Interviu cu pictorul Sterică Bădălan
Sterică Bădălan s-a născut pe 27 mai 1955, în localitatea Pisica, din judeţul Tulcea. Este membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din România din 1999. A avut 11 expoziţii de grup, 27 naţionale şi internaţionale. Expoziţii individuale a prezentat la Ploieşti (2007) şi Brăila (2008). De asemenea, a participat la Taberele de creaţie de la Măcin (2006), Ostrov (2008) şi Celic-Dere (2009), a expus la Salonul Naţional de Artă de la Bucureşti (2006), Bienala Artelor "Ion Andreescu" (Buzău, 2006), Saloanele Moldovei Bacău-Chişinău (2007, 2009), Bienala Artelor "Cezar Ivănescu" (Galaţi, 2009), Concursul Naţional "N. Tonitza" (Bârlad, 2007). A obţinut premiul I la Concursul Naţional de Pictură Tulcea (2003) şi premiul IV la Concursul Naţional de Pictură Cîmpina (2009).
Sterică Bădălan s-a născut pe 27 mai 1955, în localitatea Pisica, din judeţul Tulcea. Este membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din România din 1999. A avut 11 expoziţii de grup, 27 naţionale şi internaţionale. Expoziţii individuale a prezentat la Ploieşti (2007) şi Brăila (2008). De asemenea, a participat la Taberele de creaţie de la Măcin (2006), Ostrov (2008) şi Celic-Dere (2009), a expus la Salonul Naţional de Artă de la Bucureşti (2006), Bienala Artelor "Ion Andreescu" (Buzău, 2006), Saloanele Moldovei Bacău-Chişinău (2007, 2009), Bienala Artelor "Cezar Ivănescu" (Galaţi, 2009), Concursul Naţional "N. Tonitza" (Bârlad, 2007). A obţinut premiul I la Concursul Naţional de Pictură Tulcea (2003) şi premiul IV la Concursul Naţional de Pictură Cîmpina (2009).
Reporter: Contează dacă e pictură sau altă artă?
Sterică Bădălan: Artele în general, arta vizuală în special, pictura în ceea ce mă priveşte, având un limbaj universal, fără a necesita traducerea ei nici lingvistică, nici explicativă, nu pot conta decât în sens pozitiv asupra cursului vieţii, fiind modul cel mai paşnic de comunicare între diversele culturi ale omenirii. Artiştii nu au făcut rău niciodată nimănui, dimpotrivă, prin creaţiile lor au încercat să aducă un plus de bunătate, de frumuseţe, de spiritualitate în viaţa cetăţii. Important, însă, este ca demersul artistic să fie însoţit de un înalt nivel de profesionalism, să reprezinte cât mai bine tradiţia şi valorile culturii căreia îi aparţii, să poţi deveni la un moment dat un bun "ambasador" al poporului tău.
R.: De ce faceţi artă?
S.B.: Pictura este modul esenţial al existenţei mele. Justificarea eului meu. Pictez cum respir, nu exagerez cu nimic. Orientarea către artă o datorez profesorului meu, pictorul Nicolae Spirescu în al cărui atelier am deschis ochii asupra primelor lucrări de pictură, care m-au fascinat pe loc şi când am conştientizat asupra drumului ce aveam de urmat şi când s-a născut în mine dorinţa de a deveni artist, de a ajunge "cel puţin" un Van Gogh. Ulterior pretenţiile s-au mai diluat. Cred foarte mult în ceea ce fac şi asta îmi dă curaj să merg mai departe.
R.: Unde sunteţi când pictaţi, vă puteţi localiza?
S.B.: Când pictez mă pot imagina atât ca loc, dar şi ca timp, în mod diferit, în funcţie de subiectul lucrării, de temă, de mesaj. Pornesc întotdeauna de la realitate, fie ea imediată sau depozitată într-un sertăraş al memoriei, de la crochiurile cu încărcătura lor emoţională la amintirile unor imagini pe care timpul nu le-a putut şterge. În ultima vreme am participat la multe tabere chiar internaţionale, experienţe de fiecare dată irepetabile şi de mare impact a evoluţiei artistice, unde "şedinţele de peisaj" m-au întors la dragostea dintâi: fascinaţia naturii, notaţiile spontane din teren materializându-se în lucrările mai elaborate de mai târziu în atelier.
R.: Cum e în momentele când nu pictaţi ?
S.B.: Fac parte din acei artişti care au un adevărat cult pentru atelier. Pentru mine atelierul, fie că a fost în centrul Galaţiului la km 0, fie că e de câţiva ani la Vânători, a constituit elementul primordial în toată întreprinderea şi demersul pe care mi le-am asumat. Cred că şi atunci când nu pictezi, prezenţa în atelier nu poate fi decât benefică dacă nu chiar obligatorie pentru viitoarele lucrări. Fiind un artist liber profesionist se înţelege că merg zilnic la atelier şi nu oricum. O zi în care nu-mi beau cafeaua la ora 7 în atelier, ziua aceea e pierdută, numai că asta se întâmplă foarte rar.
R.: Se întâmplă des să nu puteţi picta?
S.B.: Se întâmplă să treacă şi zile fără să pictez, sunt zilele în care îmi pun în ordine lucrurile, dar şi gândurile, proiectele, când pur şi simplu îmi privesc lucrările, când mă uit într-un album, într-un catalog de expoziţie, important e că sunt "acolo". În zilele în care nu ajung la atelier sunt bolnav. Lucrul cel mai rău care mi s-ar întâmpla ar fi să nu mai pot ajunge la atelier, dar sper să nu se întâmple niciodată.
R.: V-a fost uşor să veniţi în lume şi să vă arătaţi lucrările? Cum aţi ajuns să deveniţi cunoscut?
S.B.: Confruntarea cu publicul este foarte importantă în a te afirma. Sigur că nu toţi care îţi văd lucrările au o educaţie în estetică sau istoria artei, dar în fond pictăm pentru oameni şi nu doar pentru saloanele oficiale selectate de specialişti. Pentru mine contează şi părerea omului simplu ca şi părerea specialistului. Am început să expun imediat după terminarea liceului de artă cu o frecvenţă aproape anuală fie la Librăria Centrală, la Spitalul Judeţean, la Teatrul Muzical, etc. la începuturi, fie la Galeriile UAP din Galaţi şi din ţară, chiar şi din Italia mai târziu, având un contract permanent cu consumatorul mai mult sau mai puţin de artă. În Uniunea Artiştilor Plastici am intrat mai târziu, dar la momentul acela eram deja cunoscut, eram deja un "nume". Participările la diverse Saloane Naţionale sunt foarte importante atât ca instruire, ca palmares, ca o confirmare a valorii la care ai ajuns (nominalizarea sau un premiu e un binevenit stimulent) dar şi confruntarea cu un alt public decât cel pe care deja l-ai câştigat. Pe de altă parte sunt un pictor care chiar trăieşte din pictură. Ce satisfacţie mai mare decât compensaţia materială a muncii tale de creaţie, nefiind o clipă stresat de comenzi, de tematică, de dogme sau mai ştiu eu ce.
R.: Aţi putea descrie trăirea artistică, atunci când simţiţi arta ce va să se nască?
S.B.: Nu afirm că pentru a picta îmi trebuie o stare anume. Este o necesitate, o lege aşa cum, probabil se întâmplă şi în alte domenii ale artei. Aş descrie trăire artistică întreaga desfăşurare a travaliului de la prima schiţare la ultimă pensulă care înseamnă semnătura şi care poate dura de la câteva ore la câteva luni. Este poate singurul lucru pe care nu-l pot programa: durata de execuţie a unei lucrări.
R.: În momentele de "luciditate", din afara "trăirii", preferaţi conştientul sau "extaticul"?
S.B.: În afara orelor de atelier care se prelungesc cu vernisajele de la Muzeul de Artă sau de la Galerii sunt un om cât se poate de normal, chit că nu prea mă cunosc vecinii de scară, deşi locuiesc în acelaşi bloc de peste 30 de ani (noaptea vin, noaptea plec) am o soţie care m-a înţeles întotdeauna, doi copii care sunt tot artişti plastici dar care fac cu totul altceva decât mine, am prieteni cu care mă întâlnesc, cu care discut până la urmă tot despre artă.
R.: E destulă vreodată "trăirea"?
S.B.: Dacă prin "trăire" traduc prezenţa la atelier, aceasta nu-i destulă niciodată. Sunt un om cât se poate de disciplinat, sunt un om care îmi programez cât se poate de strict timpul. Pentru că dincolo de lucrul în atelier pentru a fi prezent în cât mai multe galerii, saloane, tabere de creaţie, fără o organizare pe zile, ore nu se pot îndeplini nici acea "trăire" nici rezultatele acelei "trăiri".
