Lolelia

de Dimitrie Lupu

Nu ştiu când şi cum a crescut şi s-a împlinit floarea aceea ciudată care m-a pus în legătură cu Lolelia, deşi treceam măcar de două ori pe săptămână prin dreptul ei. Adevărul e că nu prea observăm lucrurile care iau naştere sub ochii noştri, şi-apoi eram şi foarte tânăr, şi strada, la fel cu toate celelalte asemenea ei, nu promitea nimic dincolo de farmecu-i desuet, ca un sesterţ, o mahmudea ori altă monedă veche văzută pe taraba vreunui numismat, la târgul colecţionarilor.Dar ea crescuse aproape sub ochii mei, îşi răsfirase pe pământ, în evantai, frunzele mari şi late ca ale brusturilor tineri, doar ceva mai netede şi mai lucioase, îşi înălţase lujerul lung cam cât lărgimea braţelor mele, iar acum se pregătea să-şi deschidă corola.
Închiriasem o cămăruţă mobilată în partea de jos a oraşului: pat, şifonier în două canate, din lemn masiv, masă confecţionată, cândva, în gospodărie şi lavoar cu mic rezervor suspendat în perete, chiuvetă şi găleată pentru zoi. O mică nebunie rustică rătăcită în marginea oraşului: pereţi de ceamur, gard din scânduri negeluite, alee din cioburi de cărămidă arsă… Mi se părea că iluminatul electric destramă cumva farmecul rusticului, aşa că mi-am făcut rost de o lampă cu gaz, umblând câteva dimineţi de duminică la rând prin târgul de vechituri. Însă lampa mea ardea într-un colţ, nu rotund ca la mama acasă, afuma pereţii şi făcuse o pată circulară, mare, pe tavan, drept care buna mea gazdă, Sofia pe nume, mi-a aruncat-o într-o bună zi la gunoi. Binele fără de rău şi răul fără de bine îşi pierd sensul, spunea înţeleptul meu tată, însă zadarnic am încercat să-i demonstrez doamnei Sofia că această aserţiune se verifică mereu până în cele mai mărunte lucruri, fapte, întâmplări.
Însă, curând, bucuria lampei cu gaz a fost înlocuită cu descoperirea trecerii pedetsre de la partea de jos a oraşului la cea de sus şi invers, prin ulicioarele strâmte, în trepte mai înguste ori mai late, urmând meandrele terenului. Piatră veche, dale granitice sau cuburi, alunecate in corpore pe mici porţiuni ori chiar lipsind pe alocuri, cu iarba răsărind printre ele, mai ales pe la îmbinările treptelor şi pe margini. Ziduri din beton stau şi astăzi de ambele părţi ale stradelelor, împotriva alunecării solului. Străzile înseşi par să curgă, oridincotro le-ai privi. Peste zidurile de strajă, prin ele şi peste ele vegetaţia ţâşnea năvalnică, acaparatoare. Vechiul căzut în desuetudine, paragina întinzându-şi atotcuprinzătoarele-i tentacule, însă pentru mine tocmai această stare de lucruri emana un anume farmec. Sub aspectul în destrămare puteam să-mi închipui în voie fumuseţea, mândria de odinioară a locului. Se vedea că a fost un oraş înstărit. Soliditatea clădirilor mă ducea cu gândul la hărnicia şi încrederea acelor locuitori. Arhitecţilor vremii le trebuise ceva ingeniozitate; nu-i deloc simplu să ridici o locuinţă cu fason pe un teren atât de înclinat. O parte din uimirea şi admiraţia pe care mi-o stârnea locul li se datora, cu siguranţă, şi încă una importantă: Panta impusese soluţii unice, cu iz vizibil inspirat din trăinicia barocului într-o vreme predominant clasică. Numai pentru mine, etichetasem acel stil: Baroc simplificat; baroc care îşi asumă clasicul, şi nu mă încurcam deloc în ambiguitatea expresiei. Dicolo de cuvinte, partea aceea a oraşului emana un farmec aparte, un pitoresc numai al ei şi clasificarea mea, numai a mea, dădea glas doar senzaţiei din sufletul meu. Diversitatea răspunsurilor arhitecturale la provocările terenului, fără ruperea unităţii locului, mi se părea de-a dreptul încântătoare. Încă se mai construiau locuinţe armonizate cu peisajul natural: terase, scări largi, temelii puternice, faţade luminoase împlinind şi punând în evidenţă spaţiul. Spaţiul ca izvoditor nesecat al timpului.
