Poeme de Cezar Chiorcea

Minuni

Minuni minuni

Grădini de aur

In raze dulci

De miere

Tulpini de argint

Frunze de jad

Flori rubinii şi parfumate

Umbre

Lăute dorm

Pe chilimuri de iarbă

Lânga havuzuri cântând

Şoaptele vieţii

Lumi de nea

Umbre şi visuri

Praful ţi fumul

Minuni minuni

Gazel

Bucata de albastru matinal a căzut

În peisajul lichid de forme urbane.

Ce mare e mila Ta Doamne

Azi ninge cu firimituri de zăpadă!

Şi totul a devenit subit mai prosper: industriale

Forme ale cubismului in gri au har tranchilizant.

Sunt singur fiindcă prietenii s-au sinucis pentru mine.

Acum numai eu şi câţiva copaci cunoscuţi hălăduim de minune

La marginea sentimentului brut rănit de nevoile materiei.

În acest timp am învăţat mai multe despre viată;

Dumnezeu fiind voi pune mădulare câinilor invalizi,

Iar pe oameni i-aş face un vis, mai senini, cu dinţii de lapte.

Setiawangsa

într-un sat din Selangor

trenul face staţie

numai un minut şi jumatate

acolo se vede o bucată de junglă

pe un deal împrejmuit de un gard mic

pe care scrie în engleză:

teritoriul armatei

nu păşi înăuntru

vei muri împuşcat

din satul ăla se văd

turnurile gemene Petronas

şi mă gândesc în limba maternă

ce-i şi cu oamenii ăştia

Poezie pe sticlă

din aburul asfaltului încins

intinzându-ţi gândurile

mai aproape de malul apei mele

îţi speli părul

despletindu-mă înecandu-mă

în coastele tale de mătase

visând că te prind de salcie

ţi-ai desfăcut aripile in soare

alunecând în verdele parfumului

te-ai scurs

printre degete in forma

primordială

foşnind vedeniile scăpătând

în crepuscul

Vitraliu

la început omul mesteca iarba

şi nu putea vorbi despre sine

şi apucând cerul cu gândul

visa la dumnezeu

odată flămând a aruncat cu piatra

la fereastra lui să îl cheme la masă şi

apoi dezamăgit cu zilele adunate

in haremul buzunarelor s-a scurs în adâncurile fanteziei

printre fulgi de praf în razele de soare

ruginit ca o podoabă ofilită

în cartiere de sticlă colorată

(acum) dumnezeu este un pământean

zugrăvit în vitraliile unei iubiri platonice

doar vârfurile munţilor înecate in nori

răsărituri prospere de soare

frunze zornăind ca un saz în copaci păpădie

îngeri copii cu aripi ciufulite

câini bând albastrul crud al cerului din bălţi

mai amintesc de lumi topindu-se in hieroglifa infinitului

Omul – un veşnic becher cu dragostele strânse in desaga

În alb

Strălucind o aripă

Taie orizontul sângeriu

Mov albastre petale de lumină cad

În cascade înviind pământul

Dimineaţa înflorind

În spuma unui val auriu

Trezeşte cântecul păsărilor

Şi răsăritul se deschide în rana

Steaua zilei îşi cerne razele

Prin perdele ceruite de nori topind

Cuibul de mătase a nopţii

În umbra dantelată a ierbii

Iar vântul îmi bate gândurile

Din firul lor stoarce roua

Înlăcrimându-mi ochii

Mânjiţi încă de vise

Eu nu spun cuvinte fără rost

Nici meşteşugării învăţate

Mărturisesc ce mi s-a dat

Pentru inima să asculte

Privind după vorbe

Cum se priveşte după carne

Se va auzi o poveste

Care se va ascunde sub pleoape

Ştiu! Gândul e străin oricărui vers

Sentimentul e străin oricărei limbi

Dar inţelesul meu are gustul amândorura

Iubirea mea are gustul amândorura

Mama

drumul vieţii mele e pavat

cu urmele paşilor tăi

amintiri sfărâmate ofilite

oceane de frunze

copăcei de sticlă

cu ramuri ceruite infipte

intr-o pata de cer

deasupra ochilor icoana

ploile iti sculpteaza zambetul

in aerul pe care-l respir

imi spui ca asfintesti

dar nu te cred

nu te inteleg

ca in vremea cand eram nemuritori

te visez

la malul oricarui gand

susura dorul

in mainile-ti facute caus

mi-ai prins iubirea in nod de poveste

doar tu veghindu-ma

ani de liceu


casele de pe uliţă mi-au oferit un cer îngust

sub el visele îmi infloreau fericirea in forma voalată

mă rugam vântului să-mi aducă parfumul ei
în căuşul unei clipe să-i pot turna toată dragostea
imploram artistul care i-a dat chipul de hurie
să-mi verse culoarea sângerând în sufletu-i ingenuu
în fiecare zi drumul ei îmi dăruia un înţeles
citeam cel mai frumos poem- imaginea ei
printre dunele fiinţă eu aflasem o oază
şi-n pustiul lumii ochii-i izvor de viaţă
pe cântecul anotimpului de pe uliţa mea
dansam frumos călcând pe urmele paşilor ei
în anii de liceu

iubind

Eu
preotul unei iubiri
zâmbind sub o umbrelă

aripi se desfac în rafale
te pivesc picurând în praful
lumii

în zbor
aluneci în aburul respirat când
în fiecare clipă avem şansa de a fi
amândoi în ploaie
pe acelaşi trotuar


Tu
sub pleoapele mele
în oglinda umedă
priveste-ţi chipul poezie/şi
vezi minunea
aşa cum eu o văd

sub cerul imens
înfiorat de bătăile inimii
Eu
întuneric învelindu-Te
Lumină

limpezindu-ne deasupra viselor
sub o umbrelă
templu
iubindu-ne

a însemna fericirea

mergi
pe un drum greu
încearcă
să scapi de condamnarea la mediocritate

priveşte-ţi viaţa de fum
şi forma ce se destramă
mistuită în focul iubirii
înecată în lumina lui
căutând o altă formă

iubiţii zboară împreună
ca într-un vis
absenţa unuia ar reteza aripile celuilalt
prăbuşindu-l

iubirile se caută una pe alta
continuu
abaterea uneia ar numi-o pe cealaltă
suferinţă

iubirea îşi câştigă nemurirea
şi puterea de a spune
te iubesc (definitiv) ar însemna
fericirea