Moartea, un imbecil în rochie neagră

“Cum să nu mierlești” este o piesă în două acte semnată și citită săptămâna trecută la noi de Paul Albert Berenștain. Titlul pare un răspuns dat lui Boris Vian la “N-aș prea vrea ca s-o mierlesc” (“Je voudrais pas crever”), dar, după lectură, îți dai seama că e doar o apropiere întâmplătoare. Ion Avram a spus că e o piesă suficient de modernă, savuroasă și plină de vervă; i-a adus aminte de Ivan Turbincă, are tot ce-i trebuie pentru a fi primită cu bine de cititor sau publicul din sală, că limbajul este influențat de stilul englezesc, un umor subtil în replică. Stela Iorga a fost uimită și mulțumită de vioiciunea, cadența și rapiditatea replicilor, are o vagă afiliație americană și, pentru că apare și un cor „grecesc”, i-a adus aminte de Woody Allen, probabil de aici apare și concluzia ei că “miza textului e hollywoodiană”. Carmen Neacșu a fost fascinată de îndemnarea deosebită de care dă dovadă autorul. Anca Șerban Gaiu a remarcat inteligența textului prezentă în toate textele citite de Paul. Cristina Dobreanu zis-a că e o piesă cursivă, dinamică, că există umor, dar totuși lipsește literatura; e o piesă ușurică. Anei Maria Panagatos i-ar plăcea să vadă piesa și a observant că proza citită de Paul, de până la această dată, a fost doar o cale spre dramaturgie. Radu Dragomir i-a sugerat să mai scoată niște replici din actul doi (yep!). Gelu Ghemiș a observat că piesa a început să treneze spre final și Ionuț Vasile a declarat că autorul este talentat, pentru că are o îndemnare a scrisului care se dobândește în timp, “parcă ar fi scris de-o viață, ceea ce nu poți spune, dacă îți amintești vârsta lui”.

Paul Albert Berenștain are umor în scris și a reușit din nou să ne binedispună. El știe să construiască, adică știe ce să scrie și cum să scrie. Piesa, care a făcut subiectul ședinței de săptămâna trecută, ar mai putea continua, pentru că unele replici dau, prin repetiție, un suspans care nu duce spre o finalitate, nici măcar una intuită. Aș mai zice că e prea multă mișcare scenică și că personajele își spun replica scurtă și parcă ar pleca din scenă prea devreme; cum Moartea cheamă “un ajutor” prin telefon și acesta nu apare sau se prea poate să-I lipsească o scenă,  dar Paul știe mai bine ce are de făcut. Succes!

                                                                                  Simona Toma

Marius Chiru, Lenin în RDG

sau De dragul de a nu se întâmpla nimic

     Săptămâna trecută am fost martorii debutului în dramaturgie al lui Marius Chiru cu textul dramatic „Lenin în RDG”. Înarmat doar cu graba de a debuta şi cu dorinţa de a compune ceva măreţ, Marius s-a trezit fără prea multe unelte de expresie dramatică în faţa a trei personaje principale feminine puse pe şotii de neînţeles, al căror dialog pare a fi desprins din delirul frigurilor galbene, fapt ce o face pe Stela Iorga să evalueze scurt textul: „abracadabrant, aiuritor, fără coerenţă”.

     “Poem dramatic cu nuanţe expresioniste şi absurde care, deşi cursiv şi «teatral», este greu de înţeles din cauza lipsei de coerenţă şi a unei finalităţi” apreciază Victor Cilincă, în timp ce Simona Toma este de părere că proaspătul dramaturg „şi-a propus prea mult, umplând timpul personajelor cu vorbe de dragul de a fi rostite”.

     „Scena pierde din cauza faptului că replicile nu sunt spectaculoase, nu şocheză, nu au poantă. Textul are alternanţe între pasaje teatrale, susţinute din punct de vedere al dialogului şi pasaje încărcate cu monologuri prea pretenţioase, patetice, superficiale” (Ion Avram)

     Alexandru Maria consideră piesa „Lenin în RDG” lipsită de naturaleţe, Lucian Oancea remarcă faptul că autorul foloseşte multe simboluri pe care nu le exploatează corect iar Marius Grama apreciază efortul tizului său, însă e de părere că textul prezentat nu poate fi încadrat drept text dramatic.

