de Marius Chiru
… jurnal 84 …
Nu am nici o filiaţie. Nu mai scriu nimic. Ceea ce citiţi acum este scris de himerele mele sau ale altcuiva. Posibil să mai existe a scrie. Posibil să mai existe Univers. Aici într-un sertar stă ascunsă lumea. Dacă dai foc lumii, tot va supravieţui un nebun. Dacă un nebun moare este posibil să moară şi lumea aceea odată cu el. E ca într-o poveste în care Marx şi Hemingway au plecat să cumpere pepeni… Să nu credeţi că regele este mort. Acel nebun nu moare niciodată. Nici când i-a fost furat ultimul sâmbure de măslină.
… fumuri albastre… nu mai ai idei. Cine se crede absolut şi de ce? Ştiu. Cineva care este absent. Pentru că absenţa doare. Absenţa e ca un jucător de cărţi. Un jucător care apare şi muşcă din tine. Fără subiect şi fără predicat. Muşcă şi te lasă ca un măr sângerând pe o tavă de marmură sau pe ce o mai fi. Dar tu ştii că cerul e înstelat şi stai la poveşti cu saltimbancii. Şi razele lunii cad peste tine. Şi auzi vorbe africane. Şi ştii că nu există nici un personaj. Şi că eşti nebun. Un nebun dezlegat într-o lume perfect normală, cu tabieturi şi dusă la şcoli rasate, şi care are pieptănături fine. Şi tu stai şi cerşeşti smoală. Dar este smoala ta, pe buricele degetelor aburinde. Şi acum vuietul care se înalţă din tine este mai indigest ca păcatul şi mai sacru ca şuierul morilor de vânt. Pentru că tu eşti personajul. Şi când am lovit cu briceagul meu ruginit în măruntaiele calculatorului ai sângerat, apoi ţi-ai zis ceva în barbă. Şi sângele s-a închegat pe coperţile cărţii şi pe un trotuar dintr-un oraş necunoscut. Dar nu prea poţi vorbi acum despre asta pentru că te ţin de limbă, şi limba ţi-e încleştată şi atunci ai putut să îmi spui povestea cu saltimbancii rataţi şi cu femeile lor cu părul de smoală. Şi mai era şi omida aceea mare care nu prea putea nici ea să vorbească cu mine. Pentru că eu fusesem vândut într-un târg de sclavi.
Şi îmbarcat. Nu cred că ştiai că romanele nu au acţiune şi filmele sunt fade pentru că ne uităm la ele. Dar dacă stau pe nişte rafturi prăfuite prind viaţă şi atunci nu mai ai scăpare. Dar ştii de ce? Pentru că atunci apar nebunii, ăia adevăraţi, cărora le place să îţi spună un cuvânt la ureche, pe care nu ai cum să îl uiţi, dar dacă în nări îţi intră şi mirosul de băutură emanat de ei, atunci uiţi cuvintele şi uiţi şi ce ţi s-a şoptit la naştere în ureche, dar nu poţi să uiţi falezele şi baldachinele. Acolo te aşteaptă o prinţesă care îţi vrea inima nefiind canibală.
Dacă eşti îngrozit poţi fugi spre soare răsare, dar mai bine te opreşti pe drumul haiducilor pentru că prinţesa nu îţi poate mirosi tresăririle acolo. Şi dinspre trăirile ei, ca o mare şi înfiorătoare epavă apare lumea. Nu te teme. Nu trebuie să te temi de ea. Atunci te poţi retrage. Aminteşte-ţi: eşti un personaj care nu există. Jucătorul de cărţi îţi spune doar poveşti. Banale de multe ori. Dar ştii… aici în aer e ceva. E … ai văzut vreodată ceva nescris? Sau ceva, cum să îţi explic? Un tablou de Picasso făcut ţăndări de un nebun, un nebun cu penisul în zig-zag? Saltimbancii ţi-ar spune că dacă n-ai văzut astea, n-ai văzut nimic.
Dar, nu. Îi contrazic, dacă îmi dai voie… Ştiu ce au văzut ei, căzuţi fiind şi cu ţărna în gură. Au văzut un rege mort, odată demult. Ceea ce nu e prea fascinant. Dar să nu te pierd prin şirurile de rânduri fără nici o noimă. Ştiu cine m-a atins pe umăr. E personajul acela din Twin Peaks. Şi el era ascuns undeva în computer. Şi când l-ai deschis a sărit să te muşte sau să te sărute, dar tu te-ai prefăcut într-un bob de stea şi te-ai făcut că nu-l vezi. Şi cavalerii au trecut mai departe. Dar neplăcându-ţi să stai la poveşti te-ai ascuns sub fusta bunicii şi nu mi-ai mai dat drumul de peniţă pentru că şi prinţesele şi regii bărboşi erau ascunşi pe undeva prin unghere şi numai jokerul putea să te scoată la liman. Ai văzut răsăritul albastru?
Când pleci la ziuă nu mai poţi spune multe. Aşa sunt cu toţii muţi, dar ştiai, nu poţi spune că ai avut vreo surpriză. Cred că te zbaţi să nu fii non-personajul, că lumea n-o să te placă sau nu ştiu ce mai zici… Dar mie nu-mi pasă… eu beau bere, mănânc seminţe şi joc poker.
Sunt non-scriitor sau salahor. Mă împac şi cu bufniţa albă. Şi penele ei pot sta şi pe cocoşi şi pe şobolani, nu-mi cere de mâncare acum!
Câteodată suntem prieteni buni, câteodată suntem nasoi, nu mai împărţim nici pachetul, nevestele noastre nasc fără să ne împărtăşim asta, ţările intră în război fără să ne întrebe.
Câteodată ne place să dansăm împreună, nu ne mai despart nici beţiile, nici ura, aruncăm pe un peron tot ceea ce ne-a ratat şi ne începem (chipurile) viaţa într-un răsărit, ca şi când ne-am întoarce după ce am omorât o familie mafiotă sau 4 şoareci care ne-au mâncat proviziile. Dar tu stai pe gânduri şi vrei să te retragi cu sticla ta de coniac. Eu sau ceilalţi nu-ţi dăm pace. Probabil mai ai un sfert de cap. Celelalte trei sferturi sunt ocupate cu economia politică sau cu aburul alcoolului. Când scriitorul nu îi dă de mâncare personajului, acesta probabil moare de foame sau se îngraşă mâncând rândurile?
Acum ce pot să îţi zic de prinţesa care vrea să te mănânce? Eşti prea slab Nu îi place de tine. Îmi Mănânci rânduri
Litere şi acum şi pe
Tine pe undeva prin pagină.. Hei, brontozaurule! M-am s
(N-am mai pomenit personaj ca ăsta)
Cea mai mare grozăvie care ţi se putea întâmpla era să fii încadrat într-un tipar ABC. Să ai ochi de o culoare, să te îmbraci de la nu ştiu ce firmă, să ai gagici, asta în eventualitatea în care aveai ceva ce se numeşte sex. Dar principala ta activitate este să îţi pierzi timpul prin taverne nemţeşti din secolul XIII. La ce naiba să îţi trebuiască toate alea, zise şi caracteristici?! Acum de ce arunci cu cărbuni încinşi după noi? Să ştii că tot îţi vom scrie povestea până la la non-capăt.
Crezi în capete fericite sau non-fericite? Dar ştii ceva? Capete nu există, pentru că viaţa este atât de lungă, atât de nesfârşită şi pentru cei care mor tineri şi pentru cei care mor bătrâni, pentru că nu există moarte, cum nu există nici personaje.
Ştii ce ne spunea vechiul pălărier? Dacă am şti că există Dumnezeu, am mai schimba câte ceva, dacă ştim că există nu schimbăm nimic, iar dacă nu ni s-ar mai da dreptul să credem nimic, am schimba totul. Cine să-l creadă pe pălărier…
Îţi place să stai la snoave dar simţi răsuflarea prinţesei. Acum transpiri pentru că ai fost prins… Prinţesa este ceva mai mare ca tine, foarte frumoasă, dezavantajul tău – vrea să te mănânce, acum nu-ţi faci probleme pentru că ştii că te salvez eu. Uite că nu te salvez. Descurcă-te singur! Evadează din pagină, fă ceva! Cum? Crezi că prinţesa este o glumă proastă de-a mea? Priveşte-o la chip… Este
PRINŢESA
Tocmai ziceam că nu vreau un personaj cu caracteristici. Te-ai cam înverzit. (Scuzaţi paranteza!)
