Ion Baias

S-a născut la 14 februarie 1950, în Satu Mare. Debutează înperioada liceului în revista Liceului nr.3 - Poteci. Colaborator al ziarului Informaţia zilei s-a stins din viaţă în 29 decembrie 2005.
A lucrat în învăţământ, la instituţii de cultură. Activitatea literară:Ion Baias a fost prezent cu o "Planetă de tînăr" în cadrul Bibliotecii "Luceafărul'' (nr.6, ian., 1980).
A publicat poezie, susţinut de Cezar Baltag, în revistele literare Luceafărul, Viaţa Românească, România literară. Retras la Satu Mare şi dedicat numai scrisului a fost prezent în toate revistele locale: Cronica sătmăreană, Geneze, Şcoala sătmăreană, antologiile "Afirmarea", Solstiţiu, Poesis, Pleiade, Gazeta de Nord-vest.
Lucrări publicate:
Poeme cu explozie întîrziată, Ed.Solstiţiu şi Decalog, Satu Mare, 1996; Amurgul de dincolo de amurg, Ed.Solstiţiu, Satu Mare; Tăcere regală, Ed. Solstiţiu, 2000.

Cad frunzele

Cad frunzele din copaci

Cad ca nişte lacrimi

În paharul de beţiv

Astăzi sunt mai trist ca oricând

Sunt trist ca o măcelărie gigantică şi pustie

Trist ca un nor fără umbră

Ca funia unei spânzurători

Atârnând goală între ghearele unei Sodome defuncte

Toamna şi sexul femeilor este mai atroce

Şi pare mai trist şi mai obosit

Decât în alte anotimpuri

În care vulgarităţile îşi îmblânzesc disperarea

Cu desfătări alcoolice şi amurguri fierbinţi

Şi copleşitoare

Un măr plin de dorinţe

Pică din cer rostogolindu-se beat

Ca o stea la picioarele tale lungi

Şi întotdeauna atât de frumoase-

Tu îl culegi de pe jos

Ca pe un bulgăre de zăpadă

Îl priveşti o secundă

Apoi îl arunci

În fereastra mea în care de câteva nopţi

Luna se prăbuşeşte

Ca într-o oglindă veche şi spartă.

Doamne fereşte-mă de mai rău

Doamne fereşte-mă de mai rău

Şi de prietenii care îmi vor binele-

Unul tocmai îşi face planuri

Să-mi violeze nevasta

Ieri mi-a mai violat-o o dată..

Nici astăzi nu-i ca şi ieri

Şi nici ca alaltăieri

E la fel

Iar ziua de mâine va sosi abia peste o sută de ani

Nu mai sunt ce am fost

Mi-am aruncat la gunoi tot trecutul

Şi acuma stau întins ca o broască nepăsătoare pe muchia unui cuţit

Descins parcă din cadavrul unui poem

Golit de metafore

Golit de bezne de dorinţe şi amintiri

( n-are nici măcar titlu)

Vai vai şi-un of mare cât Marele zid chinezesc

Mă simt ca o cratiţă spălată cu leşie şi cu nisip

Tocmai bună de aruncat în ea o bucată de carne afumată de porc

Vai vai

Nevasta mă înşală

Prietenii mă bârfesc

Eu ling blide şi aştept şi aştept şi aştept

Nici eu nu ştiu prea bine ce anume aştept

Şi aştept şi aştept şi aştept

( Praf şi pulbere , Ed. Dacia , Cluj-Napoca, 2001)

Mi-a sărit din ureche un cal

Mi-a sărit din ureche un cal

Din gură mi s-a prelins la picioare

o câmpie înzăpezită.

Oasele mă purtau ca pe o sanie

pe tărâmul de gheaţă

de sub fusta tăcerii.

Un copac a răsărit înaintea mea

Ca o Fata Morgana.

Eu eram umbra lui prelungă

cu capătul înfipt sub roţile unui tren

ce tocmai traversa un amurg

mai trufaş decât omul

şi mai semeţ decât moartea

Fiul

Fiul şi-a părăsit mama

A lăsat-o plângând la porţile cetăţii blestemate

Şi a intrat între zidurile ei

Pierzându-se într-o mulţime de oameni străini şi urâţi

Pe cer nu trecea nici un nor

Păsările s-au oprit din cântat

Soldaţii de pe câmpurile de luptă

Au adormit în tranşee visând femei goale

Şi bogaţii pentru toţi muritorii

Nici trenurile n-au mai trecut prin Gara de Nord.

Pe peronul pustiu

O femeie în doliu a despăturit o scrisoare

Veche de cinzeci de ani

Dar nu a citit-o

A privit-o ca pe o fotografie

Apoi s-a ridicat şi s-a aruncat sub

Cel dintâi nor ce traversa cerul venind dinspre soare-apune

Şi plutind undeva la Est de Eden-

Cetatea aceea al cărui nume l-am uitat

După atâţia ani şi atâtea nopţi nedormite

Acum stau pe balcon şi fumez o ţigară

Şi nu-mi vine să cred

Că părul mi-a albit

Dinţii mi-au căzut

Carnea nu se mai ţine pe oasele mele

Iar ochii mi-au pătruns până în fundul stomacului

Ca nişte lipitori negre şi lungi

Asemeni cărărilor ce ne poartă înspre pierzanie

Fluturi de ceară

De pe fruntea mortului se înalţă-n tavan fluturi de ceară

Miros de cenuşă

Noaptea se scurge pe cărarea plină de ghimpi

Oarbă şi tristă adâncă şi rece

Gardul ros de ploi stă să cadă în uliţa umedă

Plouă şi e tot mai târziu

Şi focul din sobă s-a stins

Moartea atârnă de grindă ca un lămpaş

Cărarea ce duce la râu este pustie

Din şanţul adânc câteva trestii îi fac cu mâna

Trecătorului singuratic

Luminile oraşului s-au aprins

Toate se îndepărtează de toate

Câteva lumânări se plimbă pe câmp obosite de frig

Trei fulgi de zăpadă s-au aşezat pe buzele mortului

Care zâmbeşte amar şi tace profund

Tata doarme cu fruntea pe masă

Lângă el mama îşi reazemă capul pe umărul lui Iisus.

( Ars, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 2005 )