R.: Ceea ce se poate considera la un moment dat trăire maximă aduce după sine, de la sine, un lucru de artă maximă?
S.B.: Pentru mine este cât se poate de clar, experienţa mi-o evidenţiază, cu cât ai o disciplină de atelier, cu cât dai totul din tine, printr-o îmbinare fericită a inspiraţiei cu lucrul efectiv, cu atât vei obţine acele lucrări care să dea maximă satisfacţie.
R.: E posibilă creaţia numai sub auspiciul inspiraţiei, lăsând la o parte exerciţiul?
S.B.: Nu poţi realiza nimic bazându-te pe inspiraţie fără o mare transpiraţie. Sigur că inspiraţia are rolul ei, dar nu fac parte din cei care stau cu mâinile încrucişate ani întregi în aşteptarea nobilei inspiraţii. Eu doar aşa am reuşit.
a consemnat Nicoleta Onofrei
Sterică Bădălan: Artele în general, arta vizuală în special, pictura în ceea ce mă priveşte, având un limbaj universal, fără a necesita traducerea ei nici lingvistică, nici explicativă, nu pot conta decât în sens pozitiv asupra cursului vieţii, fiind modul cel mai paşnic de comunicare între diversele culturi ale omenirii. Artiştii nu au făcut rău niciodată nimănui, dimpotrivă, prin creaţiile lor au încercat să aducă un plus de bunătate, de frumuseţe, de spiritualitate în viaţa cetăţii. Important, însă, este ca demersul artistic să fie însoţit de un înalt nivel de profesionalism, să reprezinte cât mai bine tradiţia şi valorile culturii căreia îi aparţii, să poţi deveni la un moment dat un bun "ambasador" al poporului tău.
R.: De ce faceţi artă?
S.B.: Pictura este modul esenţial al existenţei mele. Justificarea eului meu. Pictez cum respir, nu exagerez cu nimic. Orientarea către artă o datorez profesorului meu, pictorul Nicolae Spirescu în al cărui atelier am deschis ochii asupra primelor lucrări de pictură, care m-au fascinat pe loc şi când am conştientizat asupra drumului ce aveam de urmat şi când s-a născut în mine dorinţa de a deveni artist, de a ajunge "cel puţin" un Van Gogh. Ulterior pretenţiile s-au mai diluat. Cred foarte mult în ceea ce fac şi asta îmi dă curaj să merg mai departe.
R.: Unde sunteţi când pictaţi, vă puteţi localiza?
S.B.: Când pictez mă pot imagina atât ca loc, dar şi ca timp, în mod diferit, în funcţie de subiectul lucrării, de temă, de mesaj. Pornesc întotdeauna de la realitate, fie ea imediată sau depozitată într-un sertăraş al memoriei, de la crochiurile cu încărcătura lor emoţională la amintirile unor imagini pe care timpul nu le-a putut şterge. În ultima vreme am participat la multe tabere chiar internaţionale, experienţe de fiecare dată irepetabile şi de mare impact a evoluţiei artistice, unde "şedinţele de peisaj" m-au întors la dragostea dintâi: fascinaţia naturii, notaţiile spontane din teren materializându-se în lucrările mai elaborate de mai târziu în atelier.
R.: Cum e în momentele când nu pictaţi ?
S.B.: Fac parte din acei artişti care au un adevărat cult pentru atelier. Pentru mine atelierul, fie că a fost în centrul Galaţiului la km 0, fie că e de câţiva ani la Vânători, a constituit elementul primordial în toată întreprinderea şi demersul pe care mi le-am asumat. Cred că şi atunci când nu pictezi, prezenţa în atelier nu poate fi decât benefică dacă nu chiar obligatorie pentru viitoarele lucrări. Fiind un artist liber profesionist se înţelege că merg zilnic la atelier şi nu oricum. O zi în care nu-mi beau cafeaua la ora 7 în atelier, ziua aceea e pierdută, numai că asta se întâmplă foarte rar.
R.: Se întâmplă des să nu puteţi picta?
S.B.: Se întâmplă să treacă şi zile fără să pictez, sunt zilele în care îmi pun în ordine lucrurile, dar şi gândurile, proiectele, când pur şi simplu îmi privesc lucrările, când mă uit într-un album, într-un catalog de expoziţie, important e că sunt "acolo". În zilele în care nu ajung la atelier sunt bolnav. Lucrul cel mai rău care mi s-ar întâmpla ar fi să nu mai pot ajunge la atelier, dar sper să nu se întâmple niciodată.