Ca să te liniştesc, un personaj călcat de tren trăieşte mai mult decât unul care moare de bătrâneţe. E hilar poate, e tragic poate, e ca-n cărţi mai sigur.
Alergăm ca nebunii pe coridoarele minţii noastre sau a altuia. Scriem cărţi pentru noi, pentru altcineva puţin probabil, concertele de jazz ţin mai puţin, punga de floricele mai mult, un hârb de maşină e mai arătos într-o parcare murdară. Ce-ţi veni de ai oprit ploaia?
Prinţesa gustă din bucatele alese. Tu te-ai făcut mic de tot acolo pe masă, probabil eşti rezervat pentru desert. Singurătatea castelului. Şi multă lumină. Prinţesa mănâncă singură. Nu vei fi tranşat în două. Vei fi hăcuit într-o singură farfurie cu o furculiţă de argint. Ceremonios, Nu?
Nu prea îţi place… Trebuie să suporţi şi luminile candelabrelor, dar aşteptarea te omoară şi nici măcar nu ai dreptul la o ultimă ţigară. Hai că ţi-o ofer eu, dar în carte. În castel nu se fumează. Ţi-o aprinzi tacticos, iar prinţesa tuşeşte puţin. A dracu de real eşti!
Acum îşi toarnă vin roşu în pahar. Singură. Nici un servitor, nici un saltimbanc. Îşi pregăteşte cuţitul. Inima ta se aude. E cam riscant să fii personaj, nu?
Cuţitul îţi trece pe lângă urechi. Prinţesa începe să citească. Va savura peisaje, întâmplări, chestii. Acum ţi-ai dat seama că eşti un non-sens. Nu pe tine te vroia, acela era doar un cuţit de tăiat foile. Pulsul ţi s-a mai liniştit. OK, eşti şi tu în carte, cum de altfel toţi suntem în toate cărţile, fără să ne dăm seama, şi în toate filmele, şi în toate poveştile lumii. Fără sfârşit. Toţi tremurăm ca varga în faţa prinţesei cititoare, şi ne depănăm apoi amintirile prin vreun ungher londonez sau parizian. Şi ne place poate mai mult la Dunăre sau pe malul mării, nu mai ştim ce dăm şi ce primim. Tot tulburări ale minţii, cuvinte nerostite în limba paştunilor, îngheţată care se topeşte la lumina lumânărilor, sărăţele de mărgean şi biciclete vopsite în roşu ca pe timpul copilăriei. Dar timpul copilăriei se prelungeşte aici sau oricând. Prinţesele miros mereu a turtă dulce şi caii a grajd. Nu poţi să bei cola şi să citeşti poveşti, poţi eventual să te scobeşti în nas şi să nu-ţi placă. Sau să-ţi placă tot ce trece pe stradă şi se potriveşte descrierilor tale. Ce nu se potriveşte nu există.
Decât să îţi cureţi tiparele şi să le întreţii cum se cuvine ca pe nişte pipe, pentru ca tot ce vezi să se potrivească, mai bine (sau mai rău) poţi fi un nebun cu stil, să fii bătut de copii cu pietroaie şi de adulţi cu şampanie, creierul tău poate fi mâncat pane, sau poţi avea o casă la malul mării şi mulţi vizitatori care coboară de undeva de departe, din nişte visuri în care erai transpirat şi aproape mort de spaimă. Dar să nu ne confundăm cu nişte personaje.
Tocmai confuzia ne face să povestim, să clarificăm, altfel dacă totul ar fi clar… N-am avea ce să ne mai spunem. Sau… este ora 11, am 50 de kg, e vară iar, şi alte chestii inteligente. Dar confuzia este motorul lumii, trăiesc şi personajele şi religia, şi câinii şi măgarii. E roşu, ba e albastru. Uite de asta n-ai tu caracteristici, mă! Pentru că nu-mi place confuzia. Mai ai a ne duce de nas cu confuzia ta? Eşti nimeni şi semeni mai multă zâzanie decât dacă erai înalt, blond şi suedez. Eu nu te mai înţeleg, dar nici n-am cum să te destitui.
O să te dau de mâncare la un balaur. Sau poate mă răzgândesc şi mergem la o bere. E chestie de moment. Sunt iute la mânie, nu ştii ce înseamnă asta pentru că n-ai caracteristici, dar îţi spun eu ce sunt caracteristicile. Nu sunt mare lucru.
Să n-ai tupeul să mă contrazici.
Argumente?!
Există mere, avioane, bilete de papagal, şosete murdare şi şosete peticite. Poate n-ai fost niciodată prin lumea asta… Poate nu ţi-a trecut niciodată o şosetă murdară pe la nas. Sunt multe lucruri urât mirositoare pe lumea asta. Nu, nu closetele. Văd că eşti familiarizat. Plictiseala pute, când 2 oameni nu îşi vorbesc pute, şi când îl minţi pe altu, aşa că să nu minţi niciodată. E un sfat care nu e respectat nici în lumea oamenilor, aşa că…
Stai acolo cu saltimbancii şi cu regii tăi, că voi minţiţi doar la comandă şi cu haz. Voi aveţi stil. Pe când noi ne vindem pe 2 lei, nu pe cine ştie ce comoară. Cum? Te interesează lumea oamenilor? Vezi-ţi de treabă! Ai să iei contact cu ei numaidecât. Unii o să te scuipe în faţă, alţii o să te privească, ştii cum? Ca pe o curiozitate. Să nu crezi că eşti vreunu deosebit. Nu eşti. Ai venit să te strâmbi la alţii, la mine, la toată gaşca. Ştiu că într-o bună zi o să ne arăţi curu. Eu nu mă voi supăra. Dacă ai şti câţi fac aşa. OK, OK. Nu putem fi toţi prieteni.
Ne cunoşti, începi să ai caracteristici umane. Ia, dă-te mai încolo, măi!
Noi suntem nişte oameni buni, cu bun simţ, cei mai cei, cu toate astea (să îţi spun un secret) nu vreau să semeni cu noi!
Ipocriţi zici? Şi asta. Vezi să nu zbori cu tot cu pagini în vreun foc. Nu ţi-e frică? Păi, de ce ţi-ar mai fi după ce ai scăpat de la cina aceea…
Personajele sunt însetate de tot felul de chestii, de dreptate, de dragoste, de aventură. Dar în primul rând cred că le e sete, setea fizică, SETEA aceea când nu îţi mai curg nici balele. Iar când acea sete este stinsă, ele nu mai sunt personaje. Sunt oameni. Şi atunci putem sta la un pahar de vorbă. Oricum, ei umblă prin fel de fel de cârciumi, sunt oameni-personaje, un fel de iepuri de magician, câteodată mai reali decât oamenii.
Coridoarele minţii sunt de multe ori goale şi atunci este mai înfiorător, nu mai sunt nici iepuri, nici oameni, se mai simte însă un miros de poveste, poate ceva muzică. Pink Floyd răsună mereu într-o minte golită. Paraşutiştii învăluie munţii. Parfumul dimineţii este mai tare decât saltul acrobaţilor fără plasă. Norii sunt trecuţi dincolo de porţi.
Un cercetaş rătăcit pe o potecă a rămas aşa cu ţigara în gură. Ploaia stă să se abată asupra lui şi asupra personajelor. El este cât se poate de real. Sau aşa cred. Care este diferenţa dintre real şi ce cred? Este, nu este. Nu mai ştiu. Realitate? Comerţ? Unduire? Globalizare? Credibilitate? Cretinătate?
Personajele sunt şi nu sunt. Câteodată mai vii, câteodată mai vagi. Cândva, undeva… Deasupra … Probabilitate. De undeva trebuie să te apuci de un fir de aţă. Şi te tot duci… Nu mai ştii unde sunt potecile, le poţi găsi sau nu. Nu mereu este simplu.
Dacă nu ştii să alegi e cumva. Dacă ştii să alegi e altcumva. Paradoxul e că nimeni nu ştie să aleagă. Ce e aia alegere? O fi ceva…
Coaja de portocală e portocalie. A ales portocala această haină?
