“Omul este o fiinţă adormită, care se trezeşte greu”

Interviu cu poetul Ştefan Ciobanu.

Ştefan Ciobanu, autor al cărţilor de poezie aliona – Editura Amurg Sentimental, Bucureşti, 2007 şi Convoi de tăcere – Editura Princeps, Iaşi, 2009, este laureat al mai multor premii literare, din care amintim: Premiul pentru poezie la Festivalul Naţional de poezie Octavian Goga (Cluj, octombrie 2010), Marele premiu al Festivalului Internaţional Grigore Vieru (Iaşi, noiembrie 2009), Premiul I la Festivalul Internaţional Lucian Blaga (mai 2009), Premiul II la Concursul naţional de poezie Leoaică tânără iubirea (Piteşti, martie 2009). De asemenea este editor pe site-ul literar Bocancul literar şi moderator al întâlnirilor Pariu pe Prietenie.

Nicoleta Onofrei: Ai citit relativ de curând într-un cenaclu din Galaţi, cum a fost?

Ştefan Ciobanu: Când am citit mi-am imaginat că sunt într-un amfiteatru, că poeziile prind consistenţă în spaţiul acela infinit dintre atomi, că cei care mă ascultă or să aibe senzaţia că sunt în altă dimensiune. Dimensiunea poeziei mele. M-am bucurat la final când am văzut că aşa au perceput. Atmosfera de la Noduri şi Semne, căci acesta a fost cenaclul gălăţean care m-a găzduit, a fost una deosebită. Cunoşteam doar puţini oameni de acolo, lui Andrei Velea i-am făcut o întâmpinare la volumul lui de debut, deci emoţiile ar fi fost, cumva, scuzabile. Dar nu a fost cazul. S-a simţit o responsabilitate foarte mare a celor ce ascultau pentru cel care citea (în acea seară am fost eu).

N.O.: Cât de mult contează premiile literare şi apariţiile în contextul unor lecturi publice?

Ş.C.: Premiul cel mai important (de la viaţă) este să poţi scrie, dincolo de corsetul premiilor oficiale. Lecturile publice şi premiile sunt o consecinţă, nu obligatorie. Şi dacă stau bine şi mă gândesc, nu au nici o legătură. Poezia a apărut odată cu omul. Restul, cum spuneam într-o poezie, se poate împacheta şi pune în bagaje.

N.O.: Ce este poezia pentru tine?

Ş.C.: Orice aş răspunde aici a mai fost spus, sau ar putea părea penibil, forţat, fals. Nu pot spune nimic de poezie, las să spună ea ceva despre mine. Poezia poate fi un gest, o privire, o atitudine, un fel de a fi. Cum am spus mai sus, poezia a apărut odată cu omul.

N.O.: Te gândeşti vreodată că s-ar putea să rămâi înţepenit în traseistica imaginaţiei?

Ş.C.: Noi toţi suntem înţepeniţi în imaginaţie, suntem robii ei. Gândim că cel de lângă noi are nu ştiu ce păreri despre noi, dar nu îl întrebăm să vedem dacă avem dreptate. Avem concepte înţepenite, pe care nu le schimbăm aşa uşor. Înţepenirea de care mă întrebi mă duce cu gândul la o rutină. Nu este cazul meu.

N.O.: Cum e atmosfera în Bucureşti între scriitori?

Ş.C.: Uneori, mă simt ca în Kafka. Mie nu îmi prea place atmosfera din Bucureşti în general. Şi îmi place să mă ţin departe de o anumită atmosferă scriitoricească, care ştiu că există. Nu de alta, dar nu vreau să îmi perturb felul meu de a fi, care ar influenţa şi scrisul. Nu este o pierdere să te ţii deoparte, ba din contră, vezi bîlciul, comicul şi hilarul confraţilor, ca să zic aşa.

N.O.: Există prietenie la Pariu pe Prietenie?

Pe asta punem pariu mereu, la fiecare două săptămâni. Nu am găsit rezultatul la pariu, nici nu trebuie. Facem un lucru minunat acolo, strângem artişti, dornici să urce pe scenă şi să ne împărtăşească din creaţiile lor. Totul într-o atmosferă relaxată, calmă. Este un proiect în care am urcat din mers. Venisem la Pariu pe Prietenie prin Dana Banu şi Adrian Suciu pentru a lansa cel de-al doilea volum de poezie Convoi de tăcere, ed. Princeps edit. Sorin Teodoriu, cel care este inima acestui frumos proiect, a pus un pariu cu mine în seara lansării, că pot să moderez (şi modelez) alături de el ediţiile viitoare. De atunci, duminică de duminică, pun şi eu un umăr la pirmaida prieteniei.

N.O.: Câţi prieteni din lumea literelor ai?

Ş.C.: Toţi scriitorii care mă fac să-mi tremure cartea când citesc sunt prietenii mei. Acum m-am despărţit cu drag de Jose Saramago. Ador enorm de mult reîntâlnirile. Îi văd mereu pe stradă, prin metrou, prin parcuri, prin tramvaie. Merg la braţ cu mulţi alţi oameni, şi asta mă bucură. Pentru că nu sunt gelos, o iubire adevărată nu cunoaşte virusul gelozia.

N.O.: Ai încredere în literatura celor care o fac acum, odată cu tine?

Ş.C: Nu, pentru că foarte mulţi mimează. Şi oricum, nimeni nu e profet nici măcar în timpul său. Nu ştiu ce încredere aş putea să am. Literatura oricum merge, nu are o ţintă de atins, nimeni nu ştie unde se va împotmoli, ca o plută pe malul unei insule.

N.O.: Este omul o fiinţă moartă pe care numai amintirea copilăriei îl salvează, amintirea unor "cai de lemn"? Sau e vorba şi de altceva?

Ş.C: Omul este o fiinţă adormită, care se trezeşte greu, şi poate niciodată complet. Caii sunt nişte fiinţe angelice, şi bune şi rele în acelaşi timp, depinde ce geană deschizi. Trezirea se face prin lovire sistematică, prin rostogolire. Prin asumarea botului care te împinge. Întoarcerea la copilărie reprezintă întoarcerea la momentul când sentimentele şi gândurile nu veneau la pachet cu experienţa acumulată.

N.O.: Ai o poezie “drum bun domnule nimeni” în care eul liric spune că va duce pianul chiar în condiţiile în care din tălpile oamenilor ce merg pe sârma atârnândă deasupra oraşului, curge sânge. Ce este acest pian?

Ş.C.: Viaţa.

N.O.: Ţi-e teamă vreodată de sângele acela, se întâmplă ca perechea groasă de corapi să nu fie îndeajuns de groasă, să nu ajungă pentru a trece vremea potrivnică?

Ş.C: Tocmai de aceea nu am spus acolo că am luat de sub clape, am spus că am căutat. Nu există un leac universal valabil, ciorapii pot să fie diferiţi de la o zi la alta. Ciorapii reprezintă poezia, care este fragilă şi de nepipăit. Pe ea trebuie să o purtăm zilnic. Poezia este singura cale de salvare, spunea pe undeva Gellu Naum, în lumea asta de junglă (nu este un citat).