The winner takes nothing 3

- Interviu cu Preşedintele Uniunii Scriitorilor Filiala Galaţi - Brăila, Corneliu Antoniu.

de Nicoleta Onofrei

foto din Jurnalul de Vrancea

1. A fi preşedintele Filialei Galaţi-Brăila a Uniunii Scriitorilor necesită timp, energie şi pasiune - până la urmă, omul întreg. Este greu să mai şi scrieţi?

Doriţi să aflaţi dacă mai scriu. Categoric da, chiar anul trecut în luna august mi-am lansat la Viena cea mai recentă carte de poezie « fructedemare @yahoo.com » după o lungă serie de lecturi publice în Franţa, Belgia şi Germania. Trebuia să plec în calitate de invitat la un important festival la Calcutta însă din lipsa banilor mi-am amânat vizita pentru festivalul următor. India e un vis la care nu ai dreptul să renunţi.
În prima parte a întrebării aproape că v-aţi răspuns singură. Aş putea adăuga faptul că nu preşedintele contează în primul rând, ci instituţia – ca faptă istorică. Efortul înfiinţării acestei filiale a USR Galaţi-Brăila nu-mi aparţine în exclusivitate. Au fost şi alte încercari, eu însă am finalizat-o şi sunt foarte implicat în acest proiect. Este un demers extrem de serios şi responsabil care ar trebui să pună capăt imposturii, infatuării sau amatorismului agresiv şi să promoveze literatura autentică şi valorile recunoscute ale acestei zone. E de aşteptat ca importanţi critici să se aplece cu mai mult interes asupra reliefului literar în acest spaţiu care are fruntarii demne de atenţie şi promovare la nivel naţional.

2. Cum se face că Filiala nu are sediu în Galaţi, dar are sediu în Brăila?

Nu avem sediu la Galaţi din varii motive, dar şi dintr-o totală lipsă de cunoaştere şi înţelegere a fenomenului cultural din partea aleşilor noştri care nu vor să înţeleagă că activitatea artistică nu se poate înregimenta politic şi nu poate fi folosită în scopuri electorale, asta în primul rând. In al doilea rând încă se confundă unităţile de amatori cu cele profesioniste, primele fiind mai comode şi mai uşor de controlat. Comisiile de cultură nu înţeleg ce e cu Uniunea Scriitorilor şi care este importanţa ei. Pentru unii este o povară financiară un lucru care din punctul lor de vedere este inutil şi le stinghereşte anumite interese personale sau de grup. In fond este o totală lipsă de respect pentru actul cultural profesionist şi o dovadă în plus că din astfel de comisii ar trebui să facă parte profesionişti ai culturii şi nu urechişti. Brăila a dat dovadă imediat de înţelegere, ne-a acordat un sediu generos absolut gratuit deşi dregătorii oraşului au aceeaşi culoare politică asemeni celor din Galaţi. Numai că ei respectă tradiţia şi valorile culturale care o reprezintă. Să nu uităm totuşi că primăria oraşului Galaţi a sprijinit şi sprijină atât revista de cultură Antares cât şi festivalul internaţional.

3. S-ar putea suspecta literatura gălăţeană de „bătrânism”?

Ce înseamnă ,,bătrânism”? E cam barbar spus când e vorba de scriitori, de artişti în general. Şi mai ales că nu e un fenomen. Tinerii scriu astăzi mai puţin fiind bine motivaţi material. Literatura propriu zisă pare a fi un lux pe care nimeni nu şi-l mai poate permite înaintea pâinii noastre cea de toate zilele. Cu toate acestea sunt destui tineri care se lasă încercaţi de muze atât în presa scrisă cât şi pe internet şi uneori cu destul talent şi cu oarecare îndrăzneală lirică inovatoare. Oricum literatura nu mai e pe primul loc, ea îşi găseşte cu greu drumul spre conştiinţa publică, operele valoroase sunt cu greu cunoscute şi recunoscute. Si totuşi lumea nu ar putea exista fără ele. Se fac eforturi timide care ţin mai mult de iniţiative personale, se stimulează tinerele talente mai mult cu diplomă decât cu bani în concursuri locale sau naţionale de creaţie. Gustul public însă a fost deturnat atât de o presă amatoristă pusă de multe ori în slujba unor lideri locali cât şi de o politică diversionistă a culturii acceptată la cel mai înalt nivel. Si totuşi, din nou, afirm că literatura bună îşi are cititorii ei fideli chiar dacă tânărul şi talentatul scriitor se vede marginalizat şi umilit de impostura promovată şi susţinuta cu surle şi trâmbiţe care îi stimulează lehamitea.

4. Este boala, ca înfruntare continuă, corp la corp, cu moartea, origine a liricului?

Marele poet Lucian Blaga afirma undeva că ,,suferă de prea mult suflet’’. Boris Pasternak era dominat de ,,o înaltă boală’’ iar Ungaretti se considera o fibră docilă a universului. Desigur toate boli metafizice pe care le resimţim dureros la fiecare bătaie de timp şi pe care a ilustrat-o magistral Baudlaire în celebrul său poem Albatrosul. Deci despre ce boală vorbim? Despre cea de corp care ne interesează mai puţin, despre moartea ca o conştiinţă ajunsă la împăcarea cu universul sau pur şi simplu despre lupta zilnică cu prejudecată care tot o formă a morţii se numeşte. Toate acestea şi nu numai stau la baza poeziei sau a liricului cum spuneţi dvs. şi care nu este literatura. Poezia e un mesaj pe care-l primesc cei aleşi. Să nu ne fie frică de vorbe mari ,,scriitorul este un laic pe când poetul este un preot, deoarece depinde de inspiraţia care nu e în puterea lui, este ceea ce îi vine’’ afirma Patapievici. El este bun sau nu e deloc, el face parte din altă categorie. Este exact concluzia unui expozeu al tinereţii mele pentru care am căpătat duşmani prelinşi până în ziua de azi. Aceste încercări ne fac să îmbătrânim frumos fără să uităm cuvintele lui Mihai Ursachi: ,,poezia ucide spornic’’.

5. Cum de nu moare sau nu se sinucide omul fiind conştient mereu de neputinţa şi micimea lui?

E o întrebare care nu îl priveşte pe artistul autentic deoarece micimea şi neputinţa sunt atributele veleitarilor care aleargă după recunoaşteri vremelnice care să le acopere goliciunea. Vorbim aici de megalomani sau gonflabili, tupeişti agresivi, semidocţi, care nu au curajul nici să trăiasca nici să moară sau o fac pe spatele şi destinul altora, un fel de paraziţi a căror conştiinţă seamănă cu o gaură în cur pe care încearcă zilnic să o atribuie domeniunlui public.

6. Credeţi că poate fi vorba în literatură de sintagma : “victoria aparţine celor cu mentalitate de învingător”?

Cu mult timp în urmă un critic despre care astăzi nu se mai ştie nimic vorbea despre un autor ca despre un învingător fără să specifice ce şi pe cine a invins demonstrându-ne cât de uşor poţi bate câmpii când e vorba de aşa zise prietenii literare. Dacă vorbim serios despre literatură şi despre scriitori, atunci produsul tău cultural ar trebui să-ţi asigure existenţa. Existenţa presupune una dintre victorii.Ţinta şi valoarea artistică atinse în raport cu marile valori şi cu tine însuţi ar fi alta. Limita la care te situezi la masa învingătorilor îţi asigură conştiinţa (mentalitatea de învingător). Dacă vorbim despre credinţa în destinul personal e cu totul altceva. E ceva ce nu ţine de nicio regulă şi care te alătură Marelui anonim. Mentalitatea de învingător o au mai ales proştii. E lumea plină de învingători dar nu şi de întâmplări victorioase.

7. Credeţi că este importantă existenţa unui cenaclu în drumul de formare al unui scriitor?

Ştiu eu, vechea Junime se transformase cu timpul într-o caracudă care promova mai degrabă poeţii minori. Mai toate cenaclurile din perioada comunistă adăposteau turnători plătiţi sau informatori benevoli care în măsura ce erau criticaţi în cenaclu te ,,făceau la secu’’ în timp ce te îmbrăţisau cu căldura şi te asigurau de prietenia şi dragostea lor infinită. Prin cenacluri se asigura controlul partidului asupra oamenilor de cultură, care cultură se facea sub anumite indicatii in ceea ce priveste educaţia comunistă a maselor. Presa, absolut toată era subordonata politicului, iar scriitorii cei mai importanţi şi promovaţi erau cei care cântau şi turnau. Presa locală îi stimulau cu pagini întregi de laturi lirice la adresa ştim noi cui. Aceeaşi presă care dupa ’89 nici usturoi nu a mâncat, nici gura nu-i miroase. Cele câteva cenacluri serioase din perioada interbelicaă s-au creat în jurul unor personalităţi culturale, întemeietori de reviste, mode şi curente literare. Mari critici şi vizionari, mă gândesc la Eugen Lovinescu, în perioada comunistă au existat câteva cenacluri unde calitatea actului artistic era primordial: Luceafărul, Cenaclul de luni, etc. A fost şi la Galaţi unul care a dat scriitori importanţi. In astfel de cenacluri era bine să-ţi găseşti un loc. Părerea mea însă este că în afara unui mentor sau iniţiat, cenaclul e un fel de manifestare între oameni cu preocupări comune, orgolii particulare şi identităţi confundabile. Drumul unui scriitor e opţiunea lui.

8. Este de ajuns să scrii bine pentru a ajunge să fii cunoscut?

,,A fi cunoscut’’ este laitmotivul pentru care trăieste fiecare artist. Este o dorinţă legitimă care poate fi motivată de conştiinta artistică şi responsabilă a fiecărui autor. In provincia culturală nu scrisul bun te face cunoscut, ci relaţiile. Datorită lor poţi fi recunoscut într-o comunitate, stradă sau mahala. Nu cei mai autentici sunt pretuiţi si promovaţi, motiv pentru care majoritatea au migrat sau migrează spre capitala unde criteriul valoric stă de multe ori la baza unor judecăţi de valoare. Orgoliul însă de a fi mare la tine acasă e mai presus de orice. Să nu uităm cuvintele lui Grigore Ureche: ,,scrieţi cu vorbe adevărate nu cu cele deşarte’’. Ar fi primul pas spre a deveni cunoscut.. Dar de aici şi până la conştiinţa publică e un drum fără indicatoare.

9. Are loc veninul în lumea scriitorilor, a artiştilor?

Cred că relaţiile unde scriitorii de o anumită valoare sunt bune şi au la bază dragostea comună pentru frumos depind de epoca în care ei sunt configuraţi şi de standardele lor personale de acceptare a liniilor de comunicare specifice profesiei lor. Anumite starturi pot naşte invidii ca şi unele performanţe sau finishuri. Totul e normal dacă nu-ţi faci din aceste strategii un scop în viaţă. Mulţi dintre noi îşi pierd timpul boicotând sau provocând antipatii inutile. Chiar dacă ipocrizia, făţărnicia şi intriga sunt acum la modă şi fac parte obligatoriu din CV –ul fiecărui găinar ,,de elită’’.

10. Cu ce vă mândriţi mai mult?

Cu nimic.