De multe ori alegerile ne aleg pe noi. Dintr-o dată ne dăm seama că suntem un fel de personaje. Manevrate, ascunse prin pagini, după ziduri. Cu idei sau fără.
Un saltimbanc se face mort şi stă întins pe o masă. Are nişte conduri cu vârfurile întoarse. Se lasă seara şi zidurile castelului încep să se întunece. Prinţul călare pe un cal alb se îndepărteză de castel. Calul se preface că e alb. 5 jokeri se îmbată într-o cârciumă de la marginea împărăţiei. Un iepure şchiop se mişcă prin apropiere. Adevărul umblă şi el şchiop şi cu câteva cucuie care însă nu i-au provocat moartea. 2 săteni vând brânză nimănui. Câţiva cetăţeni mănâncă la un mc donalds. Cetăţenii nu fac parte din poveste. Povestitorul soarbe dintr-un pet de bere. Economia merge într-o direcţie bine stabilită. Se vând cărţi, cărbune şi fontă.
La o privire mai atentă cu lupa sau cu vreun alt instrument optic, vedem că cineva operează. Desface ceva şi pune acolo ceva. Secret medical. La câteva pagini mai încolo, saltimbancul se ridică şi se preface că râde. Iepurele nu mai e şchiop. Tavernele s-au închis. Câţiva rockeri se duc la un spectacol de operă. Peste 3 râuri se face ceaţă sau este doar o părere. Aici apare o grădină japoneză. Unde o fi gardianul? De ce au venit Coşarii? Probabil ca să-l prindă pe iepurele şchiop. Nu ştiu unde sunt caii. Sunt undeva la marginea împărăţiei?
Cobori tiptil din computer şi te prelingi pe birou, pâş pâş. Ce-ţi pasă ţie de cuvântul în sine, „personaj”, de acţiune sau ce o mai fi. Te cocoloşeşti într-un colţ şi te scobeşti în dinţi. Eşti mare. Poştaşul vine la tine. A intrat pe geam şi e furios că a trebuit să facă un drum atât de lung şi la un personaj fără nume. Cum să îl cauţi? Cum să dai de el? Înţeleg efortul poştaşului. Dacă eram în locul lui te-aş fi împuşcat şi în urma ta rămânea scrum sau poate o dâră de fum ca în urma unui duel, dar tu nu eşti duelist, se pare că nu eşti nimic sau mă înşel eu. Nu ştiu dacă să cred sau nu zvonurile ciudate care umblă despre tine. Dar cum eu nu cred în zvonuri... Ele mă alarmează şi atât. Ok, mă ţin puţin în alertă, cam atât cât te-ai scărpina după o ureche. Apoi îmi umplu paharul de whisky, tu îmi aprinzi o ţigară galant şi gata, uit de zvon şi de tot. Eventual mă cufund în lectură sau trag un pui de somn ca la mama acasă.
Poştaşul se zbârleşte la tine. Scuipă mucul de ţigară şi îţi întinde scrisoarea. Nici măcar n-o citeşti. O aprinzi cu-n chibrit şi o laşi să ardă în faţa înnegrită de mâhnire şi sudoare a poştaşului aproape chior. Nu-ţi pasă. De fapt era o autoinvitaţie la cină. Aş spune că ai un caracter siropos, dar mă abţin. Îmi vine să-ţi îndes cutia de chibrituri în gură sau în altă parte. Să-ţi dau un şut în ... Ai venit pe capul meu şi nu eşti deloc gentlemen. Din mulţimea de necaracteristici le alegi pe cele mai proaste, de fapt nici nu ştii ce e aia o alegere.
Acum te îmbraci cu ceva, ceva haine anume. Te pregăteşti să te duci la cea cină. Poştaşul a plecat de mult şi eu te-am lăsat să-ţi faci mendrele, de fapt nici nu mă vezi. Eu sunt o himeră în capul tău, dacă ai avea unul. Acum nu mai am timp de tine...
Câteva rockstaruri au băut prea mult şi acum stau cu burta la soarele gol. Se bronzează pare-se sau mai bine zis lâncezesc şi se topesc. Undeva se zăreşte şi luna. Caii aruncă copite, praf, cer, totul în sus. O lună, un soare şi alte chestii. De multe ori supărătoare. O rockeriţă blondă stă cu capul susţinut de mâini şi de genunchi pe marginea trotuarului. Marx se apropie de ea cu barba lui lungă. Merge drept şi hotărât prin praful depus pe marginea drumului. Mult praf adus de cai, camioane, balauri, stele de mare. O mângâie pe cap şi o întreabă una alta. Tipa îi răspunde într-o doară nerecunoscând personajul. Marx îi ţine un fel de scurtă prelegere, probabil despre The Doors. Fata îi pune o întrebare prin învăluire despre diferenţa dintre leninism şi troţkism. Marx se scarpină în cap şi duce discuţia spre discografia Rollingstones.
O dâră de parfum se târâie spre castelul fermecat. Se strecoară printre crengile copacilor care freamătă de vântul gri. Se aud parcă şi paşi. Se hârşâie psihedelic spre cărăruile din preajma castelului. Vin veveriţe, lupi, scafandri, rinoceri fără corni, balerine din secolul XIX, marinarii lui Columb şi 3 albatroşi. Toţi ca să asiste la cina saltimbancilor. Castelul se vede undeva în apus. Baby, road...
Nu poate fi descris. Pictori, scriitori, muzicieni... toţi beţi... fericire... splendoare... licurici în iarbă... zepelin... catastrofă... purgatoriu... toţi pe acolo... severed garden... creme de la creme... prăjitură cu nucă... toamnă murdară... toamnă albastră... îndrăgostiţi pe alei... rechini... cutia cu şireturi... fata pe valuri... concentrare... the best... sex... mucegai... greşeli de tipar... teroare... rău de mare... şi acum cu toţii...
Toţi beţi de fericire
Splendoare în iarbă
Licurici pe zepelin
Catastrofă în purgatoriu
Prăjitură cu nucă în toamna albastră
Sex şi mucegai
Rău de mare, Chiar nu mai vreau la soare.
Dar unde???????
L a c i n a saltimbancilor.
Cred că duhurile au fugit toate prin pădure înnebunite. Sună trâmbiţele – se pare că stăpânii nu sunt acasă. Un cocoş cântă pe gard cucurigu. Podurile mobile coboară şi alaiurile pot intra pe poarta cea mare. Făcliile se aprind, personajele se sting, cei lascivi se întind. Un urs panda a căzut de pe cracă, uite-aşa de sanchi.
Se întind mesele, vin cai, vin meduze, peşti spadă şi alte staruri. Unde sunt muzicienii? Să vină piticii, să vină toată lumea! Chiar şi personajul, non personaj, neinvitat, neîntrebat.
Se vede întunericul din castel. Pâlpâie lumânări incolore. Vis peste o mare de ciocolată cu maluri din glazură şi o bomboană în vârf de deal. Verde.
O curbă până la intrare. Acum înaintezi alene. Pâş... Mai cu viaţă! Pâş...
Eşti pe podul mobil. Pâş... Paşi mici, murdari, înceţi... castelul din ce în ce mai mare. Mare. Lumini. Dar mai mult întuneric. Muzica a încetat. Suflă un vânt de vară. Plete blonde, cai suri, clovni, saltimbanci, rochiţe mov, curcubeu, curcubitacee, poezie în rastel. Asfinţit. Clopote prelungi. Static. Solzi de peşte. Pâş... Fâlfâit de rochii. Intri în castel. Şi ghilotina............ Hârş. Capul(?) peronajului se rostogoleşte înăuntru pe treptele castelului. În locul uşii stătea pregătită să cadă o ghilotină. Păcat, spune mulţimea. Sunteţi invitatul cu numărul o sută, ar spune o voce a marketingului. Neinvitat, spuse avocatul apărării (asidue şi fără de rost). Dar orchestrele cântă. Apărarea a câştigat procesul. Marketingul a câştigat spectacolul. Mulţimea dănţuie. Let’s run!
Nu mai contează filmul. Nu mai contează cinema-ul. Mă întorc din drum, beau apă într-un turn, caravelele trec prin strâmtori, saltimbancii se aşează la masă. Clinchete de pahare, miros de roze, ninsorile nu se mai opresc, este doar iubire în jur, paianjeni, nectar, vrăbii... Toate dorm. Cruel.