     În timp ce Carmen Neacşu aprinde flacăra speranţei, simţind în textul prezentat o atmosferă dramatică, o trecere de la conştient la subconştient, Tudor Neacşu vine poate cu cea mai plastică descriere a serii caracterizându-l pe autor drept „un antreprenor pungaş care se înscrie la o licitaţie pentru o minune a lumii, însă nu are la îndemână decât un cancioc”.

     Acestea fiind spuse, ne aşteptăm ca Marius Chiru să dovedească pe viitor mai multă seriozitate, coerenţă şi luciditate – căci chemare şi determinare există – iar pe DVoastră vă aşteptăm astăzi, la ora 18:00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, pentru a ne delecta împreună cu poeziile Ancăi Şerban Gaiu.

                             

                                                                                                                   Octavian Miclescu

„Copilul din noi”, despre dragoste şi alţi demoni în maniera lui A.G. Secară

          La ședința trecută am avut parte de o surpriză: Copilul din noi, dramaturgie, A. G. Secară; o piesă de teatru care „seamănă cu cele ale lui Mihail Sebastian prin discursul fin şi elegant, o piesă de teatru bine condusă, însă, spre deosebire de teatrul lui Sebastian, nu este profundă, e diluată şi fără nerv” (Andrei Velea). 

          Nu i-aş reproşa lipsa de tensiune, intervine Victor Cilincă, pentru că recuperează în partea a doua a piesei printr-un joc care se aşază frumos, cu umor englezesc şi cu absurdul care vine să salveze textul. L-aş asemăna mai mult cu Mirodan decât cu Sebastian.

          Situaţiile prezente în Copilul din noi sunt plauzibile, deşi pe alocuri dialogul pare a fi puţin forţat, nu plictiseşte, completează Nicoleta Onofrei.

          Cristina Dobreanu îi replică faptul că povestea este fabricată, textul e uşurel, dându-i astfel senzaţia că autorul nu se implică în ceea ce scrie şi că scrie de dragul de a scrie teatru, iar în opinia sa o piesă de teatru trebuie să aibă o valoare intrinsecă, fără a mai depinde de toanele actorilor şi ale regizorului.

          În viziunea Stelei Iorga, Copilul din noi conţine lucruri reale, trunchiul piesei învârtindu-se în jurul iubirii şi având totodată, în plan secund, o demolare a existenţei lui Dumnezeu într-un mod decent, frumos, adus din condei. Autorul ne vorbeşte despre o iubire clinică, însă nu reuşeşte să tensioneze dialogul din punct de vedere psihologic, implicându-se cu precădere asupra personajului masculin, în timp ce personajul feminin este neglijat, ajungându-se astfel la o lipsă de susţinere dramatică, ne-a mai mărturisit Stela Iorga.

          Această propunere a lui A. G. Secară, de a lua un personaj din lumea de dincolo pentru a-l aduce printre cei vii, îi aminteşte Ancăi Şerban Gaiu de Minunatele oase, romanul lui Alice Sebold, însă nu o convinge pe deplin, deoarece consideră că textul nu îi vine autorului dintr-o intuiţie artistică şi nu ar strica s-o exprime prin proză.

          O văd jucată, spune Marius Grama. Piesa are un dialog iute, scris inteligent. Nu poţi spune că nu e un text complet.

          În timp ce Fănica Dumitrache ne explică despre încercarea personajului feminin, Alice, de a evada din lumea realului şi de a căuta fericirea ce ţine de fantastic în detrimentul fericii pe care o avea la îndemână, Simona Toma îl urecheşte, pe bună dreptate, pe autor pentru fragmentele în care personajele doar îşi dau replici fără o altă încărcătură psihologică, emoţională. Da, din punct de vedere emoţional, personajele par a fi inerte, doream să îi spun şi eu autorului, însă, în ciuda faptului că se apropia ora de culcare pentru copiii din noi, m-am rezumat să admir discuţiile înflăcărate de pe marginea frumosului text prezentat de A.G. Secară, un autor care demonstrează faptul că are de unde porni spre o dramaturgie elegantă, palpitantă, cu nerv.

          Acestea fiind spuse, vă aşteptăm vineri, de la ora 18:00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, pentru a o asculta pe Fănica Dumitrache.

Octavian Miclescu