Când ieşeam în oraş după treburi ori din pură plăcere alegeam una dintre acele uliţe în trepte. Numai în caz de urgenţă luam autobuzul care ocolea pe strada Portului, urcând paralel cu Dunărea până aproape de strada Domnească; Mă puneam în accord cu adevăratul aer al oraşului, cu seva lui, pentru a-l simţi în totala-i diversitate adunată prin vreme.
Şi tocmai urcam treptele Aleei Gabierului, într-o după amiază, când m-a strigat domnişoara Lolelia:
-Domnu’! Domnu’!
Printre tufele înalte de bozie, date într-o parte cu palma, apariţia-i subţire şi albă m-a oprit în loc şi m-a lăsat fără grai, pe moment. Deasupra ei, un vişin fragil, contorsionat ca vai de lume, îşi apleca poamele sărace.
-D-da, da? am reuşit să bolborosesc totuşi.
-Dacă sunteţi drăguţ, v-aş ruga să-mi daţi floarea de colo, mi-a indicat direcţia cu bărbia.
Zîmbea. Un zâmbet luminos şi trist totodată, adresat mai mult florii. Însă acolo, lângă zidul pitic de ciment, ascunsă în droaia de bălării, nu se afla decât ceva care ar fi putut fi luat cel mult drept bobocul unei flori: În vârful lujerului înalt, o capsulă prelungă, de un verde atins de gălbenare, era secţionată longitudinal de o dungă roşie uşor îngroşată spre vârf.
-Aceea? am întrebat prosteşte.
-Da. Dacă sunteţi drăguţ, vă rog.
Am privit la planta din care doar lujerul făcea act de prezenţă, apoi la făptura ascunsă pe jumătate de zidul sprijinitor. Ar fi putut să-şi ia şi singură trofeul râvnit; câţiva paşi mai sus se găsea o portiţă ruginită din fier forjat, cu cinci trepte necesare coborârii în stradă. Ea aştepta. Şovăind, m-am întors cei câţiva paşi, până în dreptul florii. Parcă nu-mi venea să frâng mândreţea aceea de lujer, mai ales că rodul lui nu era deocamdată decât un ghemotoc prelung, crud.
-De ce vreţi s-o rup? am dat glas nedumerii care mă încerca.
Zâmbetul a apărut din nou pe faţa-i blajină, dar acum conţinea o abia simţită undă de superioritate:
-De ce se rup florile?
M-am gândit că aceea încă nu era o floare, am vrut să i-o spun şi ei, însă am renunţat:
-S-o rup de jos? am întrebat, déjà aplecat asupra plantei.
-Da, de jos ar fi cel mai bine.
De aproape mi se revelase forma tubulară a lujerului. L-am prins între degete. Îi simţeam textura netedă, răcoroasă, plină de cili mărunţi, ca puful de pe bărbiile adolescenţilor. Bobocului i-ar mai fi trebuit câteva zile până să se deschidă. I-am spus acest lucru şi ei:
-Ştiu, mi-a răspuns. Dar se poate maturiza şi în vază.
-Pot veni şi în zilele următoare până aici, m-am oferit. Ar fi bine să-l lăsăm să-nflorească.
-Vă rog -a spus cu început de nerăbdare-; dacă vreţi să mi-l daţi, daţimi-l acuma. Dacă nu, am să aştept pe altcineva.
Am apăsat uşor, îndoindu-l. Tubul avea o elasticitate medie, mi s-a părut, dar la un moment dat a plesnit pe neaşteptate. Un pocnet plin, ca al aerului strivit între căuşele palmelor bine strânse. Nu mai era nimic de făcut. M-am apropiat de ea şi i l-am întins. Faţa i se luminase a mare bucurie. Mi-am ferit, vinovat, privirile, planta aceea suferise supliciul destinat celor din categoria ei înainte de vreme. Pe lîngă ea, ochii mi s-au oprit asupra casei, strivită între alte două mai mari, mai impunătoare. Arăta suplă, mândră cumva de punerea în valoare a spaţiului îngust destinat ei, sprijinită spre vale într-o trenă lungă din ciment, acoperit cu un pospai de mosaic.
-Ce stil e? am întrebat-o, uimit, după ce şi-a terminat efuziunile mulţumirilor.
-Casa? De unde să ştiu?! Nu mă pricep la construcţii. Vă place?