În cupe colcăie viermi. Este prea mult mister. Nedigerabil, ingrat, hidos. Mulţi clovni, regi din pachete de cărţi, o farfurie de porţelan, acareturi, plină ochi cu mâncare, fursecuri, o felie de nu ştiu ce, vântul. M-am retras după un arcaş. 2 arcaşi venind spre mine. 3 nu fac nimic. Nu ştiu dacă e vis. Tropăie cineva. Setea.
Muzica se înteţeşte. Arcaşi, ba nu, violonişti, setea.
Paharele sunt umplute. Şi apoi golite, cina. Cina se desfăşoară undeva în jurul sânilor prinţesei. Ea doarme liniştită şi spiriduşi, elfi, saltimbanci benchetuiesc. ŞŞŞ linişte... Prinţesa doarme. Doamne, ce amurg!!!
Regele de cupă mănâncă cu barba plină de sosuri, de brânzeturi. În jur se aud tot felul de onomatopee specifice mesei. Dama de treflă bea vin roşu, iar 3 saltimbanci o sorb din priviri. Prinţesa sughiţă în somn. Mesele tremură din toate încheieturile. Saltimbancii râd. Piticii încep să danseze. În fundal se aude Hendrix. Probabil din căştile marii prinţese. Piticii dansează. Dansează. Cortegii. Marmură. Vis. Totul este roşu, ba portocaliu. Dama de treflă râde dându-şi capul pe spate. Juva de treflă vrea să o muşte de gât dar adoarme în secunda următoare datorită cocktail-ului pregătit de un saltimbanc, amestecase soare cu mare cu gheaţă şi suflet de spiriduş. J simţise doar gust de gin.
Toţi pleacă într-o bună zi şi se întorc câteodată. Marea nu e chiar o baltă. Visele nu sunt chiar tipare. Greierii nu sunt chiar insecte. Tu nu eşti chiar tu. Nimeni este un fel de nimeni de la începutul alfabetului. Analfabetismul este un port fără intrare. Glumele sunt bune doar dacă râzi. Nu cred că îţi pasă de noaptea care se lasă, de cărbuni sau că eu ador Doors. Ninge cu fulgi cât Bărăganul, prinţese cu pielea catifelată se unduiesc prin spaţii veşnice încotro văd cu ochii albaştri, verzi, azur amour rococo rrrrrrrrr de ce mă iubeşti? Vrei să înverzeşti? Vrei să iei pastile? Vrei să călăreşti? Vino cu mine în Z O R I ... o toamnă care este un fel de toamnă poleită cu suflet de saltimbanc rătăcit în rochiile prinţesei. Nici o cucuvea nu poate să-l scoată de acolo pe hoţ. Doar, poate o cucuvea cu glas de cristal şi cu fundă roşie, ce se vrea de orientare stalinistă. Toamnă, caraghios, dar e toamnă. Saltimbancul a adormit pe buricul prinţesei. Mai aude doar vânturile mării, iar sarea i se lipeşte de buze, Noapte bună, copil nebun, caii, doar caii.
Acum s-a ascuns luna. Nu mai putem lâncezi aici. Decorurile s-au spart. Mulţi din ei dorm. Curmat. Unul din regi, cu sprâncenele stufoase, îşi şterge farfuria ce fusese plină. Duelul, măcelul, buburuze ude. Cvartetul de coarde. Tot cântă, tot cântă. Cred că o să înnebunesc. Nisipurile sunt aurii. Refresh. Este atât de cald şi de deochi. Acum vomităm o sevă întunecată. Nu ne mai pasă de nimic. Ombilicul a zburat undeva spre stele.
Regele încă mănâncă. Farfuria este ştearsă perfect. Ei, nu chiar perfect. Pe fundul ei marmorean se zăreşte ceva. Ceva placid, saturnal (n-am dreptul să zic aşa ceva). Pentru că e personajul. Întors dintre cei ghilotinaţi. Venit să dea cu noi de pământul Veneţiei. Să ne învineţească obrazul cu ruşinea lui de satir, cu fulgii de porumb pe care îi are drept pene, cu toate tertipurile de el inventate, de el aplaudate, cu toate punctele şi virgulele şi prostiile. Vine cu răsărituri de soare. Şi de ce e atât de sărată apa? De ce? Nu poţi spune nici tu... De ce nu ne săturăm de votcă, de sardine şi de prostituatele blânde care cerşesc un sărut. Pentru că peste toate lunile şi anii se aştern amurguri vesele şi triste şi caşcaval şi un duios cântec despre câteva balerine şi mai mulţi muezini şi o ceată veselă care nu cânta altceva decât romanţe şi se rătăciseră într-un fel de Paris de sticlă. Mă costă câţiva bănuţi, mă costă câţiva bănuţi, mă costă câţiva bănuţi să ajung la fericire. Dar de unde să îi iau? Ce activitate să prestez? Cui să mă vând? Pe cine să vandalizez? Ar mai fi o soluţie... Ar fi, ce dacă? O soluţie precară, cu apă şi cu un strop de migdal, să dăm afară măcar o picătură de rău afară din noi, pe nu ştiu ce poartă orientală, spre nu ştiu ce bulevard pierdut pentru totdeauna între Atlantida şi mijlocul ireal al Parisului, mai mult geometric decât lingvistic, lângă floarea de tei ce mi-o vei dărui-o, pentru că n-am să mor, pentru că te ador, dar ca de obicei ai vrea să vin nu ştiu când, nu ştiu cum să mă îmbraci, să mă îmbeţi, să mă-ntreţii, cu aromă de flutur, cu aramă ce creşte din cap în picioare, cu un nechezat de cal ce se scaldă într-o mare albastră de pictor, de balenă şi de mucegai, unde am ruginit cu toţii nechezând, îmbulzind, fremătând, crescând până dincolo de nori, dincolo de aproape, de departe, de absint şi de vânt. Chiar crezi? Chiar crezi că voi veni cu o lume nouă? Dacă tu crezi, pregăteşte-te cu vin şi cu votcă, da, ca să, nu mai ştii, ca să dai drumul unui demon de demult, unde zace fericirea prea, prea, prea aproape de ea şi de răsufletul nopţii, al tău şi al meu. Lângă spre geana vieţii, a scâncetului, a râsetului, a plânsetului şi lângă o creastă cocoşească de aur în surghiunul dimineţii spre amiezi răcoroase şi munţi turbaţi de hiene cu mâini încărcate cu spaime şi nu mai ştiu bine încotro e absolutul. Şi, da, personajul... Ce zaci acolo, într-o farfurie depersonalizantă. Şi saltimbanci, şi muzica cântă, o lume prea multă, prea mută, prea surdă, prea cu subînţelesuri neînţelesuri ciudate. Acoperită în acte. Cu rituri păgâne, cu rituri creştine. Nimeni nu e creştin. Toţi sunt nişte saltimbanci. Iconoclast, balast, gorgonă, vipera morţii umblând înspre culmea redutei. A ars universul odată cu ceara. A curs o găleată cu smoală pe ceas. Şi castelul se-nvăluie-n ţărnă şi viermi. E-ntuneric. Misterul răpus. Saltimbancii...
E gri.
Ce mizerii absurde,
Ce titanice ipocrizii.
Ăştia suntem – milenarii.
Ce discret e poetul. Ce discreţi suntem noi. Dacă vin ploi de soare, nu dăm vina pe noi. Cred că totul a fost, şi că totul s-a dus. Da, discret e poetul. Saltimbancul răpus. Spui că tot a apus?
Ropote de aplauze pentru comedia infernului. Mii de pietre în capul lui, mii.
E pour si mouve.
Dacă ai venit poţi bate palma cu nimeni. Acum a apus până şi transconceptul. E multă rumoare şi mult mucegai. E timpul să mai tragem o gură de aer. Şi unde altunde decât în tramvai.
Eşti un personaj ca oricare altul. Mănânci raţional şi poţi fi jegos. Îţi poţi da pantofii cu cremă de ghete. Cât romantism... Edificiul lumii – să dai de pomană unui bubos.
Sâmburele de măslină a ajuns în pământ. Noi vom fi arşi demult. Mileniile curg într-un sens sau în altul.
