„Copilul din noi”, despre dragoste şi alţi demoni în maniera lui A.G. Secară

          La ședința trecută am avut parte de o surpriză: Copilul din noi, dramaturgie, A. G. Secară; o piesă de teatru care „seamănă cu cele ale lui Mihail Sebastian prin discursul fin şi elegant, o piesă de teatru bine condusă, însă, spre deosebire de teatrul lui Sebastian, nu este profundă, e diluată şi fără nerv” (Andrei Velea). 

          Nu i-aş reproşa lipsa de tensiune, intervine Victor Cilincă, pentru că recuperează în partea a doua a piesei printr-un joc care se aşază frumos, cu umor englezesc şi cu absurdul care vine să salveze textul. L-aş asemăna mai mult cu Mirodan decât cu Sebastian.

          Situaţiile prezente în Copilul din noi sunt plauzibile, deşi pe alocuri dialogul pare a fi puţin forţat, nu plictiseşte, completează Nicoleta Onofrei.

          Cristina Dobreanu îi replică faptul că povestea este fabricată, textul e uşurel, dându-i astfel senzaţia că autorul nu se implică în ceea ce scrie şi că scrie de dragul de a scrie teatru, iar în opinia sa o piesă de teatru trebuie să aibă o valoare intrinsecă, fără a mai depinde de toanele actorilor şi ale regizorului.

          În viziunea Stelei Iorga, Copilul din noi conţine lucruri reale, trunchiul piesei învârtindu-se în jurul iubirii şi având totodată, în plan secund, o demolare a existenţei lui Dumnezeu într-un mod decent, frumos, adus din condei. Autorul ne vorbeşte despre o iubire clinică, însă nu reuşeşte să tensioneze dialogul din punct de vedere psihologic, implicându-se cu precădere asupra personajului masculin, în timp ce personajul feminin este neglijat, ajungându-se astfel la o lipsă de susţinere dramatică, ne-a mai mărturisit Stela Iorga.

          Această propunere a lui A. G. Secară, de a lua un personaj din lumea de dincolo pentru a-l aduce printre cei vii, îi aminteşte Ancăi Şerban Gaiu de Minunatele oase, romanul lui Alice Sebold, însă nu o convinge pe deplin, deoarece consideră că textul nu îi vine autorului dintr-o intuiţie artistică şi nu ar strica s-o exprime prin proză.

          O văd jucată, spune Marius Grama. Piesa are un dialog iute, scris inteligent. Nu poţi spune că nu e un text complet.

          În timp ce Fănica Dumitrache ne explică despre încercarea personajului feminin, Alice, de a evada din lumea realului şi de a căuta fericirea ce ţine de fantastic în detrimentul fericii pe care o avea la îndemână, Simona Toma îl urecheşte, pe bună dreptate, pe autor pentru fragmentele în care personajele doar îşi dau replici fără o altă încărcătură psihologică, emoţională. Da, din punct de vedere emoţional, personajele par a fi inerte, doream să îi spun şi eu autorului, însă, în ciuda faptului că se apropia ora de culcare pentru copiii din noi, m-am rezumat să admir discuţiile înflăcărate de pe marginea frumosului text prezentat de A.G. Secară, un autor care demonstrează faptul că are de unde porni spre o dramaturgie elegantă, palpitantă, cu nerv.

          Acestea fiind spuse, vă aşteptăm vineri, de la ora 18:00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, pentru a o asculta pe Fănica Dumitrache.

Octavian Miclescu