? Când vă simţiţi acasă, vă simţiţi vreodată?

I.A.: Între aşteptare şi chemare există, în genere, o relaţie intrinsecă întreţinută de ceea ce românul numeşte dor: Ca orice plecat de acasă - din sat, în cazul meu – am suportat greu tarele dezrădăcinării, simţindu-mă, adesea, un biet surogat de ţăran ce-şi vântură nostalgia şi dorul de colo-colo prin spaţiul citadin rece şi străin. Dar timpul uzează, erodează, transformă... Astăzi, mă simt citadinizat până în măduva oaselor, cum se spune. Doar dorul şi nostalgia mă mai cheamă, uneori, scâncind şi, desigur – lesă întinsă – memoria mă trage vibrând înapoi în satul de odinioară.

N.O.: Regretaţi ceva?

I.A.: Regret timpul pierdut în toate felurile de pierdere întâmplate.

N.O.: În scrierile cui vă regăsiţi, ce autor vă face să palpitaţi şi vă inspiră?

I.A.: Mă regăsesc în Marin Preda şi Zaharia Stancu, mă uimeşte Faulkner, mă sperie Dostoievski, mă inspiră Shakespeare, mă încurajează Cervantes, mă face să palpit Asturias etc., etc.

N.O.: Ce face ca un text să fie bun, ce căutaţi într-un text?

I.A.: Un text este atât de bun, pe cât de bun este cititorul lui. Ca scriitor, visez un cititor cu mintea şi cu inima călare pe text, un cititor care, când citeşte, să chiuie sau să dea cu pumnul în masă strigând: Asta este! Nu caut ceva anume în text şi nici nu caut textul... am senzaţia că textul mă caută. Rareori am scris când mi-am propus – şi-atunci, cu dificultate.

N.O.: Ce v-a făcut şi vă face să continuaţi cu regularitate activitatea dumneavoastră de la cenaclu, când mulţi au renunţat?

I.A.: Nevoia de comunicare şi de confruntare, dar şi convingerea că, acolo unde se adună mai mulţi în numele literaturii, vine sau va veni şi literatura. Aşa cum ne-am bucurat noi că am găsit un grup sau altul în care să ne exprimăm în legătură cu chemarea întru ale scrisului, aşa se vor bucura şi alţii când vor veni şi ne vor găsi acasă, adică la Viaţa Liberă, în fiecare seară de vineri. Avem o uşă la care se poate bate şi care, încă, se deschide. Nu-mi pot imagina această uşă încuiată.

N.A.: Unde este Cenaclul Noduri şi Semne - cenaclul pe care îl conduceţi -, la ce nivel, făcând o comparaţie cu ce a fost în ’90 şi apoi la începutul lui 2000, acum 10 ani?

I.A.: Cenaclul Noduri şi Semne este în 2011. A fost şi în '90, a fost şi în 2000. Este, deci, viu, trăind din ce în ce mai intens – şi asta, datorită, în primul rând, tinerilor care, în ciuda unor păreri mai mult sau mai puţin consacrate/avenite privind apucăturile neortodoxe ale noii generaţii, se dovedesc a fi iubitori de literatură, unii, chiar talentaţi, consecvenţi şi dornici de a ieşi la rampă. Într-adevăr, în timp ce unii vin, alţii pleacă. Din cei plecaţi, unii se reîntorc când vor, când pot. Alţii – nu mai vor sau nu mai pot. Stă în firea lucrurilor... Important este că mişcarea există aici, la Dunărea de Jos, şi că s-a auzit de ea şi pe alte meleaguri. Aş mai adăuga că, aşa cum stau lucrurile, cenaclul poate exista prin sine, nu are nevoie de un dirijor anume, oricare dintre membrii săi poate avea iniţiativă organizatorică – şi asta, cred că-i asigură continuitate, existenţă.

N.O.: Ce vă oboseşte şi ce vă supără cel mai mult, în genere?

I.A.: Mă oboseşte vorba lungă şi goală şi mă supără impostura şi oportunismul întru ale literaturii şi nu numai.