Între bărbați
Avocatul purta costum în carouri mici, o cămașă foarte albă descheiată la nasturele de sus și pantofi sport, ușori, agreabili.
O mână dreaptă, și-o adăpostise în buzunarul pantalonilor. Băiatul ședea ghemuit la picioarele lui, pe banca lungă, îngustă și demodată.
-Nu, zise băiatul, nu.
În vocea mică încrâncenarea și chinul se adunaseră în proporții egale. Așa aveau să rămână până la sfârșitul convorbirii.
-Ce nu?
-Nu fac eu asta.
-Nu?
-Nu.
Băiatul privi prin fereastra deschisă un timp. Își orândui argumentele ca la bară. În
castanii bătrâni de pe stradă vrăbiile începuseră a se potoli, înfrânte de căldură. “Și-i abia zece”, gândi.
-Dacă nu mă asculți mama ta o să plângă, o să plângă mult.
-Mereu plânge ea.
-Și tu vrei să plângă?
-Nu vreau, da’ ea-i gata să plângă din orice.
-Plânge pentru că tata nu se poartă frumos cu ea, o ceartă și o bate mereu.
Băiatul își trage capul și mai mult între umeri. Palmele mici se încleștaseră de marginea
băncii susținându-i echilibrul fragil. Sub bancă pipăiau orbi stinghia de întărire.
-Pe mine mă bate tata, nu pe ea.
-Dacă m-ai asculta nu te-ar mai bate.
Palma se extrase din buzunarul în carouri mici și poposi moale pe creștetul copilului. Teneșii încleștară stinghia din ambele părți.
-Mai bine să mă bată pe mine decât pe ea.
-Ții mult la mama ta ?
-Nu, tata ține mai mult.
-Tu nu ții la ea ?
-Țin da’ nu ca tata.
-La tata ții tu mai mult?
-N-are el nevoie.
-Atunci de ce nu vrei să o ajuți pe mama ?
Teneșii scăpară stinghia. Ori stinghia zvâcnise pe neașteptate dintre ei. Băiatul se clătină, gata să alunece de pe bancă, dar palma aceea mare îl prinse la timp.
-Era să pic în nas.
Bărbatul dădu să mângâie încă o dată creștetul copilului, dar își opri gestul la jumătate. Își puse din nou palma în buzunar.
-Nu te pot ajuta dacă nu-mi răspunzi.
-Nu vreau să mă ajuți tu.
-De ce nu vrei să o ajutăm amândoi pe mama ?
- Eu o ajut.
-Și eu vreau să o ajut.
-Mnțț.
-Mama nu ți-a spus că vreau să o ajut ?
-Mi-a zis.
-Păi vezi !?
-Mnțț.
-De ce nu vrei să mă crezi ?
Mâinile mici se albiră pe marginea băncii. Teneșii porniră din nou în căutarea stinghiei de întărire. ‘‘La întrebarea asta nu răspund’’, spunea întreg corpul ghemuit al băiatului. “Nu răspund!”
Bărbatul își scoase palma din buzunar, însă nu știu ce să facă cu ea și-o puse înapoi, la adăpost. Numai palma dreaptă îl necăjea. Stânga atârna liberă și cuminte pe lângă corp, în văzul tuturor, fără un dram de sfială. La fel proceda și creștetul copilului; se expunea fără sfială cu îndărătnicie chiar.
-Împotrivirea ta e logică, zise avocatul.
Probabil uitase că se adresează unui copil. Poate se și enervase puțin.
-Nu înțeleg de ce te opui, doar i-am cerut să minți pentru a-ți înfunda tatăl. Ai duce-o mult mai bine fără el, n-o să te mai certe nimeni și nici n-o să te mai bată. Ce-o fi în capul tău ?
Teneșii prinseră stinghia din ambele părți și o ținură bine. Stângul se rosese puțin în talpă și degetul mare putea zări o geană de lumină. Poate zărea și o bucățică de stinghie dacă se forța puțin.
Nu, stinghia nu se zărea deloc.
-Mă bate el da’ eu știu că ține la mine și-i pare rău că mă bate. Îi supărat și el. Și nici nu mă bate tare ;o palmă, două acolo când întârzie ea în oraș cu tine.
Dimitrie Lupu
@Texte culese și selectate de Simona Toma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu