Cronică de cenaclu: Teatru antic în secolul XXI

Marius Chiru ne-a oferit vinerea trecută o lectură inedită, ba chiar curajoasă, potrivit lui Ion Avram – o piesă de teatru care aduce aminte de vechile capodopere greceşti ale marilor Eschil, Sofocle, Euripide. Lipsită de acţiune şi axată mai degrabă pe tensiunea internă a dialogului, piesa a început cu nelipsitul cor specific teatrului antic, pentru ca apoi să apară treptat personajele. Fără o intrigă puternică şi cu o poveste de dragoste voalată, textul a fost primit puţin cam sceptic, dar au fost remarcate imaginaţia şi cursivitatea. Atât Cristina Dobreanu, cât şi Stela Iorga l-au sfătuit pe autor să încerce să pună pe hârtie subiecte mai personale, autentice. 

Astăzi, de la ora 18,30, la sediul Viaţa liberă, Ilie Răpcianu ne-a promis proză.

Nicoleta Onofrei

CRONICĂ DE CENACLU: Capitalism la ”Second Hand”

Victor Cilincă ne-a citit, vinerea trecută, un fragment din piesa de teatru "Second Hand", numită şi "Centaurul", care are în centrul ei două personaje puternice: Baban, un bătrân cu picioarele paralizate, fost comunist, imobilizat într-un cărucior, şi Bebe, un tânăr surd, aflat la vârsta majoratului.

Ion Avram remarcă umorul de situaţie, succesiunea replicilor, mişcarea scenică, precum şi ironia făcută la adresa capitalismului nostru sălbatic. El identifică numeroase zone în care apare poeticul şi consideră că întreg textul este o metaforă. Stela Iorga observă puterea de caracterizare a personajelor, făcută preponderent prin dialog, dar şi hazul trist, pe alocuri grotesc, care însoţeşte fragmentul, de la un capăt la celălalt. Anca Şerban-Gaiu spune că a reuşit să vizualizeze totul şi compară personajele cu Yin şi Yang, elemente interdependente ce încropesc simbolul centaurului. Fănica Dumitrache e de părere că handicapul personajelor se regăseşte sub altă formă la fiecare om în parte. Cristina Dobreanu identifică două tipologii specifice tranziţiei noastre: un fost comunist şi copilul cu handicap, simbol al unei societăţi deschise spre viitor. Aceasta consideră că fragmentul este încărcat de dialog şi crede că prezenţa mai multor didascalii ar servi caracterizării personajelor.

Victor Cilincă ne-a prezentat şi cartea "Maestrul şi Margareta" de Mihail Bulgakov. Scris în cinci ani şi tipărit la zece ani după ce a fost terminat, romanul prezintă vizita diavolului în lumea sovietică. Pe lângă suprarealism şi umor absurd, găsim şi o poveste de dragoste. Autorul foloseşte tehnica contrapunctului, alternând naraţiunea pe două planuri. Victor Cilincă spune că descrierea Moscovei din anii '20 este echivalentă, în universul plastic, cu "Grădina plăcerilor" de Hieronymus Bosch.

Astăzi, începând cu orele 18.00, la sediul cotidianului "Viața liberă", citeşte Marius Chiru, iar flashul literar va fi prezentat de mine. 

Sabina Daniela Penciu

Marius Chiru, Lenin în RDG

sau De dragul de a nu se întâmpla nimic

     Săptămâna trecută am fost martorii debutului în dramaturgie al lui Marius Chiru cu textul dramatic „Lenin în RDG”. Înarmat doar cu graba de a debuta şi cu dorinţa de a compune ceva măreţ, Marius s-a trezit fără prea multe unelte de expresie dramatică în faţa a trei personaje principale feminine puse pe şotii de neînţeles, al căror dialog pare a fi desprins din delirul frigurilor galbene, fapt ce o face pe Stela Iorga să evalueze scurt textul: „abracadabrant, aiuritor, fără coerenţă”.

     “Poem dramatic cu nuanţe expresioniste şi absurde care, deşi cursiv şi «teatral», este greu de înţeles din cauza lipsei de coerenţă şi a unei finalităţi” apreciază Victor Cilincă, în timp ce Simona Toma este de părere că proaspătul dramaturg „şi-a propus prea mult, umplând timpul personajelor cu vorbe de dragul de a fi rostite”.

     „Scena pierde din cauza faptului că replicile nu sunt spectaculoase, nu şocheză, nu au poantă. Textul are alternanţe între pasaje teatrale, susţinute din punct de vedere al dialogului şi pasaje încărcate cu monologuri prea pretenţioase, patetice, superficiale” (Ion Avram)

     Alexandru Maria consideră piesa „Lenin în RDG” lipsită de naturaleţe, Lucian Oancea remarcă faptul că autorul foloseşte multe simboluri pe care nu le exploatează corect iar Marius Grama apreciază efortul tizului său, însă e de părere că textul prezentat nu poate fi încadrat drept text dramatic.

     În timp ce Carmen Neacşu aprinde flacăra speranţei, simţind în textul prezentat o atmosferă dramatică, o trecere de la conştient la subconştient, Tudor Neacşu vine poate cu cea mai plastică descriere a serii caracterizându-l pe autor drept „un antreprenor pungaş care se înscrie la o licitaţie pentru o minune a lumii, însă nu are la îndemână decât un cancioc”.

     Acestea fiind spuse, ne aşteptăm ca Marius Chiru să dovedească pe viitor mai multă seriozitate, coerenţă şi luciditate – căci chemare şi determinare există – iar pe DVoastră vă aşteptăm astăzi, la ora 18:00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, pentru a ne delecta împreună cu poeziile Ancăi Şerban Gaiu.

                             

                                                                                                                   Octavian Miclescu

PEISAJ DIN EDEN CU REPETIŢII

   

Adăugaţi o legendă

 Într-o friguroasă seară de iarnă, poetul gălăţean Laurenţiu Pascal a încercat să spargă monotonia hibernală cu versuri de dragoste trăgându-şi esenţa din arealul mitico-filosofic al genezei umane. Avându-i în prim-plan pe Iş şi Işa (Adam şi Eva), poezia sa are, totuşi, un aer rusesc, de secol XIX. Gruparea de zece poeme, “Peisaje şi alte sentimente”, adusă în faţa cenaclului de către Laurenţiu Pascal, a suscitat lungi discuţii despre receptarea artei, dar şi despre ultimele realizări ale autorului.

     “În principiu, ar trebui să fie mai atent când repetă anumite cuvinte, doar în anumite locuri aceste repetiţii reuşesc să dea tărie”, observă Nicoleta Onofrei.

     “Am început să înţeleg ce scrie Laurenţiu. Textele sunt mai consistente. Nu prea se mai încurcă în idei fără conţinut. Aici tema este foarte clară, dar repetă anumite cuvinte care strică plăcerea lecturii. Unele repetiţii reuşesc, dar unele versuri în plus taie din fluiditatea textului. Mi-a plăcut poemul Amanta”, a conchis Alexandru Maria. Autorul l-a provocat să citească un poem fără repetiţiile incriminate. Alexandru Maria a remarcat cu bucurie rimele involuntare, dar şi că este prea vădit faptul că vrea să descrie un peisaj, de exemplu Peisaj ratat.

     Laurenţiu Pascal a mai replicat criticilor săi că are obsesii pentru anumite cuvinte, nu doar afinităţi.

     Anca Şerban crede că “Fiecare avem nişte obsesii pe care le aşternem pe hârtie. Unele cuvinte se repetă de prea multe ori. Cel mai bun poem este ultimul şi ar fi trebuit să începi cu el.”

     “Laurenţiu Pascal a ajuns la un nou nivel de expresie. A încercat să continuie acel stil şi a adunat aceste texte care nu cred că îi fac o reclamă foarte bună. Poate a fost un dicteu automat. Are câteva imagini care i-au reuşit”, a remarcat Octavian Miclescu. Tot el a atras atenţia asupra poemului Peisaj cu alte riduri ce are greutate, melancolie şi arată experienţa în scris a poetului, care trebuie să fie mai drastic cu el însuşi.

     Albu Cristian spune că “Autorul are talent. Deşi îmi plac poeziile cu rimă, cele scrise de Laurenţiu Pascal chiar îmi plac. Au un aer romantic”.

                                                                                      Marius Chiru

     

P.S. Astăzi, tot la orele 18 trecute fix, la sediul cotidianului “Viaţa liberă”, ne citeşte Tudor Neacşu.

Cronica de cenaclu: Poveste fără poveste

„Privea, dar mintea lui nu avea nicio percepţie. Era în transă. Două cruci pe un fond albastru ca de vitraliu. Crinii galbeni şi scutul cavaleresc în galben albastru, cu încadratură roşie, capetele toiagelor ţâşnind în jos, pe ele desfăşurându-se panglica cu inscripţiunea. Nicio revelaţie, nici un tremur nervos. Se uita, dar vederea era pur homerică, restrânsă la o obtuzitate totală şi pentru exterior şi pentru interiorul golit. Acesta nu mai era Rogerius, nu mai era nimeni.”

                                                (Marius Chiru, Rogerius)

Oamenii care înnoadă legături cu cenaclul Noduri şi Semne rămân legaţi, într-un fel sau altul. Acesta e cazul şi lui Nelu, tatăl unei vechi şi foste membre de cenaclu, acum plecată din Galaţi. Îi mulţumim lui Nelu pentru cadrul familial pe care ni l-a pus la dispoziţie vinerea trecută. Ei, în acest cadru familial, Marius Chiru ne-a mai citit un fragment dintr-un roman, ne-a mai povestit câte ceva despre Rogerius. Inconstant, cu fraze ba prea lungi, ba prea scurte, inconsecvent cu timpurile verbelor, cât şi cu termenii, ba arhaici, ba prea moderni, lui Marius Chiru îi ies rareori descrierile (Andrei Velea). Marius Grama remarcă şi el o lipsă a logicii textului, frazele încâlcite, dar nu poate să nu observe şi o obişnuinţă a scrisului, încheind: „Nu-ţi spune nicio poveste”. Despre fragmentul citit, Victor Cilincă spune că nu are creştere, e liniar prin emoţie, iar despre personaje că nu ar avea reacţie. Chiar dacă dialogul din fragment ar trebui să aducă mai multă dinamică textului, acesta nu îşi atinge scopul, spune Octav Miclescu, care continuă: „Este un text tern, steril, nu-mi spune foarte multe”. Prozatorul frazelor sacadate, Ion Avram, îi propune lui Marius să se detaşeze un pic, ca autor, de text. „Sunt foarte multe verbe la imperfect, oboseşte, adu textul la prezent. De asemenea, nu stăpâneşti metoda de a împleti descriptivul cu meditativul”, îi mai spune Ion Avram lui Marius Chiru.

                                                                                                                  Nicoleta Onofrei
P.S. Mâine, adică tot vineri, 15 nov, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, la ora 18.00, citeşte Stela Iorga.

Cronică de cenaclu: Addagio mitraliat după un duel prea scurt

"Roşeaţa răsăritului îl lăsă să-şi vadă faţa suptă în oglinda Murano. Luciul briciului tăie legătura dintre el şi dublura sa reflectată. Îşi curăţă obrazul drept, pe urmă cel stâng. Din dreapta, lumina veni ca o avangardă călare trimisă printr-un gest simplu de Balder." (Marius Chiru)
Vinerea trecută am avut parte de proza lui Marius Chiru. Autorul îşi propune ţinte îndrăzneţe, scrie la scară mare, propunând lectura unui fragment din romanul la care lucrează în prezent. Nu-i rău deloc ţinând cont de faptul că promite a fi un prozator de cursă lungă dovedind aceasta prin lecturile dese din cenaclu şi prin publicările povestirilor sale în numere consecutive din revista "Dunărea de Jos". Iată de ce aş îndrăzni a spune că, alături de Radu Vartolomei, vine încă un prozator pur sânge în rândul generaţiei tinerilor. Și dacă tot vorbim de prozatori pur sânge, Ion Avram, cel ce a deschis comentariile din şedinţă, a spus că "textul pare de epocă datorită limbajului, spaţiului în care se desfăşoară acţiunea; autorul controlează cu atenţie detaliile pentru a menţine atmosfera; literar vorbind, nu-i un text pretenţios, curge firesc, simplu, dialogurile sunt curate, cinstite, replica vine previzibil, aşteptată, dar nu este supărătoare". Octavian Miclescu, poetul care se extinde prin proză şi, mai nou, prin dramaturgie, a observat nişte erori la nivel de documentare a textului prezentat. Logica istorică n-ar permite apariţia prea timpurie a trabucului cubanez prin prima jumătate a secolului 19 și că, referindu-se tot la tabieturile oamenilor din acele vremuri, servirea ceaiului era o obişnuinţă, nu cafeaua, chiar dacă ea există în Europa de foarte multă vreme. Poeta Stela Iorga a amendat "lipsa arhaismelor care ar trebui să facă un corp comun cu textul; e plin de anacronisme, construit artificial, are şi exprimări banale, vocabularul se împiedică; îmi pare un hobby, un capriţ, chiar dacă se vede buna credinţă". Paul Berenştain, un alt tânăr care scrie proză bună, n-a putut vedea fragmentul în contextul unui roman, dar a văzut o scenă cu mult potenţial şi, pertinent, l-a sfătuit pe autorul discutat să o exploateze, să revină asupra ei.
Scrie, Domnule Chiru, scrie, că asta-i menirea scriitorului ! Și, apoi, de ce să fie doar un scriitor în Galați care nu se mai poate opri din scris ?

Simona Toma

P.S. Vineri, 21 iunie, ne citeşte, tot la orele 18 trecute fix, la sediul Cotidianului "Viaţa Liberă", Stela Iorga.

Cronică de cenaclu: Era să fie o poveste de dragoste

“Dâre de soare gros cădeau pe iarba răscolită de cai. Margarethe îi prinse privirea în focul ei albastru. Simţea că-l taie acea căutătură, dar rezistă tentaţiei de a se uita în altă parte. Niciun zâmbet, nicio tresărire”. (Marius Chiru, Rogerius) Era să să fie o poveste de vânătoare care ascunde o poveste de dragoste, în schimb ne-am ales cu legea lui Newton dintre pulpele unei doamne („corsetul alb căzu din pat după o clipă de ezitare, cedând legii lui Newton. Pulpele ei albe lăsară lumina albă s-o pătrundă”) . Şi nici măcar, cel puţin după reacţiile poetului Ion Zimbru, care a spus că textul lui Marius Chiru, un fragment din romanul „Rogerius”, este un „spectacol inutil”, „un dezastru”, „nu spune nimic”. Motive pentru care textul a fost subiectul unei dispute mari între prieteni. Victor Cilincă, iubitor şi scriitor de proză, a perceput fragmentul ca fiind „foarte bine scris”, cu trimiteri finuţe ici-acolo, chiar dacă fraza lungă poate fi obositoare. „Marius Chiru pare mai degrabă meseriaş decât sincer, simte ce trebuie să spună, are siguranţa scriiturii, dar este o poveste de dragoste puţin formală”, a spus Victor. Ion Avram a fost oarecum deranjat de termenii ştiinţifici, chiar dacă a părut să guste firul epic. Înşiruirea de termeni germanici a deranjat-o pe Stela Iorga, ba a mers până acolo încât să spună că textul este plin de banalităţi lingvinstice. „Sunt aşezări frazale care trimit la un infantilism lingvistic. Prozei îi lipseşte sufletul şi vraja”. De lipsa „vrăjii” şi a sentimentului au vorbit şi Ioana Andrada Tudorie şi Nona Tatiana Ciofu. „Dacă fragmentul presupune doi bărbaţi care iubesc aceeaşi femeie, ar fi trebuit să existe o efervescenţă a acţiunii, personaje îndârjite. Povestea de dragoste este lipsită de dragoste, pasajul erotic, care reprezintă apogeul pasiunii, este banal, pentru că descrie o trăire intimă cu exces de voluptate, care cade într-o imagine puerilă a iubirii”, a surprins Andrada. Nefirească prin lipsa de încrâncenare, i-a părut şi lui Marius Grama povestea, fie că e de vânătoare, fie că e de iubire. Potrivit lui Grama, povestea este cursivă, dar nu are intrigă, suspans, dialogurile sunt prea îngrijite şi, prin asta, nefireşti. Astăzi, de la 18.00, la sediul cotidianului Viaţa liberă, citeşte Marius Grama.

Autor:   Nicoleta Onofrei

Publicat Vineri, 03 Mai 2013 10:00

Proza, arta săpatului în piatră

"Numele meu este Tilde Gorowitz. Nu mai este importantă vârsta mea şi nici locul în care mă aflu, atât timp cât locuiesc pe cea mai frumoasă planetă din univers. Amintirile de pe fundul oceanului sunt încă cele mai persistente şi cred că acest lucru nu se va schimba pe tot parcursul vieţii. Aerul atmosferic este prea puternic pentru mine, dar o gură de aer proaspăt este una din experienţele fundamentale din cele trăite după ieşirea la suprafaţă." (Marius Chiru, Tilde) Într-o altă şedinţă de cenaclu destul de recentă, Marius Chiru ne-a citit un început de povestire care, după spusele sale, ar avea o întindere de treizeci şi şase de pagini. Vinerea trecută, contrar aşteptărilor noastre, pentru că s-ar fi nimerit mai bine o continuare a povestirii din punctul rămas în suspans data trecută, autorul a preferat să ne lectureze doar ultima parte, să spunem chiar finalul povestirii. Regia aceasta ne-a cam lăsat debusolaţi în înţelegerea firului epic şi, din păcate, a fost spre dauna autorului. Prozatorul Ion Avram, declarându-se supărat că a fost vitregit de firul epic al povestirii, a spus că "se vede totuşi că este o ficțiune, dar din păcate nu-i o poveste legată, nu are atmosferă şi intrigă; singura calitate văzută, în comparație cu fragmentul de data trecută, ar fi vioiciunea dialogului, dar asta neînsemnând că autorul stăpâneşte foarte bine dialogul”. Andrei Velea, scriitorul, a văzut prea multă concentrare pe acţiune ceea ce a determinat o acţiune filmică și a mai spus că "proza nu e scenariu de film". Poetei Anca Șerban Gaiu i-au plăcut numele personajelor, a găsit mai mult lirism decât data trecută, dar n-a văzut mesajul şi i s-a părut o poveste prea alambicată. Cronicarul e de părere că autorul e harnic şi angajat într-un maraton personal într-ale cuvintelor, dar mai puţin interesat să-şi exploreze o parte inedită a scrisului său. Poate că, prin lecturile viitoare în şedinţele de cenaclu şi acumulând tehnici de scris din alte surse, Marius Chiru, harnic fiind, va reuşi să surprindă. Spor la săpat în piatră, prozatorule! P.S. Astăzi, tot la orele 18 trecute fix, la sediul Cotidianului "Viaţa Liberă", ne citeşte poezie Ioana Andrada Tudorie.
A consemnat Simona Toma

Un scriitor prea grăbit

(…) Un corp însângerat… Ţipătul unei femei pe o “stradă” laterală. Se produce oarece zarvă. Sunt greu de descris feţele celor doi trecători carese apropie. Lumina este difuză. Dar înspăimântătoare sunt nişte obiecte ascuţite care ies din loc in loc din carnea cadavrului. Tiberius rămâne ţintuit. Mă apropii nevăzută. Nu sunt mică de statură, dar adulţii au alte preocupări mai importante decât cea de a mă îndepărta pe mine din zonă. E prima dată când văd un corp neînsufleţit. E un corp de femeie străpuns de cioburi de sticlă care oglindesc lumina. Mă întorc spre locul unde mi-am lăsat prietenul şi vomit. El nu mai este acolo. Nu l-am mai găsit în ziua aceea.(…)  

(Marius Chiru – TILDE)

Marius Chiru a prezentat un fragment dintr-o proză scurtă de factură science-fiction, „un SF interesant cu subiect atrăgător” – aşa cum observă Gelu Ghemiş.

„I-aş recomanda să scrie textul la persoana a treia - pentru că, la persoana întâia, filtrul este prea complicat; construieşte o lume complexă din foarte multe detalii şi prea multe informaţii care ar mai trebui periate; textul a fost mitraliat şi nu povestit şi scris” – afirmă Radu Vartolomei.

Simona Toma constată că „nu stăpâneşte specificul timpului pe care-l are în vedere şi că i-ar mai trebui nişte detalii care să constituie suportul material al epocii momentului în cauză.”    

„Scrie bine, dar foarte rece, didactic şi exact; din acest punct de vedere - pare, mai degrabă, un reportaj despre o anume lume şi nu o lucrare literară” – declară Anca Şerban, iar Simona Vartolomei îi reproşează autorului că nu are autenticitate şi că merge pe o tehnică de artificiu literar care nu atrage cititorul.

Octavian Miclescu radiografiază scurt textul, arătând că Marius Chiru „dă nişte definiţii/ explicaţii care sunt redundante şi prea dese. În spatele unei scrieri SF trebuie să stea o documentare tehnică foarte bine pusă la punct. Fragmentul prezentat este un text prea uşurel; trebuie să-şi asume multe trăiri ale personajelor, fiind scris la persoana întâia.”

a.g. secară îl vede pe Marius Chiru ca pe „un scriitor foarte grăbit, cu lucrări terminate – ceea ce este un lucru bun – dar are nişte repetiţii care deranjează.”

În final, autorul a ţinut să ne asigure că fragmentul prezentat este unul de start şi că, pe măsură ce vom intra în text – care este finalizat – observaţiile vor cădea de la sine, întrucât lucrarea, în întregul ei, răspunde tuturor exigenţelor şi inadvertenţelor aduse în discuţie.     

    

Ion Avram

DIN SIMBOL – SIMBOL RĂSARE ŞI DEVIN NĂUCITOARE

(...) Cobori tiptil din computer şi te prelingi pe birou, pâş-pâş. Ce-ţi pasă ţie de cuvântul în sine, „personaj”, de acţiune sau ce o mai fi. Te cocoloşeşti într-un colţ şi te scobeşti în dinţi. Eşti mare. Poştaşul vine la tine. A intrat pe geam şi e furios că a trebuit să facă un drum atât de lung şi la un personaj fără nume. Cum să îl cauţi? Cum să dai de el? Înţeleg efortul poştaşului. Dacă eram în locul lui, te-aş fi împuşcat – şi în urma ta rămânea scrum sau poate o dâră de fum ca în urma unui duel; dar tu nu eşti duelist – se pare că nu eşti nimic, sau mă înşel eu. Nu ştiu dacă să cred sau nu zvonurile ciudate care umblă despre tine. Dar cum eu nu cred în zvonuri... (...)

(Marius Chiru – Cină cu saltimbaci)

Furie şi delir, halucinaţie şi fantezie, dezacord şi divagaţie, talmeş-balmeş şi efervescenţă (devălmăşie şi tensiune), autoironie, sarcasm, autopersiflare, viziune proprie, ritm interior (alerteţe), repetiţii tensionabile, enumerări inflaţioniste, filozofări truistice (truisme filizofarde), jargoane (nasoi, gagici etc.), dicteuri filozofice – sunt câteva dintre sintagmele ce s-au spus în urma lecturării de către Marius Chiru a unui text de aproape zece pagini.

„Un eseu despre existenţa unor personaje în viaţa de zi cu zi, în lumea actuală; prea mult material care face textul să devină obositor, poate şi din cauza structurii defectuoase; alternează pasaje/imagini reuşite cu unele nereuşite; există potenţial – dar, ca realizare, nu-s convins.” (Andrei Velea)

„Încercare de proză în care se remarcă ideea depersonalizării şi a descompunerii faţă în faţă cu materia; simbolurile derivă din simboluri şi devin năucitoare; textul nu poate fi considerat o reuşită pentru că are incoerenţe; este furat de text, mai ales în zona ilogicului; amestec de stiluri şi influenţe în care am găsit şi ceva din teatrul absurdului; nu a ajuns la maturitate scriitoricească.” (Stela Iorga)

„Cred că nu are exerciţiul scrisului; textul pare un delir; nu are ştiinţa frazei şi a cuvântului; îi trebuie muncă, lectură, trudă; furia nu este de ajuns, mai trebuie şi strategie, disciplină, coerenţă pe care să şi le impună; are inteligenţă.” (Mirel Floricică)

„Există potenţial, dar şi o suprainflaţie de text; e ca poşeta unei femei în care găseşti de toate într-o dezordine exemplară; să se organizeze ca scriitură; prin nişte pasaje lirice pare mai mult poet decât prozator.” (Anca Şerban Gaiu)

„Autorul pare uşor grăbit şi apropiat de genul fantasy; prea mult lirism, impresia poate fi pozitivă; mici erori de construcţie; trebuie rscris, rescris, rescris!; prea mult mister.” (a.g. secară)

„Prin trecerea bruscă de la lumea reală, crudă şi nebună la o lume cu prinţese, autorul creează în mintea cititorului un mic haos.” (Mădălina Radu)

„Un text recursiv, fără finalitate sau, mai bine zis, cu o finalitate suspendată; prea complicat.” (Elena Donea)

„O nebuloasă; m-am pierdut şi m-a pierdut; nu stă nimic în picioare.” (Simona Toma)

„Un text greu de urmărit; îmbină elementul ludic cu elementul cotidian, de introspcţie, de filozofare etc.; îmi plac propoziţiile scurte şi concentrate, dar nu concentrează mesajul; are şi imagini reuşite; mi se pare că textul nu prea respiră.” (Monica Harhas)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Cezar Chiorcea.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284;)

CINĂ CU SALTIMBANCI

de Marius Chiru

… jurnal 84 …
Nu am nici o filiaţie. Nu mai scriu nimic. Ceea ce citiţi acum este scris de himerele mele sau ale altcuiva. Posibil să mai existe a scrie. Posibil să mai existe Univers. Aici într-un sertar stă ascunsă lumea. Dacă dai foc lumii, tot va supravieţui un nebun. Dacă un nebun moare este posibil să moară şi lumea aceea odată cu el. E ca într-o poveste în care Marx şi Hemingway au plecat să cumpere pepeni… Să nu credeţi că regele este mort. Acel nebun nu moare niciodată. Nici când i-a fost furat ultimul sâmbure de măslină.
… fumuri albastre… nu mai ai idei. Cine se crede absolut şi de ce? Ştiu. Cineva care este absent. Pentru că absenţa doare. Absenţa e ca un jucător de cărţi. Un jucător care apare şi muşcă din tine. Fără subiect şi fără predicat. Muşcă şi te lasă ca un măr sângerând pe o tavă de marmură sau pe ce o mai fi. Dar tu ştii că cerul e înstelat şi stai la poveşti cu saltimbancii. Şi razele lunii cad peste tine. Şi auzi vorbe africane. Şi ştii că nu există nici un personaj. Şi că eşti nebun. Un nebun dezlegat într-o lume perfect normală, cu tabieturi şi dusă la şcoli rasate, şi care are pieptănături fine. Şi tu stai şi cerşeşti smoală. Dar este smoala ta, pe buricele degetelor aburinde. Şi acum vuietul care se înalţă din tine este mai indigest ca păcatul şi mai sacru ca şuierul morilor de vânt. Pentru că tu eşti personajul. Şi când am lovit cu briceagul meu ruginit în măruntaiele calculatorului ai sângerat, apoi ţi-ai zis ceva în barbă. Şi sângele s-a închegat pe coperţile cărţii şi pe un trotuar dintr-un oraş necunoscut. Dar nu prea poţi vorbi acum despre asta pentru că te ţin de limbă, şi limba ţi-e încleştată şi atunci ai putut să îmi spui povestea cu saltimbancii rataţi şi cu femeile lor cu părul de smoală. Şi mai era şi omida aceea mare care nu prea putea nici ea să vorbească cu mine. Pentru că eu fusesem vândut într-un târg de sclavi.
Şi îmbarcat. Nu cred că ştiai că romanele nu au acţiune şi filmele sunt fade pentru că ne uităm la ele. Dar dacă stau pe nişte rafturi prăfuite prind viaţă şi atunci nu mai ai scăpare. Dar ştii de ce? Pentru că atunci apar nebunii, ăia adevăraţi, cărora le place să îţi spună un cuvânt la ureche, pe care nu ai cum să îl uiţi, dar dacă în nări îţi intră şi mirosul de băutură emanat de ei, atunci uiţi cuvintele şi uiţi şi ce ţi s-a şoptit la naştere în ureche, dar nu poţi să uiţi falezele şi baldachinele. Acolo te aşteaptă o prinţesă care îţi vrea inima nefiind canibală.
Dacă eşti îngrozit poţi fugi spre soare răsare, dar mai bine te opreşti pe drumul haiducilor pentru că prinţesa nu îţi poate mirosi tresăririle acolo. Şi dinspre trăirile ei, ca o mare şi înfiorătoare epavă apare lumea. Nu te teme. Nu trebuie să te temi de ea. Atunci te poţi retrage. Aminteşte-ţi: eşti un personaj care nu există. Jucătorul de cărţi îţi spune doar poveşti. Banale de multe ori. Dar ştii… aici în aer e ceva. E … ai văzut vreodată ceva nescris? Sau ceva, cum să îţi explic? Un tablou de Picasso făcut ţăndări de un nebun, un nebun cu penisul în zig-zag? Saltimbancii ţi-ar spune că dacă n-ai văzut astea, n-ai văzut nimic.
Dar, nu. Îi contrazic, dacă îmi dai voie… Ştiu ce au văzut ei, căzuţi fiind şi cu ţărna în gură. Au văzut un rege mort, odată demult. Ceea ce nu e prea fascinant. Dar să nu te pierd prin şirurile de rânduri fără nici o noimă. Ştiu cine m-a atins pe umăr. E personajul acela din Twin Peaks. Şi el era ascuns undeva în computer. Şi când l-ai deschis a sărit să te muşte sau să te sărute, dar tu te-ai prefăcut într-un bob de stea şi te-ai făcut că nu-l vezi. Şi cavalerii au trecut mai departe. Dar neplăcându-ţi să stai la poveşti te-ai ascuns sub fusta bunicii şi nu mi-ai mai dat drumul de peniţă pentru că şi prinţesele şi regii bărboşi erau ascunşi pe undeva prin unghere şi numai jokerul putea să te scoată la liman. Ai văzut răsăritul albastru?
Când pleci la ziuă nu mai poţi spune multe. Aşa sunt cu toţii muţi, dar ştiai, nu poţi spune că ai avut vreo surpriză. Cred că te zbaţi să nu fii non-personajul, că lumea n-o să te placă sau nu ştiu ce mai zici… Dar mie nu-mi pasă… eu beau bere, mănânc seminţe şi joc poker.
Sunt non-scriitor sau salahor. Mă împac şi cu bufniţa albă. Şi penele ei pot sta şi pe cocoşi şi pe şobolani, nu-mi cere de mâncare acum!
Câteodată suntem prieteni buni, câteodată suntem nasoi, nu mai împărţim nici pachetul, nevestele noastre nasc fără să ne împărtăşim asta, ţările intră în război fără să ne întrebe.
Câteodată ne place să dansăm împreună, nu ne mai despart nici beţiile, nici ura, aruncăm pe un peron tot ceea ce ne-a ratat şi ne începem (chipurile) viaţa într-un răsărit, ca şi când ne-am întoarce după ce am omorât o familie mafiotă sau 4 şoareci care ne-au mâncat proviziile. Dar tu stai pe gânduri şi vrei să te retragi cu sticla ta de coniac. Eu sau ceilalţi nu-ţi dăm pace. Probabil mai ai un sfert de cap. Celelalte trei sferturi sunt ocupate cu economia politică sau cu aburul alcoolului. Când scriitorul nu îi dă de mâncare personajului, acesta probabil moare de foame sau se îngraşă mâncând rândurile?
Acum ce pot să îţi zic de prinţesa care vrea să te mănânce? Eşti prea slab Nu îi place de tine. Îmi Mănânci rânduri

Litere şi acum şi pe
Tine pe undeva prin pagină.. Hei, brontozaurule! M-am s

(N-am mai pomenit personaj ca ăsta)
Cea mai mare grozăvie care ţi se putea întâmpla era să fii încadrat într-un tipar ABC. Să ai ochi de o culoare, să te îmbraci de la nu ştiu ce firmă, să ai gagici, asta în eventualitatea în care aveai ceva ce se numeşte sex. Dar principala ta activitate este să îţi pierzi timpul prin taverne nemţeşti din secolul XIII. La ce naiba să îţi trebuiască toate alea, zise şi caracteristici?! Acum de ce arunci cu cărbuni încinşi după noi? Să ştii că tot îţi vom scrie povestea până la la non-capăt.
Crezi în capete fericite sau non-fericite? Dar ştii ceva? Capete nu există, pentru că viaţa este atât de lungă, atât de nesfârşită şi pentru cei care mor tineri şi pentru cei care mor bătrâni, pentru că nu există moarte, cum nu există nici personaje.
Ştii ce ne spunea vechiul pălărier? Dacă am şti că există Dumnezeu, am mai schimba câte ceva, dacă ştim că există nu schimbăm nimic, iar dacă nu ni s-ar mai da dreptul să credem nimic, am schimba totul. Cine să-l creadă pe pălărier…
Îţi place să stai la snoave dar simţi răsuflarea prinţesei. Acum transpiri pentru că ai fost prins… Prinţesa este ceva mai mare ca tine, foarte frumoasă, dezavantajul tău – vrea să te mănânce, acum nu-ţi faci probleme pentru că ştii că te salvez eu. Uite că nu te salvez. Descurcă-te singur! Evadează din pagină, fă ceva! Cum? Crezi că prinţesa este o glumă proastă de-a mea? Priveşte-o la chip… Este
PRINŢESA
Tocmai ziceam că nu vreau un personaj cu caracteristici. Te-ai cam înverzit. (Scuzaţi paranteza!)
Ca să te liniştesc, un personaj călcat de tren trăieşte mai mult decât unul care moare de bătrâneţe. E hilar poate, e tragic poate, e ca-n cărţi mai sigur.
Alergăm ca nebunii pe coridoarele minţii noastre sau a altuia. Scriem cărţi pentru noi, pentru altcineva puţin probabil, concertele de jazz ţin mai puţin, punga de floricele mai mult, un hârb de maşină e mai arătos într-o parcare murdară. Ce-ţi veni de ai oprit ploaia?
Prinţesa gustă din bucatele alese. Tu te-ai făcut mic de tot acolo pe masă, probabil eşti rezervat pentru desert. Singurătatea castelului. Şi multă lumină. Prinţesa mănâncă singură. Nu vei fi tranşat în două. Vei fi hăcuit într-o singură farfurie cu o furculiţă de argint. Ceremonios, Nu?
Nu prea îţi place… Trebuie să suporţi şi luminile candelabrelor, dar aşteptarea te omoară şi nici măcar nu ai dreptul la o ultimă ţigară. Hai că ţi-o ofer eu, dar în carte. În castel nu se fumează. Ţi-o aprinzi tacticos, iar prinţesa tuşeşte puţin. A dracu de real eşti!
Acum îşi toarnă vin roşu în pahar. Singură. Nici un servitor, nici un saltimbanc. Îşi pregăteşte cuţitul. Inima ta se aude. E cam riscant să fii personaj, nu?
Cuţitul îţi trece pe lângă urechi. Prinţesa începe să citească. Va savura peisaje, întâmplări, chestii. Acum ţi-ai dat seama că eşti un non-sens. Nu pe tine te vroia, acela era doar un cuţit de tăiat foile. Pulsul ţi s-a mai liniştit. OK, eşti şi tu în carte, cum de altfel toţi suntem în toate cărţile, fără să ne dăm seama, şi în toate filmele, şi în toate poveştile lumii. Fără sfârşit. Toţi tremurăm ca varga în faţa prinţesei cititoare, şi ne depănăm apoi amintirile prin vreun ungher londonez sau parizian. Şi ne place poate mai mult la Dunăre sau pe malul mării, nu mai ştim ce dăm şi ce primim. Tot tulburări ale minţii, cuvinte nerostite în limba paştunilor, îngheţată care se topeşte la lumina lumânărilor, sărăţele de mărgean şi biciclete vopsite în roşu ca pe timpul copilăriei. Dar timpul copilăriei se prelungeşte aici sau oricând. Prinţesele miros mereu a turtă dulce şi caii a grajd. Nu poţi să bei cola şi să citeşti poveşti, poţi eventual să te scobeşti în nas şi să nu-ţi placă. Sau să-ţi placă tot ce trece pe stradă şi se potriveşte descrierilor tale. Ce nu se potriveşte nu există.
Decât să îţi cureţi tiparele şi să le întreţii cum se cuvine ca pe nişte pipe, pentru ca tot ce vezi să se potrivească, mai bine (sau mai rău) poţi fi un nebun cu stil, să fii bătut de copii cu pietroaie şi de adulţi cu şampanie, creierul tău poate fi mâncat pane, sau poţi avea o casă la malul mării şi mulţi vizitatori care coboară de undeva de departe, din nişte visuri în care erai transpirat şi aproape mort de spaimă. Dar să nu ne confundăm cu nişte personaje.
Tocmai confuzia ne face să povestim, să clarificăm, altfel dacă totul ar fi clar… N-am avea ce să ne mai spunem. Sau… este ora 11, am 50 de kg, e vară iar, şi alte chestii inteligente. Dar confuzia este motorul lumii, trăiesc şi personajele şi religia, şi câinii şi măgarii. E roşu, ba e albastru. Uite de asta n-ai tu caracteristici, mă! Pentru că nu-mi place confuzia. Mai ai a ne duce de nas cu confuzia ta? Eşti nimeni şi semeni mai multă zâzanie decât dacă erai înalt, blond şi suedez. Eu nu te mai înţeleg, dar nici n-am cum să te destitui.
O să te dau de mâncare la un balaur. Sau poate mă răzgândesc şi mergem la o bere. E chestie de moment. Sunt iute la mânie, nu ştii ce înseamnă asta pentru că n-ai caracteristici, dar îţi spun eu ce sunt caracteristicile. Nu sunt mare lucru.
Să n-ai tupeul să mă contrazici.
Argumente?!
Există mere, avioane, bilete de papagal, şosete murdare şi şosete peticite. Poate n-ai fost niciodată prin lumea asta… Poate nu ţi-a trecut niciodată o şosetă murdară pe la nas. Sunt multe lucruri urât mirositoare pe lumea asta. Nu, nu closetele. Văd că eşti familiarizat. Plictiseala pute, când 2 oameni nu îşi vorbesc pute, şi când îl minţi pe altu, aşa că să nu minţi niciodată. E un sfat care nu e respectat nici în lumea oamenilor, aşa că…
Stai acolo cu saltimbancii şi cu regii tăi, că voi minţiţi doar la comandă şi cu haz. Voi aveţi stil. Pe când noi ne vindem pe 2 lei, nu pe cine ştie ce comoară. Cum? Te interesează lumea oamenilor? Vezi-ţi de treabă! Ai să iei contact cu ei numaidecât. Unii o să te scuipe în faţă, alţii o să te privească, ştii cum? Ca pe o curiozitate. Să nu crezi că eşti vreunu deosebit. Nu eşti. Ai venit să te strâmbi la alţii, la mine, la toată gaşca. Ştiu că într-o bună zi o să ne arăţi curu. Eu nu mă voi supăra. Dacă ai şti câţi fac aşa. OK, OK. Nu putem fi toţi prieteni.
Ne cunoşti, începi să ai caracteristici umane. Ia, dă-te mai încolo, măi!
Noi suntem nişte oameni buni, cu bun simţ, cei mai cei, cu toate astea (să îţi spun un secret) nu vreau să semeni cu noi!
Ipocriţi zici? Şi asta. Vezi să nu zbori cu tot cu pagini în vreun foc. Nu ţi-e frică? Păi, de ce ţi-ar mai fi după ce ai scăpat de la cina aceea…
Personajele sunt însetate de tot felul de chestii, de dreptate, de dragoste, de aventură. Dar în primul rând cred că le e sete, setea fizică, SETEA aceea când nu îţi mai curg nici balele. Iar când acea sete este stinsă, ele nu mai sunt personaje. Sunt oameni. Şi atunci putem sta la un pahar de vorbă. Oricum, ei umblă prin fel de fel de cârciumi, sunt oameni-personaje, un fel de iepuri de magician, câteodată mai reali decât oamenii.
Coridoarele minţii sunt de multe ori goale şi atunci este mai înfiorător, nu mai sunt nici iepuri, nici oameni, se mai simte însă un miros de poveste, poate ceva muzică. Pink Floyd răsună mereu într-o minte golită. Paraşutiştii învăluie munţii. Parfumul dimineţii este mai tare decât saltul acrobaţilor fără plasă. Norii sunt trecuţi dincolo de porţi.
Un cercetaş rătăcit pe o potecă a rămas aşa cu ţigara în gură. Ploaia stă să se abată asupra lui şi asupra personajelor. El este cât se poate de real. Sau aşa cred. Care este diferenţa dintre real şi ce cred? Este, nu este. Nu mai ştiu. Realitate? Comerţ? Unduire? Globalizare? Credibilitate? Cretinătate?
Personajele sunt şi nu sunt. Câteodată mai vii, câteodată mai vagi. Cândva, undeva… Deasupra … Probabilitate. De undeva trebuie să te apuci de un fir de aţă. Şi te tot duci… Nu mai ştii unde sunt potecile, le poţi găsi sau nu. Nu mereu este simplu.
Dacă nu ştii să alegi e cumva. Dacă ştii să alegi e altcumva. Paradoxul e că nimeni nu ştie să aleagă. Ce e aia alegere? O fi ceva…
Coaja de portocală e portocalie. A ales portocala această haină?
De multe ori alegerile ne aleg pe noi. Dintr-o dată ne dăm seama că suntem un fel de personaje. Manevrate, ascunse prin pagini, după ziduri. Cu idei sau fără.
Un saltimbanc se face mort şi stă întins pe o masă. Are nişte conduri cu vârfurile întoarse. Se lasă seara şi zidurile castelului încep să se întunece. Prinţul călare pe un cal alb se îndepărteză de castel. Calul se preface că e alb. 5 jokeri se îmbată într-o cârciumă de la marginea împărăţiei. Un iepure şchiop se mişcă prin apropiere. Adevărul umblă şi el şchiop şi cu câteva cucuie care însă nu i-au provocat moartea. 2 săteni vând brânză nimănui. Câţiva cetăţeni mănâncă la un mc donalds. Cetăţenii nu fac parte din poveste. Povestitorul soarbe dintr-un pet de bere. Economia merge într-o direcţie bine stabilită. Se vând cărţi, cărbune şi fontă.
La o privire mai atentă cu lupa sau cu vreun alt instrument optic, vedem că cineva operează. Desface ceva şi pune acolo ceva. Secret medical. La câteva pagini mai încolo, saltimbancul se ridică şi se preface că râde. Iepurele nu mai e şchiop. Tavernele s-au închis. Câţiva rockeri se duc la un spectacol de operă. Peste 3 râuri se face ceaţă sau este doar o părere. Aici apare o grădină japoneză. Unde o fi gardianul? De ce au venit Coşarii? Probabil ca să-l prindă pe iepurele şchiop. Nu ştiu unde sunt caii. Sunt undeva la marginea împărăţiei?
Cobori tiptil din computer şi te prelingi pe birou, pâş pâş. Ce-ţi pasă ţie de cuvântul în sine, „personaj”, de acţiune sau ce o mai fi. Te cocoloşeşti într-un colţ şi te scobeşti în dinţi. Eşti mare. Poştaşul vine la tine. A intrat pe geam şi e furios că a trebuit să facă un drum atât de lung şi la un personaj fără nume. Cum să îl cauţi? Cum să dai de el? Înţeleg efortul poştaşului. Dacă eram în locul lui te-aş fi împuşcat şi în urma ta rămânea scrum sau poate o dâră de fum ca în urma unui duel, dar tu nu eşti duelist, se pare că nu eşti nimic sau mă înşel eu. Nu ştiu dacă să cred sau nu zvonurile ciudate care umblă despre tine. Dar cum eu nu cred în zvonuri... Ele mă alarmează şi atât. Ok, mă ţin puţin în alertă, cam atât cât te-ai scărpina după o ureche. Apoi îmi umplu paharul de whisky, tu îmi aprinzi o ţigară galant şi gata, uit de zvon şi de tot. Eventual mă cufund în lectură sau trag un pui de somn ca la mama acasă.
Poştaşul se zbârleşte la tine. Scuipă mucul de ţigară şi îţi întinde scrisoarea. Nici măcar n-o citeşti. O aprinzi cu-n chibrit şi o laşi să ardă în faţa înnegrită de mâhnire şi sudoare a poştaşului aproape chior. Nu-ţi pasă. De fapt era o autoinvitaţie la cină. Aş spune că ai un caracter siropos, dar mă abţin. Îmi vine să-ţi îndes cutia de chibrituri în gură sau în altă parte. Să-ţi dau un şut în ... Ai venit pe capul meu şi nu eşti deloc gentlemen. Din mulţimea de necaracteristici le alegi pe cele mai proaste, de fapt nici nu ştii ce e aia o alegere.
Acum te îmbraci cu ceva, ceva haine anume. Te pregăteşti să te duci la cea cină. Poştaşul a plecat de mult şi eu te-am lăsat să-ţi faci mendrele, de fapt nici nu mă vezi. Eu sunt o himeră în capul tău, dacă ai avea unul. Acum nu mai am timp de tine...
Câteva rockstaruri au băut prea mult şi acum stau cu burta la soarele gol. Se bronzează pare-se sau mai bine zis lâncezesc şi se topesc. Undeva se zăreşte şi luna. Caii aruncă copite, praf, cer, totul în sus. O lună, un soare şi alte chestii. De multe ori supărătoare. O rockeriţă blondă stă cu capul susţinut de mâini şi de genunchi pe marginea trotuarului. Marx se apropie de ea cu barba lui lungă. Merge drept şi hotărât prin praful depus pe marginea drumului. Mult praf adus de cai, camioane, balauri, stele de mare. O mângâie pe cap şi o întreabă una alta. Tipa îi răspunde într-o doară nerecunoscând personajul. Marx îi ţine un fel de scurtă prelegere, probabil despre The Doors. Fata îi pune o întrebare prin învăluire despre diferenţa dintre leninism şi troţkism. Marx se scarpină în cap şi duce discuţia spre discografia Rollingstones.
O dâră de parfum se târâie spre castelul fermecat. Se strecoară printre crengile copacilor care freamătă de vântul gri. Se aud parcă şi paşi. Se hârşâie psihedelic spre cărăruile din preajma castelului. Vin veveriţe, lupi, scafandri, rinoceri fără corni, balerine din secolul XIX, marinarii lui Columb şi 3 albatroşi. Toţi ca să asiste la cina saltimbancilor. Castelul se vede undeva în apus. Baby, road...
Nu poate fi descris. Pictori, scriitori, muzicieni... toţi beţi... fericire... splendoare... licurici în iarbă... zepelin... catastrofă... purgatoriu... toţi pe acolo... severed garden... creme de la creme... prăjitură cu nucă... toamnă murdară... toamnă albastră... îndrăgostiţi pe alei... rechini... cutia cu şireturi... fata pe valuri... concentrare... the best... sex... mucegai... greşeli de tipar... teroare... rău de mare... şi acum cu toţii...
Toţi beţi de fericire
Splendoare în iarbă
Licurici pe zepelin
Catastrofă în purgatoriu
Prăjitură cu nucă în toamna albastră
Sex şi mucegai
Rău de mare, Chiar nu mai vreau la soare.