R.: V-a fost uşor să veniţi în lume şi să vă arătaţi lucrările? Cum aţi ajuns să deveniţi cunoscut?
S.B.: Confruntarea cu publicul este foarte importantă în a te afirma. Sigur că nu toţi care îţi văd lucrările au o educaţie în estetică sau istoria artei, dar în fond pictăm pentru oameni şi nu doar pentru saloanele oficiale selectate de specialişti. Pentru mine contează şi părerea omului simplu ca şi părerea specialistului. Am început să expun imediat după terminarea liceului de artă cu o frecvenţă aproape anuală fie la Librăria Centrală, la Spitalul Judeţean, la Teatrul Muzical, etc. la începuturi, fie la Galeriile UAP din Galaţi şi din ţară, chiar şi din Italia mai târziu, având un contract permanent cu consumatorul mai mult sau mai puţin de artă. În Uniunea Artiştilor Plastici am intrat mai târziu, dar la momentul acela eram deja cunoscut, eram deja un "nume". Participările la diverse Saloane Naţionale sunt foarte importante atât ca instruire, ca palmares, ca o confirmare a valorii la care ai ajuns (nominalizarea sau un premiu e un binevenit stimulent) dar şi confruntarea cu un alt public decât cel pe care deja l-ai câştigat. Pe de altă parte sunt un pictor care chiar trăieşte din pictură. Ce satisfacţie mai mare decât compensaţia materială a muncii tale de creaţie, nefiind o clipă stresat de comenzi, de tematică, de dogme sau mai ştiu eu ce.
R.: Aţi putea descrie trăirea artistică, atunci când simţiţi arta ce va să se nască?
S.B.: Nu afirm că pentru a picta îmi trebuie o stare anume. Este o necesitate, o lege aşa cum, probabil se întâmplă şi în alte domenii ale artei. Aş descrie trăire artistică întreaga desfăşurare a travaliului de la prima schiţare la ultimă pensulă care înseamnă semnătura şi care poate dura de la câteva ore la câteva luni. Este poate singurul lucru pe care nu-l pot programa: durata de execuţie a unei lucrări.
R.: În momentele de "luciditate", din afara "trăirii", preferaţi conştientul sau "extaticul"?
S.B.: În afara orelor de atelier care se prelungesc cu vernisajele de la Muzeul de Artă sau de la Galerii sunt un om cât se poate de normal, chit că nu prea mă cunosc vecinii de scară, deşi locuiesc în acelaşi bloc de peste 30 de ani (noaptea vin, noaptea plec) am o soţie care m-a înţeles întotdeauna, doi copii care sunt tot artişti plastici dar care fac cu totul altceva decât mine, am prieteni cu care mă întâlnesc, cu care discut până la urmă tot despre artă.
R.: E destulă vreodată "trăirea"?
S.B.: Dacă prin "trăire" traduc prezenţa la atelier, aceasta nu-i destulă niciodată. Sunt un om cât se poate de disciplinat, sunt un om care îmi programez cât se poate de strict timpul. Pentru că dincolo de lucrul în atelier pentru a fi prezent în cât mai multe galerii, saloane, tabere de creaţie, fără o organizare pe zile, ore nu se pot îndeplini nici acea "trăire" nici rezultatele acelei "trăiri".
R.: Ceea ce se poate considera la un moment dat trăire maximă aduce după sine, de la sine, un lucru de artă maximă?
S.B.: Pentru mine este cât se poate de clar, experienţa mi-o evidenţiază, cu cât ai o disciplină de atelier, cu cât dai totul din tine, printr-o îmbinare fericită a inspiraţiei cu lucrul efectiv, cu atât vei obţine acele lucrări care să dea maximă satisfacţie.
R.: E posibilă creaţia numai sub auspiciul inspiraţiei, lăsând la o parte exerciţiul?
S.B.: Nu poţi realiza nimic bazându-te pe inspiraţie fără o mare transpiraţie. Sigur că inspiraţia are rolul ei, dar nu fac parte din cei care stau cu mâinile încrucişate ani întregi în aşteptarea nobilei inspiraţii. Eu doar aşa am reuşit.
a consemnat Nicoleta Onofrei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu