Manuscris pierdut într-un buzunar
Se făcea că atunci, în Da Isi, la un moment dat se crease o tensiune între Cristina și Zimbru, ceea ce mi-a captat imediat atenția. Destul de subtil, cei doi aveau ceva de împărțit. Aparent, înainte de a publica un roman, Cristina i-a înmânat manuscrisul lui Zimbru, pentru aprecieri critice. Numai că Zimbru l-a primit, și-a luat la revedere, s-a suit în maxi-taxi, l-a pus în plasa unui scaun din față și acolo l-a uitat. Dacă n-ar fi avut inspirația de a face o copie înainte de nefericitul eveniment, Cristina ar fi trebuit să fi rescris romanul (ceea ce vom vedea imediat dacă ar fi fost rău sau nu).
Întâmplarea în sine era destul de amuzantă, dar imaginația mi-a luat-o puțin razna și-a pus în scenă toate evenimentele, așa cum sunt sigur că s-ar fi putut întâmpla:
Îl văd pe Zimbru ieșind de la serviciu și fumând. Din depărtare, Cristina îl recunoaște și-l strigă. Zimbru nu aude nimic, iar dacă aude, nu se întoarce. Abia când Cristina e lângă el face o piruetă puțin speriat și mijește ochii încercând să focalizeze imaginea. Înainte să-și dea seama ce se întâmplă, se trezește deja nu numai cu manuscrisul în mână în maxi-taxi, dar și cu promisiuni sincere de a-l citi imediat ce ajunge acasă. Meditează o secundă la situația incertă, apoi își pipăie geaca de blug în căutarea unui buzunar destul de încăpător. Nu găsește nici pe dinafara, nici pe dinăuntrul gecii, se uită dezorientat în stânga și în dreapta, apoi, resemnat, își proptește privirea în față. Chiar asupra avertismentului lipit deasupra plasei scaunului: Vă rugăm nu lăsați gunoiul aici. Așază cu grijă manuscrisul în plasă și zâmbește.
Imediat ce termină acțiunea asta, uită tot, așa cum obișnuiește el, de parcă ar renaște din sfert în sfert de oră. Așa că nu-i vine deloc greu să coboare la Farmacie, să-și scoată pachetul și să numere mai întâi atent țigările, să ascundă una în buzunarul interior și pe alta s-o aprindă. Imediat ce o aprinde, un gând îi străbate la început distant mintea, apoi din ce în ce mai insistent. Ridică o sprânceană, un rictus i se așază pe chip. Manuscrisul!
Mai trage un fum: Asta e, l-am pierdut. Odată ce-a gândit asta, grijile dispar: măcar acum știe cum stau lucrurile. Doar că alt gând îl neliniștește imediat: dacă totuși mașina nu a plecat? Încă nu se întoarce, pentru că un contra-gând îl calmează: ba da, a plecat, ăștia se grăbesc mereu. Sprânceana coboară la locul ei și mai trage un fum aducător de relaxare. Cu un gest semiconștient, își întoarce totuși privirea spre locul unde ar fi trebuit să fie mașina. Unde încă mai este, pentru că în stația respectivă maxi-taxiurile obișnuiesc să facă o pauză. Total contrariat, Zimbru se uită halucinat la mașină, țigara îi coboară spre colțul gurii. Să mă întorc, să urc și să iau manuscrisul? Aș arăta caraghios. Dacă pleacă mașina imediat ce urc? Sau puțin înainte să deschid ușa, ce fac, alerg după ea ca un nebun? Și-ar trebui să mai arunc și țigara. Dintr-o secundă într-alta o să plece, e prea târziu acuma.
Rămâne așa cinci minute. Mai așteaptă un minut pentru a se convinge că orice încercare de recuperare a manuscrisului va fi imposibilă, și pleacă, scuturându-și capul de orice gânduri și re-născându-se iar.
Mașina tot acolo.
citiți partea a III-a
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu