Jocul

,,Daca ai putea pleca pentru o clipă de pe pământ şi te-ai intoarce, ai alege acelasi destin?”

Jocurile sunt fără ambalaj. Piesele suntem noi. Îi spun toate acestea ei, fără nici un fel de introducere.

- Nu dispera, Adrian.

- Cel care a scris despre noi s-a distrat, ne-a plăsmuit din câteva cuvinte într-un oraş imposibil, într-o lume sinucigaşă…

- Ca noi doi, de altfel.

Aş vrea să-i spun că nu este aşa. Nu, nu suntem reali si nu am fost niciodată.

- Potoleşte-te, nu mai căuta atâta. Pedeapsa pe care am primit-o este mai degrabă o binecuvântare. Pentru că ne iubeam. Suntem doar noi doi într-un oraş de cinci milioane şi în care putem face orice ne doreşte inima. Priveşte-i pe cei din jur… Câţi n-ar dori să fie ca noi? Să aiba libertatea să facă tot ce îşi doresc fără consecinţe.

- Nu ştiu, răspund în timp ce mă gândesc că, probabil, nimeni nu ar dori să fie ca noi.

Poate greşesc.

Ne privim. Undeva în stânga mea se zbate o pasăre, este gândul meu de dragoste pentru ea. N-am ştiut să-i spun aşa ceva cand a fost momentul, acum la ce ar mai folosi?

Turnăm şampanie în pahare. O cascadă măruntă gâlgâie din gâtul sticlei. Beţie într-o lume care nu a existat decât sub forma unui mănunchi de scântei în mintea cuiva. Mintea noastra?

Este Anul Nou şi ne bucurăm. Suntem împreună.

- Nu te mai gândi, lumea in care existam este reala. Ce cauţi de fapt?

Nu ştiu ce să-i răspund. Poate nu există răspuns. Să ne gândim la o dorinţă frumoasă pe care să ne-o punem la cumpăna dintre ani. Bem şi ne punem cea mai frumoasă dorinţă din lume (care lume? Cea în care nu existăm?) Zambim impreuna.

Încep să-i spun regulile primului joc. Nu-mi dau seama dacă mă ascultă sau nu. Sunt clipe în care distanţe uriaşe ne dizolvă chipurile ca şi cum cineva ar vărsa între noi o călimară cu uitare. Cuvintele mi le simt sărate precum marea.

- Una din reguli este legământul.

- Legământul, repetă ea.

- Ne-am legat prin moarte crezând că astfel vom fi veşnici!?

Tâmpenii, îmi spun. Să fim veşnici în ce? În stăruinţă? Ca şi cum aş fi fost gelos pe cineva.

- Gelozia este o regulă a primului joc? mă întreabă.

- Nu, este o componentă a celui de-al doilea.

Ne gândim la ce vom face mai departe. Probabil nimic.

- Hai să ne uităm cum se distrează ceilalţi!

Alergăm pe străzi ţinându-ne de mâini şi râdem în noapte. Greu de crezut dar râd, mă simt aproape împăcat. Şi mă gândesc că o pedeapsă infinită este de fapt o binecuvântare. O temniţă este pierdută atunci când prizonierii ei se bucură de ea. Ea îmi este temniţa.

Cerul îmi face impresia că rânjeşte. Ca şi cum ar spune că este inutil să ne bucurăm. Atunci tu la ce eşti bun sau cu ce eşti mai bun decât noi?

- Haide, sa ne refugiem în cameră, închid uşi, ferestre, trag perdele, sting lumini.

Ne căutăm şi ne regăsim în întuneric, ne vedem cu mâinile, suntem fierbinţi, ardem ca într-o viaţă.

*

Scriu cu disperare, sunt înconjurat cu o deznădejde de culoarea betonului. Patru pereţi netezi, o fereastră prin care, dacă mă înalţ pe vârfuri, pot zări o spânzurătoare. Capătul unui drum.

Nu vreau să mor, este nedrept dar alţii au hotărât asta. În celulă intră doi gardieni şi un preot.

- Aşa este obiceiul?

- Aşa facem de obicei, răspunde preotul ca şi cum s-ar scuza.

Strâng foile scrise şi aştept.

- Acuzatul Adrian, te-ai făcut vinovat de înaltă trădare şi dezertare. Drept urmare ai fost condamnat la moarte prin spânzurare.

Judele(judecator) face o pauză.

- Decizia a fost unanimă.

- Foile scrise, poţi hotărî cui să fie date.

Aş vrea să râd dar nu pot din pricina disperării. Povara dezertării nici nu o simt, a morţii nici atât. Este vorba despre altceva, mult mai grav. Eşecul, dispariţia mea din gândurile ei. Şi scriu cu frenezie despre dezertarea mea, fuga spre casă, războiul care sta în fiecare dimineaţă rezemat de zidurile barăcilor, fumând şi aşteptându-mă cu un surâs lustruit. Scriu despre toate acestea şi despre gândurile mele pentru ea şi despre oraşul în care ne pierdeam impreuna ore in sir in locurile ocolite de cele cinci milioane de locuitori. Îmi imaginez disperarea pe care aş fi avut-o dacă aş fi ajuns acasă şi îmi închipui cuvintele pe care le-aş fi rostit în căutarea otravei pentru ea. Şi, dincolo de această otravă creez o lume precum o oază în care să poposim amândoi, sunt disperat pentru că ştiu, în oraşul cu cinci milioane de suflete nu voi fi decât eu. Ea nu va afla niciodată de moartea mea. Aş vrea să dezertez din nou în altă lume, în lumea pe care o creez cu furie pe hârtiile albe în timp ce mi se pregăteşte eşafodul, ca si cum as putea sterge trecutul cu o radiera si as relua povestea de la inceput. Cum aş putea dezerta din nou? De data asta definitiv? Nu ştiu, şi nici preotul care a rămas în celulă nu ştie. El mă îndrumă care Dumnezeu. Presupun că voi ajunge degrabă acolo. Spânzurătoarea îmi garantează asta.

Escorta aşteaptă răbdătoare în pragul uşii. Ferm dar cu blândeţe sunt scos din celulă, sentimental nu pare a fi nou. Urc treptele eşafodului şi văd pe braţul spânzurătorii doi porumbei albi. Mă chinuie teama că nu o voi mai gândi pe ea. Cu părere de rău trec ultima treaptă exact în clipa în care unul dintre porumbei săgetează văzduhul şi ştiu, este ea.

Destinul nu mi se inchide in jurul gatului, ci in foile scrise si imprastiate peste tot langa trupul meu. Cineva va scrie in ele drumul meu in continuare.

*

Sunt Adrian şi o ţin de mână pe ea. Lumea nu ştie despre noi, ne-a uitat. Noi am murit cândva, demult.

Dintr-o dată… Ne întâlnim cu vechi prieteni, ne salută, intră în vorbă cu noi.

- Adrian, zice ea, este sfârşitul!

- Da, este sfâritul, un puhoi de oameni ne desparte, o zăresc pe partea cealaltă a străzii, îmi face semne cu mâna şi-mi spune ceva dar nu o aud, suntem din nou vii? Am căzut în viaţă? Trec maşni care o ascund, nu o mai zăresc. Trec zile. Mă întâlnesc pe terasa din centru cu ea, stă la două mese mai încolo şi este însoţită de un tip oarecare. Ea îi vorbeşte şi din când în când priveşte spre masa la care mă aflu, priveşte prin mine către un timp uitat. Zambesc, suntem vii, am visat o dansatoare şi o iubire nesfârşită.

Lângă mine apare un chip cunoscut.

- Salut, Adrian! Pot să stau la masa ta?

- Salut… Adrian… Eşti invitatul meu.

Sunt eu, în faţa mea. Ciudat sentiment.

- Este sfârşitul? întreb ca un nătâng.

- Este începutul, îmi răspunde imaginea mea.

- Şi ea? mai întreb.

Celălalt Adrian oftează.

- Nici nu ai cunoscut-o. Nu există nimeni pentru tine aici, poate in alt destin va veti intalni… Am venit să-ţi spun, trebuie sa pleci.

Privesc în lungul bulevardului apoi strâng puternic din pleoape, ochii mă ustură.

- Vă este rău, domnule?

Ea se află lângă mine.

- Vă uitaţi la masa noastră şi mi s-a părut că murmuraţi ceva, continuă ea. Nu vă simţiţi bine? Fratele meu vă poate ajuta, lucrează la spitalul de peste drum.

Dacă aş atinge-o acum întreg destinul meu se va schimba. Înca nu ştiu cum. Întind mâna şi… renunţ.

- Nu, mulţumesc, mi-e bine, doar vorbeam cu o nălucă… dar s-a dus.

Încerc să zâmbesc. Un difuzor se tânguie: “… să nu-mi ceri să te uit, nici nu te-am ştiut vreodată…”

- Îmi pare rău, domnule…

- Nu-i nimic, se mai întâmplă…

Nu mai apuc să-i mulţumesc, se întoarce la masa ei. Mai zăbovesc câteva minute, îmi aranjez uniforma apoi plec spre cazarmă, am să aştept un război să treacă iar apoi voi cunoaşte o alta ea.

Florin Chitic