Îmi plăcea: O minte isteaţă concepuse o locuinţă frumoasă, bine armonizată în spaţiul puţin care i se pusese la dispoziţie. Proprietarul avusese norocul să dea peste un architect bun, foarte inspirit; Un peisagist care ştiuse să aprecieze şi strâmtimea locului şi meandrele terenului şi locuinţele bogate din jur. Dincolo de cenuşiul adunat prin vreme, casa aceea arăta întocmai ca o mireasă gata să păşească în faţa altarului, înconjurată de crinoline şi fracuri.
Domnişoara Lalelia -aveam să aflu mai târziu că aşa se numeşte- mi-a văzut mirarea şi curiozitatea; recunoştinţa sau singurătatea în care trăia i-a deschis amabilitatea:
-Vreţi s-o vedeţi mai de-aproape?
-N-aş îndrăzni să…
-Oh, dar vă rog! Mi-aţi făcut un serviciu nemăsurat! De nemăsurat! Şi cum încă mai şovăiam, a continuat: Puţin mai sus este o poartă. Nu se mai deschide -ploile aproape au îngropat-o-, dar puteţi sări peste ea.
Insistenţa ei şi faptul că ar fi trebuit să escaladez acel grilaj din metal ruginit, îmi veneau cam peste mână: N-aş fi vrut s-o refuz, mai ales la gândul că n-o să mi se mai ivească niciodată ocazia de a vizita o astfel de casă, însă nici nu mă vedeam caţărându-mă pe poarta îngustă, ca un fur. Nu exista şi o intrare normală în palma aceea de curte? Însă ulterior am sărit de multe ori pe acolo.
Încăperile nu arătau atât de strâmte cum le-ai fi crezut din afară. Se găsise loc chiar şi pentru o scară melcată în alcătuirea aceea de trei încăperi pe fiecare dintre cele trei paliere: un dormitor, o surfragerie şi o bibliotecă.Totul ar fi arătat simplu şi funcţional,dacă ai fi cunoscut planul clădirii, cred. Însă eu n-aveam de unde să-l ştiu şi nimeni nu mi l-a dezvăluit niciodată. În unele după amiezi rătăceam ore în şir prin strâmtul, interminabilul coridor dintre cele trei încăperi în căutarea bibliotecii. Deschideam o uşă şi alta şi alta, toate asemenea, însă nimeream mereu într-o debara, un dormitor, o surfragerie, o baie ori în alveola rostuită ca bucătărie a palierului respectiv; O chicinetă de fapt, în care abia te-ai fi putut învârti, că te şi mirai cum de încăpuseră acolo toate cele necesare într-o bucătărie.Şi ceea ce le întrecea pe toate era faptul că odată rătăcit în coridor nu mai puteai fi sigur nici măcar la ce etaj te aflai. Porneam, de pildă, pe culuarul de la parter, în căutarea bibliotecii unde se aflau clasicii literaturii universale, însă când, în sfârşit, nimeream încăperea cu rafturi ticsite de cărţi constatam că mă aflu la primul etaj, printre scrierile importanţilor autori moderni, ori la ultimul palier, între cărţile de aventuri de tot felul: 15 lei, a (de la aventura), Scorpion, Temerarii, Enigma, Delfin..., rânduite pe colecţii, în ordinea apariţiilor.
Atunci, însă, când am păşit pentru prima oară în casa-mireasă, domnişoara Lolelia mi-a servit o ceaşcă de ceai în biblioteca de la parter,motivând că în surfragerie ar fi cam dezordine. Pe masa scundă dintre noi, într-o vază prelungă de cristal, la capătul lujerului înalt, trona floarea. Se deschisese în toată splendoarea ei, şase petale mari, catifelate, pline de viaţă, de culoarea soarelui de vară în timp ce se află pe jumătate ascuns, la apus. Acum,dacă stau să analizez secvenţă cu secvenţă întâmplarea, n-aş putea jura că alesese biblioteca aceea numai din motivul invocat: I-am văzut bucuria ţâşnită prin toţi porii şi fulgerarea încântată a privirii când mi-a simţit uimirea şi aviditatea la descoperirea încăperii tapisată cu rafturi de cărţi..
Habar n-am ce om fi vorbit la acea primă şi ultimă întâlnire tihnită a noastră. Ştiu că ea încerca să lege un capăt de conversaţie, ca între oameni care abia s-au cunoscut, însă ochii mei umblau numai prin rafturile de cărti, le cotrobăiau, şi le însuşeau déjà. Pe urmă, în drumul spre casă, mi-a părut rău că mă arătasem atât de prost crescut, dar nu mă puteam întoarce din drum să-i cer iertare. M-am consolat cu gândul că o să-mi repar cu prima ocazie impoliteţea, însă ocazia aceea n-a mai venit niciodată.
Cât oi fi stat acolo, în faţa ceştii de ceai, răsfoind în gând cărţile de pe rafturi? Hoffmann, Baudelaire, Poe, Gogol, Villon, Călinescu, Ion Barbu (încă interzis la noi), Esenin, Mateiu Caragiale… Tin minte că o dată am furat Craii de Curtea Veche, pe care doream s-o am oricând la îndemână, am înfipt-o sub curea între cămaşă şi haină, însă în drum spre casă, pe la jumătatea străzii-scară, am constatat că o pierdusem. Cu sufletul la gură, am refăcut pas cu pas calea înapoi, până la poarta ruginită şi până la uşa casei, grea prin masivitatea şi feroneriile aferente, însă cartea dispăruse, şi pace. Şi nici n-aş putea spune în cuvinte cât de bucuros am fost în ziua următoare când -ce m-o fi îndemnat?!- am căutat-o şi am găsit-o la locul ei, în raft!
Când m-am indurat să-mi dezlipesc privirile de rafturile cu cărţi, în bibliotecă începuse a se întuneca. Cred că de o bună bucată de vreme nici nu mai deosebeam unul de altul cotoarele lor, ci doar le pipăiam în minte, pe rând, aşa cum le înregistrasem pe lumină. La uşă domnişoara Lolelia m-a oprit:
-Sunteţi cititor?
-Da, îmi place să citesc, când am ocazia.
-Cărţi bune?
Am tăcut. Eram prea tânăr pentru a înţelege că despre cărţi şi alte câteva lucruri se poate vorbi deschis oricând şi oriunde, doar păstrând buna cuviinţă şi necesarul dram de sinceritate.
-Sunt cărţile tatălui meu, a continuat ea. A fost şi el scriitor. Unul mărunt, de provincie. Ca profesie, a fost medic. Poate ai să-l descoperi printre ceilalţi.
-Îmi… Îmi împrumutaţi cărţi?! am reuşit să îngaim într-un târziu.
-De ce să-ţi împrumut? a zâmbit, uşor amuzată de naivitatea mea.
-Atunci?...
-N-am voie să împrumut cărţile tatei; N-am voie să scot nici o carte din casă. Dar poţi veni oricând să citeşti, în bibliotecă.
-N-aş vrea să deranjez…
Ce greu mi-am smuls aceste cuvinte din piept! Însă buna mea mamă, care cobora dintr-o familie decimată de democraţia populară, mi-a sădit în suflet convingerea că dacă nu te laşi strivit de tine însuţi ori de câte ori situaţia ţi-o cere, te vor strivi alţii: răii, şarlatanii, profitorii de tot felul, ideologii de profesie…, transformând în gunoi tot ce ai putea aduna bun şi frumos în tine.
-N-ai să mă deranjezi; Eu sunt bătrână şi bolnavă, îmi părăsesc foarte rar patul. Uşa casei rămâne mereu deschisă.
Sub zâmbet prindea contur rânjetul, însă în mine nu exista vreun simţ treaz care să-l observe. Tăceam, năuc de bucurie, năuc de insolitul situaţiei. Nici nu-mi trecea prin minte să mă întreb cum de trecuse o doamnă ca ea, atât de prevenitoare,atât de stilată, la pronumele singular doar pe distanţa scurtă dintre pragul bibliotecii şi cel al casei.
-Poate ai să-l întâlneşti pe doctoral Pantazi, a reluat ea explicaţiile. Uneori rămâne şi el în bibliotecă, cu câte o carte; când îi căşună să mă aivă sub ochi un timp. Dar el citeşte mai mult literatură modernă, în biblioteca de la etajul întâi.
Şi l-am întâlnit pe doctoral Pantazi chiar din prima zi când mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus să citesc. Măcar Hoffmann -îmi spuneam; o ediţie la cam şapte sute de pagini, legată în pânză cenuşiu-gălbuie- şi Poe, două volume în pânză albă ca vela vechilor corăbii, cu supracopertă simplă, reuşită. Măcar Hoffmann şi Poe!, alungaţi din biblioteci de avalanşa mâloasă a literaturii sovietice şi sovietizate..
-Cât ai citit pân-acuma? m-a întrebat doctorul, după ce s-a lămurit ce-i cu mine.
-Puţin, am recunoscut.
-Clasici?
-Nu, nu prea. De unde să-i fi luat?
-Ai citit dintr-astea, realismul ta-ta-ta-ta?
-Am citit ce se găseşte.
M-a cântărit un răstimp, găndindu-se. Mi se părea că-i aud mintea ţăcănind sub chica albită de ani ca angrenajele unui ceas cu arc.
-Dacă vrei un sfat -a spus în cele din urmă-, trebuie s-o iei de sus, de la cărţile adolescenţei, să treci prin moderni şi abia la urmă să te-ncumeţi la universali.
-De la ultimul etaj?! am spus aproape speriat.
-Nu sunt decât două.
-Dar sunt… un vagon de cărţi! am protestat pierit.
-Trei, trei vagoane, m-a corectat, liniştit. Dar nu trebuie să citeşti chiar tot; Că nu ţi-ar ajunge nici trei veţi să le termini. Iei o carte din fiecare gen -ai să vezi-, aceea le chiamă pe celelalte care trebuiesc până îţi faci sau îşi fac ele suma, şi nici nu-ţi dai seama când ai trecut la alt gen, fără să numeri, fără să calculezi tu. Cititul temeinic e un ghem făcut din mai multe soiuri de aţă care se deşiră singur. Tu numai ascultă-ţi instinctual, chemarea.
Cu inima îndoită am urcat la ultimul nivel. Fleacuri: Vinetou, Contele de…, Marchizul şi…, Cavalerul…, Crimă la…. Moarte pe…, Submarinul…, Hiperboloidul inginerului…, Nebuloasa din…
Dar fiecare gen avea ceva numai al lui, mă trecea prin întâmplări, situaţii, stări pe care numai el le stăpânea, şi putea să mi le desluşească folositor. Unele, ca O Lume Dispărută, a lui sir Arthur Connan Doyle, erau chiar foarte bine scrise şi faptele, fie oricât de insolite, întâlneau armonic frumosul, mă edificau şi pe planul inimii.
A urmat palierul intermediar: Cărţile aveau tot ce-mi puteam dori, mai puţin afectul, demnitatea şi tăria omenescului din om. Le întâlneam uneori doar ca aluzie, de parcă omului începuse a-i fi ruşine de structura lui spirituală. Devenise calculat, pragmatic, se înconjurase de legi ca de un zid, nedându-şi seama că ceea ce îl apără îl şi întemniţează, şi-l revendică: Nu omul se slujea de legi, ci legile de om. Dar scriitura devenise mai liberă, esteticul îşi putea etala o gamă aproape infinită; Păcat că nu se mai adresa şi sufletului!
Cât să-mi fi luat cele două paliere? Desigur ar trebui măsurat în ani. Poate chiar în decenii. Dar cine să mai numere bucăţile în care an tot împărţit timpul? Ieri, când un tânăr a năvălit peste mine, în biblioteca de la parter şi m-a privit ca pe o cunoştinţă de rang înalt: -Sunteţ domnul doctor Pantazi?-, am şovăit înainte de a-i răspunde. M-am uitat la portretul din perete şi la figura mea, în oglindă: aceeaşi umeri înguşti, barbişonul ascuţit cu mustaţa împungând în lături, albite, obrajii subţi, pomeţii reliefaţi, nasul o idée adus, chica rărită serios. Îi semăn leit. Pe manşeta îngălbenită de vreme scrie cu aldine:Dr. Pantazi Ionionou. Doar lavaliera şi vesta la două rânduri îmi lipseau. Dar şi doctorului Pantazi pe care l-am cunoscut eu i-au lipsit. O clipă m-am întrebat cine sunt. Apoi am privit floarea cu roşul acela imposibil la o vegetală, apărută cu câteva zile în urmă pe masa din bibliotecă şi am surâs.. La câţi ani o dată s-o fi deschizând o asemenea floare? În făptura tânărului începuse a-şi face loc îndoiala. Desigur că mi-aş fi putut declina numele oarecare din certificatul de naştere, dar de ce să-l fi încurcat şi mai mult pe bietul băiat? Se vedea bine că îşi adunase tot ce era curaj în el pentru acest pas temerar.
-Pantazi, am spus şi i-am întins mâna.
Fâstâcit, şi-a şters mai întâi palma de pantaloni:
-Domnişoara a spus că s-ar putea să vă găsesc la etaj.
-Ei, o să ne întâlnim peste tot din când în când, o vreme. Cât ai citit pân-acuma?