Nu am nici o filiaţie. Nu mai scriu nimic. Ceea ce citiţi acum este scris de himerele mele sau ale altcuiva. Posibil să mai existe a scrie. Posibil să mai existe Univers. Aici într-un sertar stă ascunsă lumea. Dacă dai foc lumii, tot va supravieţui un nebun. Dacă un nebun moare este posibil să moară şi lumea aceea odată cu el. E ca într-o poveste în care Marx şi Hemingway au plecat să cumpere pepeni… Să nu credeţi că regele este mort. Acel nebun nu moare niciodată. Nici când i-a fost furat ultimul sâmbure de măslină.
… fumuri albastre… nu mai ai idei. Cine se crede absolut şi de ce? Ştiu. Cineva care este absent. Pentru că absenţa doare. Absenţa e ca un jucător de cărţi. Un jucător care apare şi muşcă din tine. Fără subiect şi fără predicat. Muşcă şi te lasă ca un măr sângerând pe o tavă de marmură sau pe ce o mai fi. Dar tu ştii că cerul e înstelat şi stai la poveşti cu saltimbancii. Şi razele lunii cad peste tine. Şi auzi vorbe africane. Şi ştii că nu există nici un personaj. Şi că eşti nebun. Un nebun dezlegat într-o lume perfect normală, cu tabieturi şi dusă la şcoli rasate, şi care are pieptănături fine. Şi tu stai şi cerşeşti smoală. Dar este smoala ta, pe buricele degetelor aburinde. Şi acum vuietul care se înalţă din tine este mai indigest ca păcatul şi mai sacru ca şuierul morilor de vânt. Pentru că tu eşti personajul. Şi când am lovit cu briceagul meu ruginit în măruntaiele calculatorului ai sângerat, apoi ţi-ai zis ceva în barbă. Şi sângele s-a închegat pe coperţile cărţii şi pe un trotuar dintr-un oraş necunoscut. Dar nu prea poţi vorbi acum despre asta pentru că te ţin de limbă, şi limba ţi-e încleştată şi atunci ai putut să îmi spui povestea cu saltimbancii rataţi şi cu femeile lor cu părul de smoală. Şi mai era şi omida aceea mare care nu prea putea nici ea să vorbească cu mine. Pentru că eu fusesem vândut într-un târg de sclavi.
Şi îmbarcat. Nu cred că ştiai că romanele nu au acţiune şi filmele sunt fade pentru că ne uităm la ele. Dar dacă stau pe nişte rafturi prăfuite prind viaţă şi atunci nu mai ai scăpare. Dar ştii de ce? Pentru că atunci apar nebunii, ăia adevăraţi, cărora le place să îţi spună un cuvânt la ureche, pe care nu ai cum să îl uiţi, dar dacă în nări îţi intră şi mirosul de băutură emanat de ei, atunci uiţi cuvintele şi uiţi şi ce ţi s-a şoptit la naştere în ureche, dar nu poţi să uiţi falezele şi baldachinele. Acolo te aşteaptă o prinţesă care îţi vrea inima nefiind canibală.
Dacă eşti îngrozit poţi fugi spre soare răsare, dar mai bine te opreşti pe drumul haiducilor pentru că prinţesa nu îţi poate mirosi tresăririle acolo. Şi dinspre trăirile ei, ca o mare şi înfiorătoare epavă apare lumea. Nu te teme. Nu trebuie să te temi de ea. Atunci te poţi retrage. Aminteşte-ţi: eşti un personaj care nu există. Jucătorul de cărţi îţi spune doar poveşti. Banale de multe ori. Dar ştii… aici în aer e ceva. E … ai văzut vreodată ceva nescris? Sau ceva, cum să îţi explic? Un tablou de Picasso făcut ţăndări de un nebun, un nebun cu penisul în zig-zag? Saltimbancii ţi-ar spune că dacă n-ai văzut astea, n-ai văzut nimic.
Dar, nu. Îi contrazic, dacă îmi dai voie… Ştiu ce au văzut ei, căzuţi fiind şi cu ţărna în gură. Au văzut un rege mort, odată demult. Ceea ce nu e prea fascinant. Dar să nu te pierd prin şirurile de rânduri fără nici o noimă. Ştiu cine m-a atins pe umăr. E personajul acela din Twin Peaks. Şi el era ascuns undeva în computer. Şi când l-ai deschis a sărit să te muşte sau să te sărute, dar tu te-ai prefăcut într-un bob de stea şi te-ai făcut că nu-l vezi. Şi cavalerii au trecut mai departe. Dar neplăcându-ţi să stai la poveşti te-ai ascuns sub fusta bunicii şi nu mi-ai mai dat drumul de peniţă pentru că şi prinţesele şi regii bărboşi erau ascunşi pe undeva prin unghere şi numai jokerul putea să te scoată la liman. Ai văzut răsăritul albastru?
Când pleci la ziuă nu mai poţi spune multe. Aşa sunt cu toţii muţi, dar ştiai, nu poţi spune că ai avut vreo surpriză. Cred că te zbaţi să nu fii non-personajul, că lumea n-o să te placă sau nu ştiu ce mai zici… Dar mie nu-mi pasă… eu beau bere, mănânc seminţe şi joc poker.
Sunt non-scriitor sau salahor. Mă împac şi cu bufniţa albă. Şi penele ei pot sta şi pe cocoşi şi pe şobolani, nu-mi cere de mâncare acum!
Câteodată suntem prieteni buni, câteodată suntem nasoi, nu mai împărţim nici pachetul, nevestele noastre nasc fără să ne împărtăşim asta, ţările intră în război fără să ne întrebe.
Câteodată ne place să dansăm împreună, nu ne mai despart nici beţiile, nici ura, aruncăm pe un peron tot ceea ce ne-a ratat şi ne începem (chipurile) viaţa într-un răsărit, ca şi când ne-am întoarce după ce am omorât o familie mafiotă sau 4 şoareci care ne-au mâncat proviziile. Dar tu stai pe gânduri şi vrei să te retragi cu sticla ta de coniac. Eu sau ceilalţi nu-ţi dăm pace. Probabil mai ai un sfert de cap. Celelalte trei sferturi sunt ocupate cu economia politică sau cu aburul alcoolului. Când scriitorul nu îi dă de mâncare personajului, acesta probabil moare de foame sau se îngraşă mâncând rândurile?
Acum ce pot să îţi zic de prinţesa care vrea să te mănânce? Eşti prea slab Nu îi place de tine. Îmi Mănânci rânduri
Litere şi acum şi pe
Tine pe undeva prin pagină.. Hei, brontozaurule! M-am s
(N-am mai pomenit personaj ca ăsta)
Cea mai mare grozăvie care ţi se putea întâmpla era să fii încadrat într-un tipar ABC. Să ai ochi de o culoare, să te îmbraci de la nu ştiu ce firmă, să ai gagici, asta în eventualitatea în care aveai ceva ce se numeşte sex. Dar principala ta activitate este să îţi pierzi timpul prin taverne nemţeşti din secolul XIII. La ce naiba să îţi trebuiască toate alea, zise şi caracteristici?! Acum de ce arunci cu cărbuni încinşi după noi? Să ştii că tot îţi vom scrie povestea până la la non-capăt.
Crezi în capete fericite sau non-fericite? Dar ştii ceva? Capete nu există, pentru că viaţa este atât de lungă, atât de nesfârşită şi pentru cei care mor tineri şi pentru cei care mor bătrâni, pentru că nu există moarte, cum nu există nici personaje.
Ştii ce ne spunea vechiul pălărier? Dacă am şti că există Dumnezeu, am mai schimba câte ceva, dacă ştim că există nu schimbăm nimic, iar dacă nu ni s-ar mai da dreptul să credem nimic, am schimba totul. Cine să-l creadă pe pălărier…
Îţi place să stai la snoave dar simţi răsuflarea prinţesei. Acum transpiri pentru că ai fost prins… Prinţesa este ceva mai mare ca tine, foarte frumoasă, dezavantajul tău – vrea să te mănânce, acum nu-ţi faci probleme pentru că ştii că te salvez eu. Uite că nu te salvez. Descurcă-te singur! Evadează din pagină, fă ceva! Cum? Crezi că prinţesa este o glumă proastă de-a mea? Priveşte-o la chip… Este
PRINŢESA
Tocmai ziceam că nu vreau un personaj cu caracteristici. Te-ai cam înverzit. (Scuzaţi paranteza!)