Dar unde???????
L a c i n a saltimbancilor.

Cred că duhurile au fugit toate prin pădure înnebunite. Sună trâmbiţele – se pare că stăpânii nu sunt acasă. Un cocoş cântă pe gard cucurigu. Podurile mobile coboară şi alaiurile pot intra pe poarta cea mare. Făcliile se aprind, personajele se sting, cei lascivi se întind. Un urs panda a căzut de pe cracă, uite-aşa de sanchi.
Se întind mesele, vin cai, vin meduze, peşti spadă şi alte staruri. Unde sunt muzicienii? Să vină piticii, să vină toată lumea! Chiar şi personajul, non personaj, neinvitat, neîntrebat.
Se vede întunericul din castel. Pâlpâie lumânări incolore. Vis peste o mare de ciocolată cu maluri din glazură şi o bomboană în vârf de deal. Verde.
O curbă până la intrare. Acum înaintezi alene. Pâş... Mai cu viaţă! Pâş...
Eşti pe podul mobil. Pâş... Paşi mici, murdari, înceţi... castelul din ce în ce mai mare. Mare. Lumini. Dar mai mult întuneric. Muzica a încetat. Suflă un vânt de vară. Plete blonde, cai suri, clovni, saltimbanci, rochiţe mov, curcubeu, curcubitacee, poezie în rastel. Asfinţit. Clopote prelungi. Static. Solzi de peşte. Pâş... Fâlfâit de rochii. Intri în castel. Şi ghilotina............ Hârş. Capul(?) peronajului se rostogoleşte înăuntru pe treptele castelului. În locul uşii stătea pregătită să cadă o ghilotină. Păcat, spune mulţimea. Sunteţi invitatul cu numărul o sută, ar spune o voce a marketingului. Neinvitat, spuse avocatul apărării (asidue şi fără de rost). Dar orchestrele cântă. Apărarea a câştigat procesul. Marketingul a câştigat spectacolul. Mulţimea dănţuie. Let’s run!
Nu mai contează filmul. Nu mai contează cinema-ul. Mă întorc din drum, beau apă într-un turn, caravelele trec prin strâmtori, saltimbancii se aşează la masă. Clinchete de pahare, miros de roze, ninsorile nu se mai opresc, este doar iubire în jur, paianjeni, nectar, vrăbii... Toate dorm. Cruel.
În cupe colcăie viermi. Este prea mult mister. Nedigerabil, ingrat, hidos. Mulţi clovni, regi din pachete de cărţi, o farfurie de porţelan, acareturi, plină ochi cu mâncare, fursecuri, o felie de nu ştiu ce, vântul. M-am retras după un arcaş. 2 arcaşi venind spre mine. 3 nu fac nimic. Nu ştiu dacă e vis. Tropăie cineva. Setea.
Muzica se înteţeşte. Arcaşi, ba nu, violonişti, setea.
Paharele sunt umplute. Şi apoi golite, cina. Cina se desfăşoară undeva în jurul sânilor prinţesei. Ea doarme liniştită şi spiriduşi, elfi, saltimbanci benchetuiesc. ŞŞŞ linişte... Prinţesa doarme. Doamne, ce amurg!!!
Regele de cupă mănâncă cu barba plină de sosuri, de brânzeturi. În jur se aud tot felul de onomatopee specifice mesei. Dama de treflă bea vin roşu, iar 3 saltimbanci o sorb din priviri. Prinţesa sughiţă în somn. Mesele tremură din toate încheieturile. Saltimbancii râd. Piticii încep să danseze. În fundal se aude Hendrix. Probabil din căştile marii prinţese. Piticii dansează. Dansează. Cortegii. Marmură. Vis. Totul este roşu, ba portocaliu. Dama de treflă râde dându-şi capul pe spate. Juva de treflă vrea să o muşte de gât dar adoarme în secunda următoare datorită cocktail-ului pregătit de un saltimbanc, amestecase soare cu mare cu gheaţă şi suflet de spiriduş. J simţise doar gust de gin.
Toţi pleacă într-o bună zi şi se întorc câteodată. Marea nu e chiar o baltă. Visele nu sunt chiar tipare. Greierii nu sunt chiar insecte. Tu nu eşti chiar tu. Nimeni este un fel de nimeni de la începutul alfabetului. Analfabetismul este un port fără intrare. Glumele sunt bune doar dacă râzi. Nu cred că îţi pasă de noaptea care se lasă, de cărbuni sau că eu ador Doors. Ninge cu fulgi cât Bărăganul, prinţese cu pielea catifelată se unduiesc prin spaţii veşnice încotro văd cu ochii albaştri, verzi, azur amour rococo rrrrrrrrr de ce mă iubeşti? Vrei să înverzeşti? Vrei să iei pastile? Vrei să călăreşti? Vino cu mine în Z O R I ... o toamnă care este un fel de toamnă poleită cu suflet de saltimbanc rătăcit în rochiile prinţesei. Nici o cucuvea nu poate să-l scoată de acolo pe hoţ. Doar, poate o cucuvea cu glas de cristal şi cu fundă roşie, ce se vrea de orientare stalinistă. Toamnă, caraghios, dar e toamnă. Saltimbancul a adormit pe buricul prinţesei. Mai aude doar vânturile mării, iar sarea i se lipeşte de buze, Noapte bună, copil nebun, caii, doar caii.
Acum s-a ascuns luna. Nu mai putem lâncezi aici. Decorurile s-au spart. Mulţi din ei dorm. Curmat. Unul din regi, cu sprâncenele stufoase, îşi şterge farfuria ce fusese plină. Duelul, măcelul, buburuze ude. Cvartetul de coarde. Tot cântă, tot cântă. Cred că o să înnebunesc. Nisipurile sunt aurii. Refresh. Este atât de cald şi de deochi. Acum vomităm o sevă întunecată. Nu ne mai pasă de nimic. Ombilicul a zburat undeva spre stele.
Regele încă mănâncă. Farfuria este ştearsă perfect. Ei, nu chiar perfect. Pe fundul ei marmorean se zăreşte ceva. Ceva placid, saturnal (n-am dreptul să zic aşa ceva). Pentru că e personajul. Întors dintre cei ghilotinaţi. Venit să dea cu noi de pământul Veneţiei. Să ne învineţească obrazul cu ruşinea lui de satir, cu fulgii de porumb pe care îi are drept pene, cu toate tertipurile de el inventate, de el aplaudate, cu toate punctele şi virgulele şi prostiile. Vine cu răsărituri de soare. Şi de ce e atât de sărată apa? De ce? Nu poţi spune nici tu... De ce nu ne săturăm de votcă, de sardine şi de prostituatele blânde care cerşesc un sărut. Pentru că peste toate lunile şi anii se aştern amurguri vesele şi triste şi caşcaval şi un duios cântec despre câteva balerine şi mai mulţi muezini şi o ceată veselă care nu cânta altceva decât romanţe şi se rătăciseră într-un fel de Paris de sticlă. Mă costă câţiva bănuţi, mă costă câţiva bănuţi, mă costă câţiva bănuţi să ajung la fericire. Dar de unde să îi iau? Ce activitate să prestez? Cui să mă vând? Pe cine să vandalizez? Ar mai fi o soluţie... Ar fi, ce dacă? O soluţie precară, cu apă şi cu un strop de migdal, să dăm afară măcar o picătură de rău afară din noi, pe nu ştiu ce poartă orientală, spre nu ştiu ce bulevard pierdut pentru totdeauna între Atlantida şi mijlocul ireal al Parisului, mai mult geometric decât lingvistic, lângă floarea de tei ce mi-o vei dărui-o, pentru că n-am să mor, pentru că te ador, dar ca de obicei ai vrea să vin nu ştiu când, nu ştiu cum să mă îmbraci, să mă îmbeţi, să mă-ntreţii, cu aromă de flutur, cu aramă ce creşte din cap în picioare, cu un nechezat de cal ce se scaldă într-o mare albastră de pictor, de balenă şi de mucegai, unde am ruginit cu toţii nechezând, îmbulzind, fremătând, crescând până dincolo de nori, dincolo de aproape, de departe, de absint şi de vânt. Chiar crezi? Chiar crezi că voi veni cu o lume nouă? Dacă tu crezi, pregăteşte-te cu vin şi cu votcă, da, ca să, nu mai ştii, ca să dai drumul unui demon de demult, unde zace fericirea prea, prea, prea aproape de ea şi de răsufletul nopţii, al tău şi al meu. Lângă spre geana vieţii, a scâncetului, a râsetului, a plânsetului şi lângă o creastă cocoşească de aur în surghiunul dimineţii spre amiezi răcoroase şi munţi turbaţi de hiene cu mâini încărcate cu spaime şi nu mai ştiu bine încotro e absolutul. Şi, da, personajul... Ce zaci acolo, într-o farfurie depersonalizantă. Şi saltimbanci, şi muzica cântă, o lume prea multă, prea mută, prea surdă, prea cu subînţelesuri neînţelesuri ciudate. Acoperită în acte. Cu rituri păgâne, cu rituri creştine. Nimeni nu e creştin. Toţi sunt nişte saltimbanci. Iconoclast, balast, gorgonă, vipera morţii umblând înspre culmea redutei. A ars universul odată cu ceara. A curs o găleată cu smoală pe ceas. Şi castelul se-nvăluie-n ţărnă şi viermi. E-ntuneric. Misterul răpus. Saltimbancii...
E gri.
Ce mizerii absurde,
Ce titanice ipocrizii.
Ăştia suntem – milenarii.
Ce discret e poetul. Ce discreţi suntem noi. Dacă vin ploi de soare, nu dăm vina pe noi. Cred că totul a fost, şi că totul s-a dus. Da, discret e poetul. Saltimbancul răpus. Spui că tot a apus?
Ropote de aplauze pentru comedia infernului. Mii de pietre în capul lui, mii.
E pour si mouve.
Dacă ai venit poţi bate palma cu nimeni. Acum a apus până şi transconceptul. E multă rumoare şi mult mucegai. E timpul să mai tragem o gură de aer. Şi unde altunde decât în tramvai.
Eşti un personaj ca oricare altul. Mănânci raţional şi poţi fi jegos. Îţi poţi da pantofii cu cremă de ghete. Cât romantism... Edificiul lumii – să dai de pomană unui bubos.
Sâmburele de măslină a ajuns în pământ. Noi vom fi arşi demult. Mileniile curg într-un sens sau în altul.