Despărțirea de proză

Prima parte – Al patrulea element

La o primă privire, dacă luăm un roman (unul bun, dacă tot îl luăm) și îl desfacem în părțile componente, ajungem la câteva elemente: poveste, limbaj poetic și informație. Toate trei sunt importante, în sine, în egală măsură. Dacă prin poveste și limbaj poetic știm ce înțelegem, despre informație am putea discuta puțin. Nu o să o facem acum. Ceea ce mă interesează în mod special este de ce, într-o lume care abundă în aceste elemente, ele sunt cel mai mult prețuite atunci când sunt adunate într-un roman (sau într-o proză de dimensiuni variabile). De ce nu suntem capabili să ne hrănim pofta de proză înghițind elementele ei componente de pe unde le găsim împrăștiate? De ce avem nevoie de un prozator pentru acest lucru?

Întrebarea pe care o pun este, în fond, de ce nu avem nevoie de cineva care să adune dioxidul de carbon și oxigenul, să ne descleșteze nările, apoi să ne apese într-un fel toracele pentru a respira? Mi se pare evident că există la fel de multă (dacă nu mai multă) poveste pe lume decât dioxid de carbon, informație decât oxigen și că limbajului i se poate adăuga la fel de ușor o funcție poetică cum aerul se poate respira. Înafara blondelor din bancuri însă nu există o nevoie reală de oameni care să ne ghideze în a respira. Cum poate exista așadar o nevoie reală de prozatori?

Și mi se pare că sunt prea multe răspunsuri la această întrebare pentru ca vreunul dintre ele să fie bun. Nu adevărat, ci doar bun. Poate exista o nevoie culturală, politică, religioasă, economică șamd de prozatori, dar nu una reală, din moment ce lumea la care mă refer este lumea noastră.

Ce îl determină atunci pe un părinte să îl îndemne pe copilul său, atunci când acesta se ocupă cu orice altceva, să pună mâna pe o carte? Nu există deloc sau destulă informație în ceea ce face? Cu ce s-ar putea ocupa acel copil pentru a legitimiza îndemnul părintelui? Să spunem că se uită la televizor, și, ca să nu fim părtinitori cu teza noastră, să precizăm că nu se uită la vreun post cultural sau științific, ci chiar la emisiunea domnului Dan Diaconescu. Există în această emisiune cele trei ingrediente de mai sus? Ba chiar din abundență, mai ales că respectivul copil se uită chiar la un episod din cazul Elodia. Efortul necesar pentru a-și potoli setea de roman este minim.

În cazul pe care l-am ales, unul destul de ușor de elucidat, veți spune, diferența e clară chiar dacă ar fi să acceptați existența acestor elemente: părintele se gândește la roman ca fiind ceva constructiv, în timp ce televizorul, veți fi de acord dumneavoastră chiar dacă nu veți fi citit Derrida, este considerat a fi deconstructiv. Așa că, după cum veți observa, lipsește un element din descompunerea la care m-am dedat: romanul (dacă mai țineți minte, am ales unul „bun”) are și o componentă constructivă. Mai mult, voi adăuga eu, o componentă constructivă care-i lipsește lui Dan Diaconescu.

Dar care ar putea fi aceasta, din moment ce emisiunea respectivă conține toate ingredientele pieselor grecești antice? Este imposibil ca din mormanul de ingrediente deconstructive prezente în emisiune să nu se ivească, la un moment dat, ca prin minune, și unul constructiv, pe care copilul să-l poată folosi, alături de povestea, limbajul poetic și informația deja prezente în emisiune, pentru a-și satisface nevoia de proză.

Dacă mă veți întreba pe mine, ceea ce înțelege, în acest caz, voi spune eu, părintele prin constructiv (ca element de demarcație în stare să facă diferența) nu este nimic altceva decât plictiseala. Acesta este al patrulea element al romanului (bun). Și este, într-adevăr, în stare să șlefuiască foarte bine caracterul unui copil.

Proza, dacă nu chiar și numai prin dimensiunile ei, trebuie să fie plictisitoare. Dacă nu ar fi, atunci ar fi literatură de consum.

Acesta este principalul handicap al prozei. Tot ceea ce numim tehnică literară este încercarea cititorilor de a face proza mai puțin plictisitoare. Ea nu poate niciodată să nu fie plictisitoare (în măsura în care cititorul nu este pervers într-un sens cât se poate de literal al cuvântului) într-o anumită măsură. Eu voi merge, cu voia dumneavoastră, un pic mai departe, și voi încerca, în cele ce urmează, să argumentez că proza este prin excelență plictisitoare.

= sfârșitul primei părți =

de Adrian Haidu