Ca să te liniştesc, un personaj călcat de tren trăieşte mai mult decât unul care moare de bătrâneţe. E hilar poate, e tragic poate, e ca-n cărţi mai sigur.
Alergăm ca nebunii pe coridoarele minţii noastre sau a altuia. Scriem cărţi pentru noi, pentru altcineva puţin probabil, concertele de jazz ţin mai puţin, punga de floricele mai mult, un hârb de maşină e mai arătos într-o parcare murdară. Ce-ţi veni de ai oprit ploaia?
Prinţesa gustă din bucatele alese. Tu te-ai făcut mic de tot acolo pe masă, probabil eşti rezervat pentru desert. Singurătatea castelului. Şi multă lumină. Prinţesa mănâncă singură. Nu vei fi tranşat în două. Vei fi hăcuit într-o singură farfurie cu o furculiţă de argint. Ceremonios, Nu?
Nu prea îţi place… Trebuie să suporţi şi luminile candelabrelor, dar aşteptarea te omoară şi nici măcar nu ai dreptul la o ultimă ţigară. Hai că ţi-o ofer eu, dar în carte. În castel nu se fumează. Ţi-o aprinzi tacticos, iar prinţesa tuşeşte puţin. A dracu de real eşti!
Acum îşi toarnă vin roşu în pahar. Singură. Nici un servitor, nici un saltimbanc. Îşi pregăteşte cuţitul. Inima ta se aude. E cam riscant să fii personaj, nu?
Cuţitul îţi trece pe lângă urechi. Prinţesa începe să citească. Va savura peisaje, întâmplări, chestii. Acum ţi-ai dat seama că eşti un non-sens. Nu pe tine te vroia, acela era doar un cuţit de tăiat foile. Pulsul ţi s-a mai liniştit. OK, eşti şi tu în carte, cum de altfel toţi suntem în toate cărţile, fără să ne dăm seama, şi în toate filmele, şi în toate poveştile lumii. Fără sfârşit. Toţi tremurăm ca varga în faţa prinţesei cititoare, şi ne depănăm apoi amintirile prin vreun ungher londonez sau parizian. Şi ne place poate mai mult la Dunăre sau pe malul mării, nu mai ştim ce dăm şi ce primim. Tot tulburări ale minţii, cuvinte nerostite în limba paştunilor, îngheţată care se topeşte la lumina lumânărilor, sărăţele de mărgean şi biciclete vopsite în roşu ca pe timpul copilăriei. Dar timpul copilăriei se prelungeşte aici sau oricând. Prinţesele miros mereu a turtă dulce şi caii a grajd. Nu poţi să bei cola şi să citeşti poveşti, poţi eventual să te scobeşti în nas şi să nu-ţi placă. Sau să-ţi placă tot ce trece pe stradă şi se potriveşte descrierilor tale. Ce nu se potriveşte nu există.
Decât să îţi cureţi tiparele şi să le întreţii cum se cuvine ca pe nişte pipe, pentru ca tot ce vezi să se potrivească, mai bine (sau mai rău) poţi fi un nebun cu stil, să fii bătut de copii cu pietroaie şi de adulţi cu şampanie, creierul tău poate fi mâncat pane, sau poţi avea o casă la malul mării şi mulţi vizitatori care coboară de undeva de departe, din nişte visuri în care erai transpirat şi aproape mort de spaimă. Dar să nu ne confundăm cu nişte personaje.
Tocmai confuzia ne face să povestim, să clarificăm, altfel dacă totul ar fi clar… N-am avea ce să ne mai spunem. Sau… este ora 11, am 50 de kg, e vară iar, şi alte chestii inteligente. Dar confuzia este motorul lumii, trăiesc şi personajele şi religia, şi câinii şi măgarii. E roşu, ba e albastru. Uite de asta n-ai tu caracteristici, mă! Pentru că nu-mi place confuzia. Mai ai a ne duce de nas cu confuzia ta? Eşti nimeni şi semeni mai multă zâzanie decât dacă erai înalt, blond şi suedez. Eu nu te mai înţeleg, dar nici n-am cum să te destitui.
O să te dau de mâncare la un balaur. Sau poate mă răzgândesc şi mergem la o bere. E chestie de moment. Sunt iute la mânie, nu ştii ce înseamnă asta pentru că n-ai caracteristici, dar îţi spun eu ce sunt caracteristicile. Nu sunt mare lucru.
Să n-ai tupeul să mă contrazici.
Argumente?!
Există mere, avioane, bilete de papagal, şosete murdare şi şosete peticite. Poate n-ai fost niciodată prin lumea asta… Poate nu ţi-a trecut niciodată o şosetă murdară pe la nas. Sunt multe lucruri urât mirositoare pe lumea asta. Nu, nu closetele. Văd că eşti familiarizat. Plictiseala pute, când 2 oameni nu îşi vorbesc pute, şi când îl minţi pe altu, aşa că să nu minţi niciodată. E un sfat care nu e respectat nici în lumea oamenilor, aşa că…
Stai acolo cu saltimbancii şi cu regii tăi, că voi minţiţi doar la comandă şi cu haz. Voi aveţi stil. Pe când noi ne vindem pe 2 lei, nu pe cine ştie ce comoară. Cum? Te interesează lumea oamenilor? Vezi-ţi de treabă! Ai să iei contact cu ei numaidecât. Unii o să te scuipe în faţă, alţii o să te privească, ştii cum? Ca pe o curiozitate. Să nu crezi că eşti vreunu deosebit. Nu eşti. Ai venit să te strâmbi la alţii, la mine, la toată gaşca. Ştiu că într-o bună zi o să ne arăţi curu. Eu nu mă voi supăra. Dacă ai şti câţi fac aşa. OK, OK. Nu putem fi toţi prieteni.
Ne cunoşti, începi să ai caracteristici umane. Ia, dă-te mai încolo, măi!
Noi suntem nişte oameni buni, cu bun simţ, cei mai cei, cu toate astea (să îţi spun un secret) nu vreau să semeni cu noi!
Ipocriţi zici? Şi asta. Vezi să nu zbori cu tot cu pagini în vreun foc. Nu ţi-e frică? Păi, de ce ţi-ar mai fi după ce ai scăpat de la cina aceea…
Personajele sunt însetate de tot felul de chestii, de dreptate, de dragoste, de aventură. Dar în primul rând cred că le e sete, setea fizică, SETEA aceea când nu îţi mai curg nici balele. Iar când acea sete este stinsă, ele nu mai sunt personaje. Sunt oameni. Şi atunci putem sta la un pahar de vorbă. Oricum, ei umblă prin fel de fel de cârciumi, sunt oameni-personaje, un fel de iepuri de magician, câteodată mai reali decât oamenii.
Coridoarele minţii sunt de multe ori goale şi atunci este mai înfiorător, nu mai sunt nici iepuri, nici oameni, se mai simte însă un miros de poveste, poate ceva muzică. Pink Floyd răsună mereu într-o minte golită. Paraşutiştii învăluie munţii. Parfumul dimineţii este mai tare decât saltul acrobaţilor fără plasă. Norii sunt trecuţi dincolo de porţi.
Un cercetaş rătăcit pe o potecă a rămas aşa cu ţigara în gură. Ploaia stă să se abată asupra lui şi asupra personajelor. El este cât se poate de real. Sau aşa cred. Care este diferenţa dintre real şi ce cred? Este, nu este. Nu mai ştiu. Realitate? Comerţ? Unduire? Globalizare? Credibilitate? Cretinătate?
Personajele sunt şi nu sunt. Câteodată mai vii, câteodată mai vagi. Cândva, undeva… Deasupra … Probabilitate. De undeva trebuie să te apuci de un fir de aţă. Şi te tot duci… Nu mai ştii unde sunt potecile, le poţi găsi sau nu. Nu mereu este simplu.
Dacă nu ştii să alegi e cumva. Dacă ştii să alegi e altcumva. Paradoxul e că nimeni nu ştie să aleagă. Ce e aia alegere? O fi ceva…
Coaja de portocală e portocalie. A ales portocala această haină?
De multe ori alegerile ne aleg pe noi. Dintr-o dată ne dăm seama că suntem un fel de personaje. Manevrate, ascunse prin pagini, după ziduri. Cu idei sau fără.
Un saltimbanc se face mort şi stă întins pe o masă. Are nişte conduri cu vârfurile întoarse. Se lasă seara şi zidurile castelului încep să se întunece. Prinţul călare pe un cal alb se îndepărteză de castel. Calul se preface că e alb. 5 jokeri se îmbată într-o cârciumă de la marginea împărăţiei. Un iepure şchiop se mişcă prin apropiere. Adevărul umblă şi el şchiop şi cu câteva cucuie care însă nu i-au provocat moartea. 2 săteni vând brânză nimănui. Câţiva cetăţeni mănâncă la un mc donalds. Cetăţenii nu fac parte din poveste. Povestitorul soarbe dintr-un pet de bere. Economia merge într-o direcţie bine stabilită. Se vând cărţi, cărbune şi fontă.
La o privire mai atentă cu lupa sau cu vreun alt instrument optic, vedem că cineva operează. Desface ceva şi pune acolo ceva. Secret medical. La câteva pagini mai încolo, saltimbancul se ridică şi se preface că râde. Iepurele nu mai e şchiop. Tavernele s-au închis. Câţiva rockeri se duc la un spectacol de operă. Peste 3 râuri se face ceaţă sau este doar o părere. Aici apare o grădină japoneză. Unde o fi gardianul? De ce au venit Coşarii? Probabil ca să-l prindă pe iepurele şchiop. Nu ştiu unde sunt caii. Sunt undeva la marginea împărăţiei?
Cobori tiptil din computer şi te prelingi pe birou, pâş pâş. Ce-ţi pasă ţie de cuvântul în sine, „personaj”, de acţiune sau ce o mai fi. Te cocoloşeşti într-un colţ şi te scobeşti în dinţi. Eşti mare. Poştaşul vine la tine. A intrat pe geam şi e furios că a trebuit să facă un drum atât de lung şi la un personaj fără nume. Cum să îl cauţi? Cum să dai de el? Înţeleg efortul poştaşului. Dacă eram în locul lui te-aş fi împuşcat şi în urma ta rămânea scrum sau poate o dâră de fum ca în urma unui duel, dar tu nu eşti duelist, se pare că nu eşti nimic sau mă înşel eu. Nu ştiu dacă să cred sau nu zvonurile ciudate care umblă despre tine. Dar cum eu nu cred în zvonuri... Ele mă alarmează şi atât. Ok, mă ţin puţin în alertă, cam atât cât te-ai scărpina după o ureche. Apoi îmi umplu paharul de whisky, tu îmi aprinzi o ţigară galant şi gata, uit de zvon şi de tot. Eventual mă cufund în lectură sau trag un pui de somn ca la mama acasă.
Poştaşul se zbârleşte la tine. Scuipă mucul de ţigară şi îţi întinde scrisoarea. Nici măcar n-o citeşti. O aprinzi cu-n chibrit şi o laşi să ardă în faţa înnegrită de mâhnire şi sudoare a poştaşului aproape chior. Nu-ţi pasă. De fapt era o autoinvitaţie la cină. Aş spune că ai un caracter siropos, dar mă abţin. Îmi vine să-ţi îndes cutia de chibrituri în gură sau în altă parte. Să-ţi dau un şut în ... Ai venit pe capul meu şi nu eşti deloc gentlemen. Din mulţimea de necaracteristici le alegi pe cele mai proaste, de fapt nici nu ştii ce e aia o alegere.
Acum te îmbraci cu ceva, ceva haine anume. Te pregăteşti să te duci la cea cină. Poştaşul a plecat de mult şi eu te-am lăsat să-ţi faci mendrele, de fapt nici nu mă vezi. Eu sunt o himeră în capul tău, dacă ai avea unul. Acum nu mai am timp de tine...
Câteva rockstaruri au băut prea mult şi acum stau cu burta la soarele gol. Se bronzează pare-se sau mai bine zis lâncezesc şi se topesc. Undeva se zăreşte şi luna. Caii aruncă copite, praf, cer, totul în sus. O lună, un soare şi alte chestii. De multe ori supărătoare. O rockeriţă blondă stă cu capul susţinut de mâini şi de genunchi pe marginea trotuarului. Marx se apropie de ea cu barba lui lungă. Merge drept şi hotărât prin praful depus pe marginea drumului. Mult praf adus de cai, camioane, balauri, stele de mare. O mângâie pe cap şi o întreabă una alta. Tipa îi răspunde într-o doară nerecunoscând personajul. Marx îi ţine un fel de scurtă prelegere, probabil despre The Doors. Fata îi pune o întrebare prin învăluire despre diferenţa dintre leninism şi troţkism. Marx se scarpină în cap şi duce discuţia spre discografia Rollingstones.
O dâră de parfum se târâie spre castelul fermecat. Se strecoară printre crengile copacilor care freamătă de vântul gri. Se aud parcă şi paşi. Se hârşâie psihedelic spre cărăruile din preajma castelului. Vin veveriţe, lupi, scafandri, rinoceri fără corni, balerine din secolul XIX, marinarii lui Columb şi 3 albatroşi. Toţi ca să asiste la cina saltimbancilor. Castelul se vede undeva în apus. Baby, road...
Nu poate fi descris. Pictori, scriitori, muzicieni... toţi beţi... fericire... splendoare... licurici în iarbă... zepelin... catastrofă... purgatoriu... toţi pe acolo... severed garden... creme de la creme... prăjitură cu nucă... toamnă murdară... toamnă albastră... îndrăgostiţi pe alei... rechini... cutia cu şireturi... fata pe valuri... concentrare... the best... sex... mucegai... greşeli de tipar... teroare... rău de mare... şi acum cu toţii...
Toţi beţi de fericire
Splendoare în iarbă
Licurici pe zepelin
Catastrofă în purgatoriu
Prăjitură cu nucă în toamna albastră
Sex şi mucegai
Rău de mare, Chiar nu mai vreau la soare.
Dar unde???????
L a c i n a saltimbancilor.
Cred că duhurile au fugit toate prin pădure înnebunite. Sună trâmbiţele – se pare că stăpânii nu sunt acasă. Un cocoş cântă pe gard cucurigu. Podurile mobile coboară şi alaiurile pot intra pe poarta cea mare. Făcliile se aprind, personajele se sting, cei lascivi se întind. Un urs panda a căzut de pe cracă, uite-aşa de sanchi.
Se întind mesele, vin cai, vin meduze, peşti spadă şi alte staruri. Unde sunt muzicienii? Să vină piticii, să vină toată lumea! Chiar şi personajul, non personaj, neinvitat, neîntrebat.
Se vede întunericul din castel. Pâlpâie lumânări incolore. Vis peste o mare de ciocolată cu maluri din glazură şi o bomboană în vârf de deal. Verde.
O curbă până la intrare. Acum înaintezi alene. Pâş... Mai cu viaţă! Pâş...
Eşti pe podul mobil. Pâş... Paşi mici, murdari, înceţi... castelul din ce în ce mai mare. Mare. Lumini. Dar mai mult întuneric. Muzica a încetat. Suflă un vânt de vară. Plete blonde, cai suri, clovni, saltimbanci, rochiţe mov, curcubeu, curcubitacee, poezie în rastel. Asfinţit. Clopote prelungi. Static. Solzi de peşte. Pâş... Fâlfâit de rochii. Intri în castel. Şi ghilotina............ Hârş. Capul(?) peronajului se rostogoleşte înăuntru pe treptele castelului. În locul uşii stătea pregătită să cadă o ghilotină. Păcat, spune mulţimea. Sunteţi invitatul cu numărul o sută, ar spune o voce a marketingului. Neinvitat, spuse avocatul apărării (asidue şi fără de rost). Dar orchestrele cântă. Apărarea a câştigat procesul. Marketingul a câştigat spectacolul. Mulţimea dănţuie. Let’s run!
Nu mai contează filmul. Nu mai contează cinema-ul. Mă întorc din drum, beau apă într-un turn, caravelele trec prin strâmtori, saltimbancii se aşează la masă. Clinchete de pahare, miros de roze, ninsorile nu se mai opresc, este doar iubire în jur, paianjeni, nectar, vrăbii... Toate dorm. Cruel.
În cupe colcăie viermi. Este prea mult mister. Nedigerabil, ingrat, hidos. Mulţi clovni, regi din pachete de cărţi, o farfurie de porţelan, acareturi, plină ochi cu mâncare, fursecuri, o felie de nu ştiu ce, vântul. M-am retras după un arcaş. 2 arcaşi venind spre mine. 3 nu fac nimic. Nu ştiu dacă e vis. Tropăie cineva. Setea.
Muzica se înteţeşte. Arcaşi, ba nu, violonişti, setea.
Paharele sunt umplute. Şi apoi golite, cina. Cina se desfăşoară undeva în jurul sânilor prinţesei. Ea doarme liniştită şi spiriduşi, elfi, saltimbanci benchetuiesc. ŞŞŞ linişte... Prinţesa doarme. Doamne, ce amurg!!!
Regele de cupă mănâncă cu barba plină de sosuri, de brânzeturi. În jur se aud tot felul de onomatopee specifice mesei. Dama de treflă bea vin roşu, iar 3 saltimbanci o sorb din priviri. Prinţesa sughiţă în somn. Mesele tremură din toate încheieturile. Saltimbancii râd. Piticii încep să danseze. În fundal se aude Hendrix. Probabil din căştile marii prinţese. Piticii dansează. Dansează. Cortegii. Marmură. Vis. Totul este roşu, ba portocaliu. Dama de treflă râde dându-şi capul pe spate. Juva de treflă vrea să o muşte de gât dar adoarme în secunda următoare datorită cocktail-ului pregătit de un saltimbanc, amestecase soare cu mare cu gheaţă şi suflet de spiriduş. J simţise doar gust de gin.
Toţi pleacă într-o bună zi şi se întorc câteodată. Marea nu e chiar o baltă. Visele nu sunt chiar tipare. Greierii nu sunt chiar insecte. Tu nu eşti chiar tu. Nimeni este un fel de nimeni de la începutul alfabetului. Analfabetismul este un port fără intrare. Glumele sunt bune doar dacă râzi. Nu cred că îţi pasă de noaptea care se lasă, de cărbuni sau că eu ador Doors. Ninge cu fulgi cât Bărăganul, prinţese cu pielea catifelată se unduiesc prin spaţii veşnice încotro văd cu ochii albaştri, verzi, azur amour rococo rrrrrrrrr de ce mă iubeşti? Vrei să înverzeşti? Vrei să iei pastile? Vrei să călăreşti? Vino cu mine în Z O R I ... o toamnă care este un fel de toamnă poleită cu suflet de saltimbanc rătăcit în rochiile prinţesei. Nici o cucuvea nu poate să-l scoată de acolo pe hoţ. Doar, poate o cucuvea cu glas de cristal şi cu fundă roşie, ce se vrea de orientare stalinistă. Toamnă, caraghios, dar e toamnă. Saltimbancul a adormit pe buricul prinţesei. Mai aude doar vânturile mării, iar sarea i se lipeşte de buze, Noapte bună, copil nebun, caii, doar caii.
Acum s-a ascuns luna. Nu mai putem lâncezi aici. Decorurile s-au spart. Mulţi din ei dorm. Curmat. Unul din regi, cu sprâncenele stufoase, îşi şterge farfuria ce fusese plină. Duelul, măcelul, buburuze ude. Cvartetul de coarde. Tot cântă, tot cântă. Cred că o să înnebunesc. Nisipurile sunt aurii. Refresh. Este atât de cald şi de deochi. Acum vomităm o sevă întunecată. Nu ne mai pasă de nimic. Ombilicul a zburat undeva spre stele.
Regele încă mănâncă. Farfuria este ştearsă perfect. Ei, nu chiar perfect. Pe fundul ei marmorean se zăreşte ceva. Ceva placid, saturnal (n-am dreptul să zic aşa ceva). Pentru că e personajul. Întors dintre cei ghilotinaţi. Venit să dea cu noi de pământul Veneţiei. Să ne învineţească obrazul cu ruşinea lui de satir, cu fulgii de porumb pe care îi are drept pene, cu toate tertipurile de el inventate, de el aplaudate, cu toate punctele şi virgulele şi prostiile. Vine cu răsărituri de soare. Şi de ce e atât de sărată apa? De ce? Nu poţi spune nici tu... De ce nu ne săturăm de votcă, de sardine şi de prostituatele blânde care cerşesc un sărut. Pentru că peste toate lunile şi anii se aştern amurguri vesele şi triste şi caşcaval şi un duios cântec despre câteva balerine şi mai mulţi muezini şi o ceată veselă care nu cânta altceva decât romanţe şi se rătăciseră într-un fel de Paris de sticlă. Mă costă câţiva bănuţi, mă costă câţiva bănuţi, mă costă câţiva bănuţi să ajung la fericire. Dar de unde să îi iau? Ce activitate să prestez? Cui să mă vând? Pe cine să vandalizez? Ar mai fi o soluţie... Ar fi, ce dacă? O soluţie precară, cu apă şi cu un strop de migdal, să dăm afară măcar o picătură de rău afară din noi, pe nu ştiu ce poartă orientală, spre nu ştiu ce bulevard pierdut pentru totdeauna între Atlantida şi mijlocul ireal al Parisului, mai mult geometric decât lingvistic, lângă floarea de tei ce mi-o vei dărui-o, pentru că n-am să mor, pentru că te ador, dar ca de obicei ai vrea să vin nu ştiu când, nu ştiu cum să mă îmbraci, să mă îmbeţi, să mă-ntreţii, cu aromă de flutur, cu aramă ce creşte din cap în picioare, cu un nechezat de cal ce se scaldă într-o mare albastră de pictor, de balenă şi de mucegai, unde am ruginit cu toţii nechezând, îmbulzind, fremătând, crescând până dincolo de nori, dincolo de aproape, de departe, de absint şi de vânt. Chiar crezi? Chiar crezi că voi veni cu o lume nouă? Dacă tu crezi, pregăteşte-te cu vin şi cu votcă, da, ca să, nu mai ştii, ca să dai drumul unui demon de demult, unde zace fericirea prea, prea, prea aproape de ea şi de răsufletul nopţii, al tău şi al meu. Lângă spre geana vieţii, a scâncetului, a râsetului, a plânsetului şi lângă o creastă cocoşească de aur în surghiunul dimineţii spre amiezi răcoroase şi munţi turbaţi de hiene cu mâini încărcate cu spaime şi nu mai ştiu bine încotro e absolutul. Şi, da, personajul... Ce zaci acolo, într-o farfurie depersonalizantă. Şi saltimbanci, şi muzica cântă, o lume prea multă, prea mută, prea surdă, prea cu subînţelesuri neînţelesuri ciudate. Acoperită în acte. Cu rituri păgâne, cu rituri creştine. Nimeni nu e creştin. Toţi sunt nişte saltimbanci. Iconoclast, balast, gorgonă, vipera morţii umblând înspre culmea redutei. A ars universul odată cu ceara. A curs o găleată cu smoală pe ceas. Şi castelul se-nvăluie-n ţărnă şi viermi. E-ntuneric. Misterul răpus. Saltimbancii...
E gri.
Ce mizerii absurde,
Ce titanice ipocrizii.
Ăştia suntem – milenarii.
Ce discret e poetul. Ce discreţi suntem noi. Dacă vin ploi de soare, nu dăm vina pe noi. Cred că totul a fost, şi că totul s-a dus. Da, discret e poetul. Saltimbancul răpus. Spui că tot a apus?
Ropote de aplauze pentru comedia infernului. Mii de pietre în capul lui, mii.
E pour si mouve.
Dacă ai venit poţi bate palma cu nimeni. Acum a apus până şi transconceptul. E multă rumoare şi mult mucegai. E timpul să mai tragem o gură de aer. Şi unde altunde decât în tramvai.
Eşti un personaj ca oricare altul. Mănânci raţional şi poţi fi jegos. Îţi poţi da pantofii cu cremă de ghete. Cât romantism... Edificiul lumii – să dai de pomană unui bubos.
Sâmburele de măslină a ajuns în pământ. Noi vom fi arşi demult. Mileniile curg într-un sens sau în altul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu